proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

PREAMBUL 2 - PUII DE AUR DIN MUN?II MOKSA
RAMA NARATIV?
Kusag t?cu mult timp dup? ce termin? de povestit.
Îl priveam prin grilaj, a?teptând. Lumina tor?elor pâlpâia, aruncând umbre dansând pe pere?ii umezi ai temni?ei. Undeva, departe, se auzea un tunet — furtun? deasupra mla?tinilor, probabil. Sau poate doar ecoul propriilor mele gânduri.
— De fapt nu a început atunci, zisei eu în cele din urm?.
Kusag ridic? privirea. Ochii lui bleumarin — ca ai mei — sclipeau în întuneric.
— Ce vrei s? spui?
— Katharsios. Martu. P?durea Parthenos. Toate astea au fost doar o consecin??. De fapt, totul începuse cu doi ani înainte de Valhol. În Moksa.
— Moksa? Kusag p?rea confuz. Ce leg?tur? are Moksa cu…
— ?arul Kumarbi a f?cut o prostie, îl întrerupsei. O prostie care a schimbat totul. Dar înainte s?-?i povestesc asta, vreau s?-?i spun altceva. Ceva despre tine.
M? ridicai de pe piatra rece pe care ?edeam ?i m? apropiai de grilaj. Fa?a lui era la doar o palm? de a mea acum — b?trân?, obosit?, dar înc? plin? de acea mândrie înc?p??ânat? pe care o cuno?team atât de bine.
— Te-ai întrebat vreodat? de unde ai puterea de a controla lumina? îl întrebai încet. De unde î?i vin în minte imaginile despre lumea de dincolo? De unde ?tii lucruri f?r? explica?ie?
Kusag clipi. Pentru o clip?, v?zui ceva în privirea lui — o umbr? de îndoial?, de team? chiar. Dar disp?ru repede, înlocuit? de masca aceea de încredere pe care o purta de când îl ?tiam.
— Sigur, r?spunse el, ridicând b?rbia. Am fost ales.
Râsei.
Nu puteam s? m? opresc — era prea amuzant, prea ironic, prea… uman. Râsul meu r?sun? în celul?, ecouri lovindu-se de pere?i, întorcându-se, multiplicându-se.
— ?i cine te-a ales? întrebai când reu?ii s? m? opresc.
Kusag nu r?spunse. Privirea lui se întunec?.
— Nu tu ai fost ales, continuai, ?tergându-mi o lacrim? din col?ul ochiului. Ci mama ta. Itaka. Ea a fost aleas?, b?iete.
— Nu-mi spune b?iete! se r?sti el, mâinile încle?tându-se pe gratii. Sunt mai b?trân decât tine. Pu?in respect, m?car!
Alt? explozie de râs. Nu m? puteam ab?ine. Era cea mai bun? glum? pe care o auzisem de secole.
— Dac? ai ?ti… zisei printre hohote. N-ai tu luni câ?i ani am eu!
Kusag m? privi cu dispre?, cu neîncredere. Exact cum m? a?teptam.
— S?-?i povestesc, zisei, calmându-m? în cele din urm?. Acum câteva sute de ani, înainte de a fi trimis în Usas, eram preot Kohan. C?l?ream grifoni aurii în Bethel.
— Bazaconii, morm?i el. E?ti nebun de legat.
— Nu eram cine ?tie ce, continuai, ignorându-l. Dar aveam un rol important. M? ocupam cu na?terea îngerilor.
Kusag deschise gura s? protesteze, dar ceva în vocea mea îl opri.
— Îngerii nu se nasc precum oamenii, vezi tu. E mult mai simplu. Un descântec, o rug?, spui cuvintele potrivite ?i gata — treaba e f?cut?. F?ceam asta de mult? vreme. Dar într-o zi… am f?cut o gre?eal? de neiertat.
T?cere. Doar picuratul apei ?i respira?ia lui grea.
— Ce-ai f?cut? întreb? el în cele din urm?, curiozitatea învingând dispre?ul.
— O s?-?i povestesc alt? dat?. Acum altceva vreau s?-?i spun.
M? rezemai de grilaj, privind prin el ca prin barele unei cu?ti — doar c? nu eu eram cel închis. Sau poate eram amândoi, fiecare în propria lui temni??.
— Eram de sute de ani în Usas, zisei încet. Rupt de realitate. A?teptând… nimic. S? treac? ve?nicia. Dar într-o zi mi-a venit o idee: Vreau s? tr?iesc printre oameni, mi-am spus. S? simt ce simt ei. S? v?d lumea prin ochii lor.
— ?i?
— Am ales-o pe cea mai frumoas? dintre nimfele Siduri. Pe Itaka. Mama ta.
Kusag tres?ri ca ?i cum l-a? fi lovit.
— Nu vorbi despre mama! se r?sti el, furia sclipindu-i în ochi. N-o cuno?ti!
