proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Hotel Chiustenge, recep?ie, again Cenaclul de Mar?i!

Sorin Dinco, cel care a înfiin?at Cenaclul de Mar?i în 1993 la universitatea ”Ovidius”, este recep?ionerul Hotelului Chiustenge, ultimul s?u volum de “proeme”, din 2008, publicat de editura Pontica (în colec?ia Euridice). Deschizând poarta cl?dirii sale textuale, este obligatorie legitimarea fiec?rui invitat, a oric?rui membru din “hypera” dup? “un cod al prieteniei”, iar parola cerut? nu-i decât rezultatul aglutin?rii a trei cuvinte într-un salut de frontispiciu – primul titlu proematic, “BUNĂSEARAPRIETENI”.
Criteriile de selec?ie ale textelor scrise în ultimii ani de c?tre Sorin Dinco au fost foarte dure ?i precise. Un hotel trebuie s? aib? un manager preg?tit s? aprovizioneze s?lile de mese scripturale, înc?perile-ateliere literare cu de toate. Dinco este ?i gestionar al propriei afaceri Hotel Chiustenge. D? seam? de adev?rul celor oferite publicului invitat la festin. Avanpremiera c?r?ii sale, primul poem se petrece în pia?a Dacia din Buz?u, aici venind s? se dea în spectacol tineri liceeni, trupe de muzic?, maneli?ti, poe?ii dou?mii?ti ?i nou?zeci?ti, “?aolinii”-mecena ai lor, prefectul, primarul, apoi muncitorii de la ROMET, lucr?torii vinului de “Pietroasa”, p?rin?ii, “pensionarii” din cartierul Tineretului etc. El are “un proiect”, rela?ii pân? înspre centrul ??rii, organizând chermeze cu discursuri ?i microrecitaluri, chiar dincolo de bunul sim?, cu difuzoarele date la maximum. “Codul acestei pove?ti” nu este decât subiacent ie?irea din “autobiografic” pe “hypera” (alias site-ul, blogul interactiv “Hyperliteratura”), autorul s?u pariind pe oricine îl “va mo?teni”, dac? va în?elege mesajul trimis prin semne discontinue, de obicei grafice, translingvistice, semiotice. Semnaliz?ri dinspre discursul s?u original, proematic, de-o autentic? oralitate apar ?i sub semnul zicalelor personalizate dup? o mod? oral-citadine?, de tipul: “arta mea poetic? este prietenia”; “nu va fi posteritate”, “o s? se scrie/ pentru oameni,/ nu e nevoie de un cataclism mondial/ pentru asta”, “la fel ca maneli?tii/ ?i poe?ii lucreaz? cu cuvinte în suflete de/ oameni”, “fetele [...] or s? fie deodat? grele de vina c?/ n-au iubit ?i poe?i”, “oamenii care au facultate [...] n-au ce mânca”, “iar lumea scoate banul ?i m?nânc? mult”, “ie foam’ de bani, poe?i!/ foame de bani”, “e drama ta e drama tuturor”, “?i timpul va trece ca prin oasele lui f?tfrumos”, “?i curajo?i cu to?ii ne vom urca în leag?nele lui/ Dumnezeu”, “doar speran?ele sunt nemuritoare”, “iar eu voi înnebuni dac? voi r?mâne singur”, “eu cred/ de?i m? îndoiesc ca ?i tine”.
Se perind? în pia?a public? a Buz?ului, pe lâng? Casa de Cultur? “Ion Caraion” prietenii amfitrionului, veni?i cu trenul, în ma?ini, pe motociclete Harly, la mici ?i slogane... neelectorale. Pe rând apar fanto?ele unor litera?i precum Diana Geac?r, Veronica Cara, Andra Rotaru, Mihai Vakulovski, Dinco ?i Puya, Paul Daian ?i “femeia lui”, Marin Mincu, Nicolae Tzone, Ioan Mure?an, Mircea Ţuglea, Ileana Bâja, Mugur Grosu, Grigore ?oitu, George Vasilievici, Gili Mocanu, Es. Pop, Robert ?erban, Ovia Herbert, Andrei Bodiu, Aurel Dumitra?cu, Cristi(an) Popescu, Constant Tonegaru – a?adar ?i mor?ii, printre care ?i “Vocea” lui Ovidiu, “Primului poet”. Limbajul proematic, de-o directe?e greu de reprodus, este mult mai colorat, ?arja observându-se ?i din expresiile licen?ioase, ?i din gesturile largi – precum cele de superstar ale geniului, plutitorul Eminescu într-o himeric? ?i întunecat? Junime a U.S.R.: “Dumnezeu va fi în cele din urm? fericit s? vad?/ atâtea mâini ridicate spre el/ ?i ni le va atinge dintr-o mi?care/ de-a lui eminescu, a?a cum probabil o f?cea/ la junimea, dup? ce citea o bucat? tare/ ?i dup-aia trecea pe la galerie s? ating?/ din treac?t cu palma vârfurile degetelor/ tuturor românilor care înc? îl citesc// ?i cerurile se vor deschide”.
