proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Eram cu to?ii sau aproape cu to?ii în acel spa?iu îngust ca pe marginea unui gând. Pu?i în fa?a EVIDEN?EI. ?i atât de bloca?i. De incapabili de a în?elege, fie ?i par?ial, semnifica?ia momentului, gravitatea condi?iei. Nimeni nu ar fi putut pune în gard? pe nimeni. Identici pân? la abera?ie, cu priviri tâmpe înfipte în gândul mult prea abrupt, ca s? mai lase loc ra?iunii. R?gazului afectiv. Sim?ind fiecare r?suflarea criminal? a celuilalt în ceaf?, exact în zona aceea unde de mult nu mai pusese dragoste Dumnezeu. Cel pu?in de asta p?ream noi a fi convin?i. Ceva plana. Un sentiment r?mas pe dinafar?. Un detaliu sc?pat ca un pahar cu miracole. Un destin netr?it. În felul acela, cu totul altfel. R?t?cit. Posibil, într-o carte de ghicitori. Sau în una de colorat. Printre c?r?ri ?erpuitoare ?i alte nimicuri acoperind esen?ialul. Omenirea se chircea într-un punct minuscul a?a de înc?rcat. O bomb? cu ceas pe care cine avea s-o dezamorseze în timp util?! Sau nu trebuia?! S? ne fi fost foame vreodat?? Sete? M?car fric?? Frica ne adusese în halul ?la? Ne aminteam vag – într-o subit? declan?are a memoriei colective – siluetele noastre pe un câmp electric. Sau de floarea-soarelui. În lipsa motiva?iei, în spe?? a definirii „în func?ie de”, floarea aceea î?i pierduse diferen?a specific?. Iar prototipul – cât era el de prototip! – nu putea ?ine loc de via??! Eram încercui?i. De o mare a necunoscutului în str?fundurile c?reia intui?ia îns??i devenea nonnsens. Noi aici ?i acum. Nedumerindu-ne. O vreme. Nemaipunând întreb?ri. În cele din urm?. Renun?ând la introspec?ie. Acceptând aceast? întindere vast? condensat? – expresie antologic? a amneziei – într-un punct infinitezimal din care pocnea, mai mult prin autosugestie, ceva care se crezuse cândva etern.

S? ridice cineva degetul! Un sfert din el! O sugestie! În semn de minor? constatare! Acea infim? confirmare, chiar ?i a dezastrului. S? mute poetic-microscopic aria de inciden?? a ?ocului. S? inspire dramul de încredere. De neîncredere, cel pu?in. Acel mic indiciu, trambulin? spre ie?irea din neîntâmplat.


Când nimeni nu se a?tepta – nici m?car clasicii povestitori omniscien?i – din afara noastr?, am r?bufnit hidos de colectiv(i): Lua?i-ne de mân?, ar?ta?i-ne exact de unde ?i pân? unde se întinde via?a, de unde ?i pân? unde restul! Da, nu ne ru?in?m! Suntem ni?te copii! Am r?mas ni?te copii! Niciodat? nu vom putea fi altfel!

M?sur?torile erau ca întotdeauna de o exactitate barbar?, derutant?: metrul continua s? aib? 10 decimetri, 100 de centimetri etc. Axiomele deveneau piatra de poticnire. La dracu cu toate chestiile ?tiin?ifice! Nu vedeau! Nu posedau acel sim? al realit??ii! Habar nu aveam noi,… fo?tii noi, ce reprezenta trupul r?mas sine die la orizontal?, din care, la intervale iluzorii, picurau t?mâie, pe?ti verzi ?i cântece de l?custe. O inconsisten?? jegoas? ne împresura numele. Glasul. Verticalitatea. Eram vii?! Eram altfel?! Trecuser?m deja clandestin?! Nu aveam nicio sc?pare?! Atunci, eram sclavii falselor probleme?! Adic?… inutile?




P?rul negru în valuri împodobea, dup? regulile unei estetici ŕ l’envers, aproape imorale, catafalcul ?i împrejurimile îndep?rtându-se pân? la estomparea cu brio a contururilor realului. Mirosea sfâ?ietor a flori imperiale. Crini albi, f?pturi ale mor?ii, pe care noi în?ine le confundaser?m constant cu materia prim? a parfumurilor de firm?.

Idio?i, am lansat onomatopeea-întrebare:

Cine dracului o s? se zgâiasc? la imorala noastr? podoab? capilar??!


N-a r?spuns nimeni.