— Ooo, ba o cunosc prea bine, r?spunsei calm. Folosindu-m? de cuno?tin?ele mele ?i de vr?ji, am l?sat-o îns?rcinat?. ?i i-am dat pruncului parte din con?tiin?a ?i sufletul meu.
T?cere lung?. V?zui cum informa?ia îl love?te, cum încearc? s-o proceseze, s-o resping?.
— Adic? eu sunt fiul t?u, zise el încet, b?nuitor. Asta vrei s? spui?
— Nu, nicidecum. Tu e?ti parte din mine.
— Termin? cu prostiile! Vocea lui era ascu?it?, disperat? aproape. Vrei s? m? înnebune?ti!
— Nu, continuai r?bd?tor. În Harapa nu exist? viitor ?i trecut. Acolo zac cei osândi?i s? nu moar? ?i s? nu tr?iasc?. Prin urmare, acolo nu se pot na?te copii — copiii sunt nevinova?i, nu pot fi pedepsi?i. ?i astfel… Itaka a fost eliberat?. I s-a dat drumul s? plece, s? nasc? ?i s?-?i creasc? copilul. Pe micu?ul Kusag.
Îl privii cum se pr?bu?e?te pe vine, spatele lipit de peretele umed al celulei.
— Pentru asta, pedeapsa mea a crescut, ad?ugai. ?tiu, pare imposibil — ce poate fi mai mult decât ve?nicia? ?i totu?i…
— Nu pot s? cred a?a ceva, ?opti el.
— ?i totu?i, cum î?i explici puterile tale? Vei crede, când vei afla întreaga poveste. ?i când vei afla c? nu e?ti singurul.
Kusag ridic? privirea, ochii lui bleumarin întâlnindu-i pe ai mei.
— Dar s? revenim acum, zisei, îndep?rtându-m? de grilaj. Î?i spuneam c? nu în Parthenos, ci în mun?ii Moksa a început de fapt totul. Cu doi ani înainte de c?derea Valholului. Într-o iarn? grea, când z?pada acoperea totul ?i ?arul Kumarbi a hot?rât s? fac? ceva… nebunesc.
M? a?ezai pe piatr? ?i închisei?eii ochii, l?sând amintirile s? curg?.
— Ascult?, zisei. ?i vei în?elege de ce lumea s-a schimbat pentru totdeauna.
________________________________________
PARTEA I - ASCENSIUNEA
Muntele se ridica ca un zid alb c?tre cer, t?ind orizontul cu creste ascu?ite ce p?reau din?i de bestie uria??. Ninsoarea c?dea deas?, neîntrerupt? de trei zile ?i trei nop?i, acoperind totul într-o mantie alb? care înghi?ea sunetele lumii. Vântul urla printre stânci, ridicând valuri de fulgi mari ?i u?ori ce dansau ca ni?te duhuri pierdute.
Cinci siluete se târau prin aceast? furtun? alb?, înaintând cu greu prin z?pada care le ajungea pân? la brâu. Fiecare pas era o lupt?. Fiecare respira?ie ardea în piept ca ghea?a topit?.
În frunte mergea ?arul Kumarbi, masiv ?i neclintit ca stânca îns??i. Înalt aproape de doi metri, cu umerii la?i cât poarta cet??ii, p?rea sculptat din munte. P?rul lui ro?cat — culoarea aramei încinse — era prins într-o împletitur? groas? ce-i c?dea pe spate, acoperit de un strat gros de ghea??. Barba lui stufoas?, de aceea?i culoare de foc, era alb? de brum? înghe?at?. Ochii lui — c?rbuni aprin?i în z?pada alb? — scrutau drumul cu o determinare care nu cuno?tea îndoial?.
Purta o hain? groas? din bl?nuri de urs alb, strâns? la mijloc cu o curea lat? din care atârna o bard? uria?? — arma lui de lupt?, aproape cât jum?tate din în?l?imea unui om. În spate, legat strâns cu funii, purta o frânghie lung? de aproape cincizeci de metri, înf??urat? cu grij?.
Lâng? el, încercând s? ?in? pasul, mergea ?arina Taona.
Dac? Kumarbi era muntele, Taona era prim?vara care încol?e?te printre pietre. Delicat? la înf??i?are, dar cu o putere ascuns? ce vibra sub suprafa?a blând?, purta p?rul aramiu-auriu împletit în coroan? complex?, acoperit acum de o glug? alb? din blan? de vulpe. Ochii ei — verzi ca smaraldele, blânzi ca lumina dimine?ii — privea lumea cu o c?ldur? care topea chiar ?i ghea?a muntelui.
Ea nu purta armuri grele. Doar o hain? u?oar? din piele de capr? alb?, brodat? cu simboluri vechi — rune de protec?ie ?i binecuvântare. La ?old îi atârna o sabie scurt?, sub?ire, mai mult simbolic? decât practic?. Puterea ei nu st?tea în o?el, ci în ceva mult mai vechi. Mult mai misterios.