Alt proem – proces verbal c?tre o instan?? de dincolo (”m? eminescule”; “m? ur?sc, eminescule, m? ur?sc nespus”) –, este intitulat “Chiustenge”. În apropierea casei unde a g?zduit, dup? 1883 ?i Eminescu, unde a func?ionat editura Pontica dup? 1990, se vorbe?te de “fr??ia viselor” – Cenaclul de Mar?i, alc?tuit din prietenii lui Dinco – Mircea Ţuglea, Grigore ?oitu, Ileana Bâja, Mugur Grosu, Marin Mincu, apoi din ceilal?i tineri perinda?i între anii 1993-1998 (M?d?lin Ro?ioru etc.), dup? cum reiese ?i din epilogul autobiografic “Precise” – un fel de carte de onoare a Hotelului Chiustenge. Spiritul “mar?olin” era unul al samurailor, unul foarte elitist, cu reguli stricte, care împiedica infiltrarea nonvalorilor în acest cenaclu literar. Profesorul, “clarobscur MM”, era în “Chiustenge” un mentor cultural. Îns? cenaclul le apar?inea tinerilor discipoli. Mugur Grosu, a venit între prietenii la cataram? “cu o ?east? ras?” de samurai: “parc? era hamlet la vorbitor”.
Exclama?iile “visam pe rupte”, “eram o ga?c? mic?, cum zic/ fiecare credea cu din?ii în steaua lui”, “??tia cresc case/ tu cre?ti mon?tri în tine/ toate se vor n?rui odat? ?i-odat?/ [...] dar înainte de toate/ visele tale în tine se vor n?rui” sunt un fel de retroproiec?ii în epoc? ŕ la Ion Creang? din Amintiri, sau ŕ la Ion Minulescu din Zilele ?i nop?ile unui student întârziat. Atmosfera postdecembrist?, perioada nesigur? a tranzi?iei apare ?i în poemul anterior, dar acum avem de-a face cu o cronic? neoficial? a ei: “prin toamna lui 91 f?ceam naveta la ovidiu/ cinci minute de chiustenge cu autobuzul/ [...] ?i veneam seara acas?, în singur?tatea rece/ a unei case în care mi?unau ?obolanii/ gra?i ca visele mele”; “prin 96 am încercat [...] am ratat toate sinuciderile/ care s-au succedat în via?a mea.
Atitudinea defetist? a grup?rii poetice nou?zeciste de la Constan?a a anticipat, cu siguran??, prin spirit de frond? avangardist?, prin non?lan?a unor atitudini de protest f?cute publice pân? în 2001, dar ?i dup?, chiar acea radical? schimbare a literaturii prin genera?ia dou?miist?, format? din cei foarte tineri.
Teama ancestral? a unui tân?r aruncat direct în vâltoarea câ?tig?rii existen?ei, într-un ora? de la malul m?rii, este redat? prin ni?te tehnici ale textualismului francez, din “la nouvele critique”, bine asimilate de c?tre dobrogeanul poet Sorin Dinco la facultate: “scrisul a omorât omul din mine/ scrisul a devorat tot ce se n?scuse/ ?i crescuse în intervalul 72-87/ a fost de ajuns o jum?tate de via?? s? dilueze/ în rahatul ?sta cealalt? jum?tate din ea”. Perioada cenaclier? înseamn? pentru Dinco con?tientizarea în art?.
Originalul mod al autorului, sau construc?iei acestui Hotel Chiustenge, de-a intextua titlurile proemelor sale este chiar plasarea unora, prin caractere bondate, ori la sfâr?itul textului (frate – “[...] eu zic s?-i altoim ni?te scatoalce dup? ceaf?// eu zic s?-l iert?m/ eu zic s?-l uit?m// frate”), ori înainte de ultimul vers (sufletul – “?i-?i dau ?i sufletul/ numai s? nu se dezlipeasc? de-acolo”; rembo – “intr? în scen? rembo/ taie ?i spânzur? ni?te maimu?e”), ori în cadrul antetului de dou? versuri ale textului (“georg noi o s? fim genera?ia f?r?/ manuscrise”: “în zori, la fereastr?/ un fel de pas?re fenics îmi ciugule?te din/ palm?”) ori în primul vers proematizant – “exist? undeva în dobrogea un loc”.
Restul textelor au o configurare a titlurilor normal?, neaglutinat? în materia parc? inform?, originar? a versurilor. De exemplu, “lun? plin? peste fr??ie”, penultimul proem din acest volum al lui Sorin Dinco descrie o întâlnire de dat? recent? cu Mugur Grosu, iar discursul pare unul de incipit narativ, exact ca în Enigma Otiliei – despre care se f?cuse referire intertextual? deja: “dac? mar?i e?ti prin chiustenge/ ?i te vei plimba cu un elicopter, la orele serii,/ pe deasupra t?b?c?riei/ vei putea vedea un tip adus u?or de spate/ traversând parcul/ el va merge spre strada ci?melei unde/ într-unul din blocuri, la etajul trei, st? mugur// [...] e semn c?-n camera neagr?/ dinco st? la o ?igar?-dou? cu grosu/ a?teptând pân? una-alta s? le r?spund?/ vasilievici sau ?uglea la telefon”.
Reimaginarea atmosferei const?n?ene are ceva underground, îns? este suprasaturat? de kitsch, pentru c? altfel s-ar c?dea imediat în tradi?ionalism, în patetism – iar eul gestionar-recep?ioner la Hotel Chiustenge evit? situa?iile melodramatice, chiar ?i-n “lun? plin? peste fr??ie”, veritabil poem nostalgic: “trecând peste proastele servicii/ de închirieri elicoptere din chiustenge/ e de presupus c? me?terul cerurilor/ de deasupra satului de vacan??/ va observa mi?carea asta/ ?i va da lun? plin? peste fr??ie”.
În ce prive?te consumul de ?ig?ri exist? o boem?, urmat? de o stare abulic?. De aceea ultimul proem din carte se intituleaz? – dup? medicamentele cu nicotin? în forma gumei de mestecat – “cu drag, nicoret”. Dup? alte dou? titluri pantagruelice, “mici la gr?tar” ?i “mein damf” – care degajau mirosul petrecerii, “naturel” – era obligatoriu s? fie tentat? dezintoxicarea dup? atâta fumat. Fumatul dusese la incitarea inspira?iei. Reminiscen?ele primei idile, cea de pe faleza Dun?rii la “Lemne arse” cu Irina, aproape de vârsta majoratului, îl fac pe eul liric s? se întoarc? ?i la o grev? liceean? la “Spiru C. Haret” din Tulcea, atunci când, la începerea trimestrului al doilea, în ianuarie 1990, a ini?iat prima peti?ie c?tre director, în urma c?reia prea exigentul profesor Popescu a fost înl?turat s? mai predea la unele clase: “m? uit în tavanul alb ?i încep u?or s? regret [...]/ c? m-am îndr?gostit în prim?vara lui ’90 de irina// eram pe-atunci un fel de golan al tulcei, care/ d?dea afar? tot ce însemna ceau?ism –/ de la pedagoga internatului spirtist,/ la profu de mate din clas?”. Irina, o coleg? n?b?d?ioas?, l-a înv??at fumatul, printre primele s?ruturi, iar dependen?a de cele dou? preocup?ri, iubire ?i intoxicare, s-a intercondi?ionat: “[...] pe mal de/ danub/ mi-a fixat în col?ul gurii prima ?igar? cump?rat?/ din propriile economii// apoi a fost un kentan lung ?i sexul irinei,/ lumea ce urma s? vin?”.
Boala actual? a poetulului Sorin Dinco, de pl?mâni, este cauzat? de rezidurile fumulului tras mereu la câte un “safari”, neinterzicându-?i deloc gama tuturor pl?cerilor timp de peste al?i optsprezece ani, iar perfuzia din spital, mestecarea de nicorette (care nu vindec?, ci dimpotriv? creeaz? mai mult dependen??) semnific? neputin?a ie?irii problematizante din aceste autoflagelante proeme, din discursul instituit la Cenaclul de Mar?i, adic? la aflarea specificit??ii scriiturii proprii. Iat?-l pe poet cum î?i radiografiaz? pl?mânii obosi?i, la modul depist?rii unor raluri cavernale: “a fost [...] ?i un lung/ safari/ în care leii sau bizonii vâna?i sunt acum glucoza/ ce picur? în lini?tea salonului// durerea cea dulce din piept s-a dus/ în locul ei voi planta nitroglicerin?/ iar fumul ?stor 19 ani pare s? se fi tras/ în capsule de nicorette,/ cingo între m?sea ?i obraz/ plasture pe piept// fric?”.
Volumul din 2008 al lui S. Dinco este un jurnal proematic ?i dilematic, care apropie poezia de proz?, cenaclul de pia?a public?, literatura în cadrul elitist de-o literatur? a revoltei ie?it? în strad?.