În spatele lor veneau cei trei camarazi ai lor.
Masebah — uria?ul nelini?tit. Peste doi metri ?i jum?tate, cu mu?chi c?li?i ?i tari ca o?elul, p?rul portocaliu aprins ?i must??ile groase înghe?ate, p?rea o fort?rea?? umbl?toare. Purta o topiri?c? dubl? atât de mare încât al?ii n-ar fi putut-o ridica nici cu dou? mâini. Dar ochii lui — albastru-cenu?ii, mereu încrunta?i — tr?dau o nelini?te constant?, ca ?i cum s-ar fi a?teptat mereu la primejdie.
Shaday — tân?r ?i vesel. Cu doar un metru ?i optzeci, slab ?i firav ca un copac tân?r, p?rul lui ro?u aprins — culoarea focului viu — ie?ea de sub glug? în ?uvi?e rebele. Ochii lui c?prui sclipeau de entuziasm chiar ?i în mijlocul furtunii. Purta o bard? mic? pe um?r ?i un zâmbet permanent pe fa??. Pentru el, totul era o aventur?. Chiar ?i moartea.
Tefnut — sobrul calculat. Scund, suplu, cu mi?c?ri precise ca ale unei feline, p?rul lui aramiu scurt, îi intra mereu in ochi. Ochii lui — gri-verzi, aten?i la fiecare detaliu — nu ratau nimic. Purta un arc lung pe spate ?i un tolb? plin? cu s?ge?i. Era cel care vedea primejdia înainte s? apar?.
Încetul cu încetul, furtuna se domoli. Ninsoarea sl?bi, vântul se potoli, ?i între perdele de fulgi începur? s? se vad? contururile terenului.
Kumarbi ridic? mâna, oprindu-se brusc.
— Am ajuns, ?opti el, vocea lui grav? r?sunând slab în t?cerea muntelui.
Se a?ez? în spatele unui bolovan uria?, alb de z?pad?. Ceilal?i patru se a?ezar? lâng? el, respirând greu. Aburi gro?i le ie?eau din gur? la fiecare expirare.
Shaday ar?t? discret c?tre stânga.
— Acolo este, ?opti el. Vede?i gaura aceea mare în stânc?? Aceea este intrarea în pe?tera lor.
To?i privir?. Într-adev?r, la aproximativ o sut? de pa?i, zidul muntelui era rupt de o deschidere neagr? — o gur? uria?? de pe?ter?, înalt? de cel pu?in zece metri. Din interior nu venea niciun sunet. Nicio lumin?. Doar bezn? absolut?.
— O singur? pe?ter?? întreb? Kumarbi, strângând din maxilare.
— Nu ?tiu, r?spunse Shaday, ridicând din umeri. Posibil s? fie mai multe conectate, dar eu doar pe asta o cunosc. Am fost aici acum doi ani. Am v?zut ou?le. Am num?rat locurile unde zac. Dar n-am îndr?znit s? intru singur.
— ?i acum îndr?zne?ti? întreb? Masebah nervos, privind cu team? c?tre pe?ter?.
— Acum nu sunt singur, zâmbi Shaday. Acum sunt cu cei mai buni r?zboinici din Moksa. Cu voi, a? intra ?i în gura iadului.
Taona zâmbi blând.
— S? intr?m, zise ea încet, pân? nu ne acoper? z?pada asta. Sau pân? nu ne prinde noaptea aici.
Kumarbi d?du din cap.
— Încet, le ordon? el cu vocea joas?, aproape ?optind. S? nu scoate?i niciun sunet. Au auzul foarte fin. Orice zgomot îi va trezi.
— Da, ad?ug? Shaday, ?i mirosul la fel. Dac? ne simt… nu vom mai ie?i vii.
Masebah înghi?i greu, mâna lui strângând topori?ca mai s-o sf?râme.
— Dup? mine, zise Shaday, ridicându-se. În lini?te deplin?.
Înaintar? prin z?pada înalt?, mai mult târându-se decât mergând. Fiecare mi?care era lent?, controlat?, deliberat?. Nimeni nu vorbea. Doar respira?ii încete, suflate prin nas, pentru a nu face abur vizibil.
Ajunser? la intrarea în pe?ter? ?i, f?r? s? stea pe gânduri, p??ir? în v?g?un?.
Întunericul îi înghi?i instantaneu.
Temperatura schimb? brusc. Din frigul t?ios de afar?, intrar? într-un aer umed, greu, cald. Un miros puternic — de sulf, de carne ars?, de ceva vechi ?i s?lbatic — le lovi n?rile.
Masebah strâmb? din nas, gata s? vorbeasc?, dar Tefnut îi puse rapid mâna peste gur?, f?cându-i semn s? tac?. Uria?ul în?elese ?i d?du din cap, înghi?ind cuvintele.
Intrar? mai adânc în pe?ter?. Z?pada de pe haine începu s? se topeasc?, picurând pe piatr?. Podeaua era acoperit? de un strat sub?ire de cenu?? cald?, moale sub picioare.
Bezn? total?.
— S? aprindem o lumin?, ?opti Masebah, aproape inaudibil. Nu v?d nimic.
— Lini?te! îl repezi Shaday, ?oapt? ascu?it? ca un cu?it. Vrei s? murim to?i?
— Dar nu v?d nimic, se ap?r? uria?ul, dezghe?ându-?i pletele ?i musta?a cu mâna liber?.
— În câteva clipe ochii ?i se vor obi?nui cu întunericul, îl lini?ti Shaday. ?i vom reu?i s? vedem câte ceva.
— Are dreptate, interveni ?i Kumarbi. Cum le vom g?si dac? nu vedem nimic?
— Le vom g?si, maiestatea ta, r?spunse Shaday cu încredere. ?tiu exact unde sunt. ?i, în plus, sclipesc în întuneric. Ve?i vedea.
Continuar? s? înainteze pe coridoarele pe?terii. Încet, foarte încet, ochii li se obi?nuir? cu lipsa luminii. Începur? s? disting? contururi — pere?i de piatr?, stalactite atârnând de tavan ca ni?te din?i, stalagmite ridicându-se din podea ca ni?te gheare.
Aerul devenea din ce în ce mai cald. Din ce în ce mai greu de respirat.
Taona sim?i o vibra?ie sub picioare — un puls, ca o b?taie de inim? uria??, venind din adâncurile muntelui. Ceva tr?ia aici. Ceva imens.
Mân? în mân? cu Kumarbi — degetele ei mici ?i calde în palma lui uria?? ?i aspr? — înaint? cu încredere. Sim?ea cum inima lui b?tea puternic, regulat, ca un ciocan pe nicoval?. Era speriat? Nu. Kumarbi nu se temea de nimic. Dar era vigilent. Atent. Preg?tit.
Dup? ce parcurser? poate dou? sute de pa?i prin întuneric, Shaday se opri brusc.
— Am ajuns, ?opti el. Privi?i în jos.
To?i cinci se apropiar? de marginea a ceva. Taona privi în jos ?i respira?ia i se opri.
St?teau pe buza unei pr?p?stii.
Jos, la zeci — poate o sut? — de metri adâncime, era o gr?mad? uria?? de lumini aurii. Sute. Poate o mie. Fiecare avea m?rimea unui pepene galben, rotund?, perfect sferic?, sclipind cu o lumin? blând?, cald?, aurie.
— Incredibil, ?opti Taona, ochii ei verzi reflectând str?lucirea de jos. Sunt minunate. Lumineaz? ca ni?te felinare.
— Da, confirm? Shaday. ?i sunt vii. Lumina aceea este via??. În fiecare ou este un pui de dragon. ?i fiecare pui lumineaz?. E singura lor ap?rare pân? când ies din ou.
— Câte sunt? întreb? Kumarbi, calculând rapid.
— Sute, r?spunse Shaday. Dar nu vom lua decât câteva. Zece, cel mult, s?nu-?i dea seama. Nu vrem s? înnebuneasc? p?rin?ii.
Kumarbi d?du din cap.
— Trebuie s? ajungem jos, zise el, desf?cându-?i frânghia de pe spate. Eu ?i Masebah vom r?mâne aici sus. Tu, Shaday, ?i tu, Taona, coborâ?i s? le lua?i. Noi v? tragem înapoi. Tefnut, tu stai de paz?. Dac? mi?c? ceva — orice — tragi în el. F?r? întreb?ri.
Tefnut cl?tin? din cap c? a în?eles ?i î?i puse s?gea?a în arc, a?teptând, ochii lui gri-verzi scrutând bezna dinprejur.
Kumarbi ?i Masebah aruncar? frânghiile peste marginea pr?p?stii. Capetele c?zur? în jos, disp?rând în întuneric. Se auzi un sunet slab — frânghiile atingând fundul, zeci de metri mai jos.
Shaday prinse o frânghie ?i, f?r? ezitare, se l?s? peste margine, coborând rapid, mâinile ?i picioarele mi?cându-se cu precizie. Taona urm? pe cealalt? frânghie, mai încet, mai atent?, dar la fel de sigur?.
Kumarbi ?i Masebah ?ineau frânghiile strâns, sim?ind greutatea celor doi coborând.
— Gata! se auzi ?oapt? lui Shaday de jos, ecoul purtând cuvântul în sus.
Kumarbi sim?i cum frânghia se sl?bi. Sunt jos. În siguran??.
Câteva momente de t?cere.
Apoi, de jos, se auzir? mâini atingând coji de ou.
Taona aduna ou?le, luându-le cu grij?, punându-le în sac.
Sus, pe marginea pr?p?stii, Kumarbi ?i Masebah a?teptau în t?cere, fiecare secund? sim?indu-se ca o eternitate.
Apoi — semnalul. Trei trageri scurte de frânghie.
Urca?i-ne.
Kumarbi ?i Masebah începur? s? trag?. Frânghiile se întinser?, greutatea celor doi — plus sacii plini cu ou? — sim?indu-se în fiecare mu?chi.
Tr?geau. Tr?geau. Tr?geau.
?i când Shaday ?i Taona ap?rur? din nou pe margine — fe?ele lor transpirate, dar zâmbetele largi — Kumarbi oft? u?urat.
— Le avem, ?opti Shaday triumf?tor. Zece buc??i. Cele mai frumoase.
Dar bucuria fu scurt?.
Din adâncurile pe?terii, dinspre un tunel lateral pe care nu-l observaser?, se auzi un sunet.
Un fo?net uria?. Ca ?i cum ceva imens s-ar fi mi?cat.
?i apoi — lumin?.
Nu lumina cald?, aurie, a ou?lelor. Ci o lumin? alb?-ro?iatic?, str?lucitoare, orbitoare.
Foc.
?i cu focul veni ?i silueta.
Un dragon.
Uria?. Lung de cel pu?in cincizeci de metri, cu aripi strânse la corp, gâtul lung întins, capul cât o c?ru??, ochii — doi bulg?ri de aur topit — fixa?i direct asupra lor.
Dragoni?a — c?ci era femela, mama — zbur? elegant deasupra gr?mezii de ou?, aripile ei b?tând aerul f?r? sunet. Coborî lâng? un ou care tocmai se sp?rsese ?i se aplec?, atingându-se tandru cu botul de pui.
Pui?orul — mic, abia ie?it, solzii lui aurii înc? umezi — chir?i slab, ridicând capul c?tre mam?. Ea îl mângâie blând, ?optindu-i ceva în limb? de dragon — un morm?it cald, melodios, plin de dragoste.
Taona, înc? pe marginea pr?p?stiei, înghe??.
Privea scena cu ochii mari, inima b?tându-i nebune?te. Ce frumos, gândi ea. Ce tandru. E mam?. Ca mine. Ca orice mam?.
Kumarbi ?i Shaday luar? cei doi saci în spate ?i se îndep?rtar? u?or, cu aten?ie, cu mi?c?ri lente. Respirau prin nas, controlat, f?r? sunet.
Reu?ir? s? se îndep?rteze suficient de mult — poate treizeci de pa?i — ca s? nu mai fie vizibili de jos.
Shaday ridic? mâna, semnalându-le celorlal?i: Sta?i. Nu v? mi?ca?i.
Dragoni?a jos înc? mângâia pui?orul, neobservând nimic. Sau… sau observase, dar nu p?rea s?-i pese? Greu de spus.
Dup? câteva momente lungi — fiecare secund? sim?indu-se ca o eternitate — dragoni?a î?i deschise aripile ?i zbur? înapoi prin tunelul lateral, disp?rând în bezn?.
T?cere.
Kumarbi oft? u?urat.
— Este bine, ?opti Shaday. Se pare c? nu a sesizat lipsa ou?lelor.
— Câte am luat? întreb? Masebah, vocea lui tremurând u?or.
— Sunt câte cinci în fiecare sac, r?spunse din fug? Tefnut, verificând din nou.
— Suficient, zise Kumarbi. S? ie?im de aici. Acum.
________________________________________
PARTEA A II-A - FUGA PRIN FOC
În câteva minute erau afar? din pe?ter?, respirând aerul rece al muntelui cu pl?mânii întregi. Ninsoarea se oprise complet. Cerul era senin, albastru-palid, iar soarele — slab, dar prezent — str?lucea deasupra crestelor.
— Nu-i nicio problem?, îi lini?ti Shaday, ar?tând drumul. ?tiu exact încotro mergem. Trebuie s? ajungem la locul unde am ascuns caii. Sunt la o or? de mers.
— Haide?i! zise Kumarbi, dar nu apuc? s? fac? un pas.
Le înghe?? sângele în vene.
?i nu de frig.
Dinspre pe?ter? r?sun? un urlet îngrozitor. Apoi înc? unul. ?i înc? unul. Trei glasuri diferite — trei dragoni diferi?i — urlând în cor. Sunetul era atât de puternic încât z?pada vibra sub picioare.
— S? mergem pân? nu vin dup? noi! strig? Kumarbi, privind cerul speriat.
— Nu ne vom putea ascunde, zise Taona calm, dar vocea ei tremura. L?s?m urme prin z?pada asta proasp?t?. Ne vor urm?ri. Nu ?tiu dac? vom sc?pa din asta.
Urletele se înte?ir?. Trei umbre uria?e se vedeau zburând pe cer — siluete negre pe fundal albastru, apropiindu-se rapid.
— Ascunde?i-v?! strig? Masebah, b?gându-se cu totul în z?pad?, ca un copil speriat.
Ceilal?i patru f?cur? la fel, îngropându-se cât puteau de adânc.
Dragonii îns? nu se apropiau direct. Continuau s? survoleze zona, dând ture largi, urlând furios, dar nu atacau. Oamenii erau practic în câmp deschis — vizibili, vulnerabili — ?i totu?i dragonii nu coborau.
— Avem noroc, ?opti Shaday, ochii lui c?prui privind cerul prin stratul sub?ire de z?pad?. Din cauza soarelui nu ne pot vedea clar. N-au o vedere prea grozav? pe lumin?. Haide?i, în lini?te!
Se ridicar? ?i începur? s? alerge — cât de repede permitea z?pada — c?tre o alt? pe?ter?, mult mai mic?, la poalele muntelui.
Ajunser? acolo în câteva minute, intrând în grab?. În?untru era rece, dar uscat. ?i, mai important, erau caii — cinci arm?sari puternici, albi ca z?pada, lega?i de ni?te pietre.
— Sunt aici! strig? Taona, care intrase prima. Caii sunt bine!
Kumarbi l?s? sacul jos cu grij? ?i b?g? mâna adânc în?untru. Scoase un ou — pe cel mai mare — cu coaja cu totul ?i cu totul din aur. Solid. Greu. La lumina soarelui ce p?trundea prin intrarea pe?terii, oul nu mai sclipea. P?rea mort.
În dep?rtare, se auzeau înc? urletele dragonilor — mai slabe acum, dar înc? furioase.
— Sper s? tr?iasc? micu?ii, zise Taona, punând urechea pe coaja oului.
Asculta.
T?cere.
Apoi — slab, foarte slab — un b?taie. Ca o inim?.
Bum – bum, bum – bum…
Ochii ei se umplu de lacrimi de bucurie.
— Se aude ceva, ?opti ea emo?ionat?. Mi?c?. E viu!
— Atunci sunt vii! confirm? Shaday, zâmbind larg. Am reu?it!
— Pân? la urm?, oricum ar fi, zise Masebah frecându-?i mâinile mul?umit, ne-am ales cu o gr?mad? de aur. Fiecare ou trebuie s? valoreze o avere.
— Nu pentru aur ne-am riscat via?a, bezmeticule! îl cert? Tefnut aspru. E vorba de via??. De dragoni. De putere pentru Moksa. Nu de bani.
Masebah d?du din cap, ru?inat.
Se urcar? pe cai ?i pornir? spre cas?.
Înaintau greu prin z?pad?, dar acum erau mai lini?ti?i. Urletele îndep?rtate ale dragonilor nu se mai auzeau. P?durea era aproape — doar câteva sute de metri. Odat? ajun?i acolo, vor fi în siguran??. Dragonii nu zboar? bine printre copaci.
— S-a oprit ?i ninsoarea, zise mul?umit Tefnut, privind cerul senin. Hai s? iu?im pasul, c? nu mai avem mult.
Continuau s? mearg? cu greu prin n?me?i, când pe nea?teptate, chiar deasupra lor, se auzi un urlet.
Privir? pe cer ?i se îngrozir?.
Cinci dragoni uria?i — nu trei, cinci — se apropiau de ei. Veneau zburând în forma?ie, aripile lor aurii str?lucind orbitor în lumina soarelui, gurile deschise, scuipând fl?c?ri.
— C?tre p?dure, repede! ordon? Kumarbi, lovind calul cu c?lcâiele.
Caii î?i luar? zborul — galop nebun prin z?pad?, aruncând nori de fulgi în urma lor.
Ajunser? la marginea p?durii exact când primul dragon coborî spre ei, gura deschis?, preg?tit s? scuipe foc.
— În?untru! strig? Shaday, ghidându-i prin copaci.
Intrar? în p?dure ca o furtun?. Copacii — înal?i, drep?i, împodobi?i cu z?pad? — se îndeseau din ce în ce mai mult. Dragonii îi ajunser? din urm?, dar nu îi puteau ataca direct. Printre trunchiuri, aripile lor imense nu aveau loc s? manevreze.
Bestiile urlau frustrate, zburând deasupra coroanelor copacilor, scuipând fl?c?ri.
— Avem noroc c? am ajuns în p?dure! strig? Shaday c?tre ceilal?i, vocea lui acoperind abia urletele. Pe aici nu pot zbura liber!
Dar bucuria lui fu scurt?.
— Ne-au încercuit! strig? Tefnut, oprind calul brusc. Ne preg?tesc ceva!
A?a era.
Cei cinci dragoni începur? s? zboare deasupra lor în cerc larg, scuipând fl?c?ri c?tre vârfurile copacilor. Ramurile luar? foc instantaneu — z?pada topindu-se, lemnul arzând ca fitilul unei lumân?ri uria?e.
În câteva secunde, se aflau în mijlocul unui imens cerc de foc.
Fl?c?rile se ridicau c?tre cer, fumul înec?cios umplând aerul. Caii nechezau speria?i încercând s? se ridice în dou? picioare. C?ldura devenea insuportabil?.
— B?ga?i vitez?! strig? Kumarbi, ?inându-?i calul cu greu. Copacii vor arde de la vârf c?tre r?d?cin?, iar noi suntem jos! Fugi?i cât pute?i de iute ?i ave?i grij? s? nu v? pice ceva în cap!
Pornir? în galop nebun printre fl?c?ri. Deasupra lor, ramuri întregi se pr?bu?eau, arzând, aruncând scântei ?i jar. Fumul îi orbea, îi îneca. Taona î?i acoperi gura cu mâneca, tu?ind violent.
Cei cinci dragoni se strânser? iar??i deasupra lor ?i incendiar? alt? bucat? de p?dure, mai în fa??. Dar eroii no?tri nu se oprir?. Trecur? prin fl?c?ri ca prin ap?, hainele lor fumegând, p?rul arsind la margini.
Dragonii mai încercar? înc? o dat? s? le blocheze drumul, dar e?uar?. Oamenii erau prea rapizi, prea dispera?i. ?i atunci, cu un urlet final de frustrare, dragonii disp?rur? în înaltul cerului, îndreptându-se înapoi spre munte.
— Au plecat! strig? fericit? Taona, privind cerul gol. Nu credeam c? va fi a?a… u?or!
Dar optimismul ei fu prematur.
C?l?re?ii î?i continuar? goana spre cas?. Stratul de z?pad? era acum foarte mic — topit? de c?ldura focului — a?a c? înaintarea lor era mult mai rapid?. Copitele cailor trop?iau pe p?mântul gol, ridicând noroi ?i pietre. Sc?paser? de foc ?i de fum.
Dup? o vreme, Kumarbi trase frânele brusc, oprindu-?i calul.
— Stop, zise el, ridicând mâna.
Ceilal?i patru se oprir? lâng? el.
— Miroase iar a fum, continu? Kumarbi, adulmecând aerul. Sim?i?i ?i voi?
— Da, confirm? Tefnut, ar?tând înainte. Se ?i v?d câteva scântei pe cer, acolo, în fa??.
Privirea lui ascu?it? distinse ceva ce ceilal?i nu v?zuser? înc?. La orizont, deasupra p?durii, se ridica un nor de fum negru, dens, urcând în spirale grele c?tre cer.
Mers?r? mai departe, dar cu b?gare de seam?, c?ci fumul devenea din ce în ce mai înec?cios. Apoi, dup? câteva minute, misterul se l?muri.
Dragonii nu plecaser? deloc.
Zburaser? mai în fa??, c?tre marginea p?durii — acolo unde p?durea se termina ?i începea câmpia deschis? spre Ugarit — ?i incendiaser? totul. Sute de copaci ardeau acum ca ni?te tor?e uria?e, transformând marginea p?durii într-un zid de fl?c?ri.
Kumarbi opri calul ?i privi înainte cu groaz?.
P?durea ardea. Totul ardea. C?ldura era atât de intens? încât sim?ea cum pielea de pe fa?? i se strânge, uscându-se.
— Trebuie s? trecem prin foc, zise Taona, privind cu groaz? în fa?a sa.
Kumarbi nu r?spunse imediat. Calcul? rapid. Distan?a pân? la marginea p?durii — poate dou? sute de metri. Apoi câmpia deschis? — înc? doi kilometri pân? la castel. Dac? reu?eau s? treac? prin fl?c?ri, erau în siguran??.
Dac?.
— Nu avem de ales, zise el în cele din urm?. În câteva sute de metri se termin? p?durea ?i apoi suntem la castel. Masebah, sun? din goarn?! ?i cu curaj înainte!
Masebah scoase goarna de la ?old — un corn lung din filde? — ?i sufl? în el cu putere. Sunetul r?sun? puternic, clar, p?trunz?tor, ducându-se departe peste câmpie.
Era semnalul. Suntem în primejdie. Preg?ti?i ap?rarea.
Apoi, f?r? alt? ezitare, Kumarbi î?i înfipse c?lcâiele în coastele calului ?i porni în galop direct c?tre iadul de foc.
Ceilal?i patru îl urmar?.
Intrar? în fl?c?ri ca ni?te demoni.
C?ldura era insuportabil? — de parc? intrau într-un cuptor uria?. Aerul ardea în pl?mâni. Ochii l?crimau, orbi?i de fum. Hainele le luaser? foc, fumegând.
Caii nechezau speria?i, dar continuau s? alerge. Erau cai din Moksa — crescu?i în mun?i, antrena?i pentru lupt?. Nu se d?deau b?tu?i u?or.
Deasupra lor, buc??i mari de lemn aprins se pr?bu?eau din copacii ce ardeau ca ni?te tor?e. O ramur? uria?? c?zu chiar în fa?a lui Shaday. Calul lui s?ri peste ea f?r? s? încetineasc?.
Taona sim?i cum mantia îi ia foc. O smulse rapid, aruncând-o, l?sând-o s? ard? pe p?mânt. R?mase doar cu tunica sub?ire, expus? frigului ?i c?ldurii în acela?i timp.
Masebah urla — nu de durere, ci de furie pur? — lovind cu topori?ca în ramurile ce c?deau, sf?râmându-le.
Tefnut î?i acoperea fa?a cu bra?ul, ghidându-?i calul aproape orb.
?i Kumarbi — ?arul Kumarbi, Regele Mun?ilor — alerga în frunte, cu sacii pre?io?i lega?i strâns pe ?a, protejându-i cu propriul corp.
Pentru Moksa. Pentru viitor. Pentru via??.
Într-un final — dup? ceea ce p?ru o eternitate, dar fur? probabil doar câteva minute — ie?ir? din p?dure.
Ajunser? pe câmpia deschis?, liberi, vii, dar ar?i, fumegând, epuiza?i.
Dar, în fa?a lor, la doar câ?iva pa?i, îi a?teptau cei cinci dragoni.

## PARTEA A III-A - CONFRUNTAREA
Dragonii erau a?eza?i în linie, pe p?mânt, cu aripile strânse la corp, gâturile lungi întinse, capetele joase, ochii aurii fixa?i pe cavaleri. Fumul le ie?ea din n?ri la fiecare respira?ie — nu fl?c?ri, doar fum gros, negru, amenin??tor.
Kumarbi trase frânele brusc. Calul s?u se opri, c?scând din n?ri, tremurând de epuizare ?i team?.
Ceilal?i patru se oprir? lâng? el.
St?teau acum fa?? în fa?? cu bestiile. În fa?? — dragonii. În spate — p?durea în fl?c?ri. Lateral — câmp deschis, dar dragonii îi puteau urm?ri oriunde.
Se uitau unul la altul îngrozi?i, ne?tiind ce s? fac?. Îi pândea sfâr?itul. Nu mai era cale de sc?pare.
Atunci Masebah desc?lec?.
— Ce faci? strig? Shaday speriat.
Masebah nu r?spunse. Se apropie de Kumarbi, privind sacul legat pe ?aua regelui.
— D?-mi un ou, zise el calm.
Kumarbi îl privi neîncrez?tor, ?ocat.
— Ai înnebunit? strig? Shaday la el, vocea lui plin? de panic?. Cum s? le ar??i c? noi le-am furat ou?le? Îi vei înfuria ?i mai tare!
— D?-i-l, zise Taona, vocea ei calm? dar ferm?. Dac? ne-au urm?rit pân? aici înseamn? c? oricum ?tiu c? ou?le sunt la noi. Probabil le-au sim?it mirosul. Sau simt vibra?ia vie?ii din ele. Oricum ar fi, ?tiu.
Kumarbi ezit? o clip?. Apoi, încet, deschise sacul ?i scoase un ou. Îl înmân? lui Masebah cu ambele mâini, ca pe un obiect sacru.
Masebah lu? oul — greu, cald, pulsând slab — ?i se întoarse c?tre dragoni.
Începu s? mearg? c?tre ei.
Pas cu pas. Lent. F?r? team?.
Dragonii v?zur? oul ?i înnebunir?.
Bestiile începur? s? scuipe fl?c?ri, urlând furios, ridicându-se pe picioarele de dinapoi, aripile deschise larg. P?mântul tremura sub greutatea lor.
Pornir? c?tre Masebah — cinci creaturi uria?e, gata s?-l sfâ?ie, s?-l ard?, s?-l nimiceasc?.
Masebah nu se opri.
Continu? s? mearg?.
?i când dragonii fur? la doar zece pa?i de el — atât de aproape încât sim?ea c?ldura respira?iei lor — scoase sabia.
Ridic? lama deasupra oului.
?i lovi.
Nu tare. Doar o atingere — lama întinzând coaja de aur cu un sunet slab, metalic.
Dragonii se oprir? brusc.
Încremenira.
Privir? la ou. La Masebah. La ou.
Dup? o clip? de ezitare — în care lumea întreag? p?ru s?-?i opreasc? respira?ia — se traser? înapoi. Unul. Doi. Trei pa?i.
Masebah zâmbi.
Ridic? din nou sabia, f?când mi?carea de a lovi — mai tare de data asta, de parc? chiar ar vrea s? sparg? oul.
Dragonii se traser? ?i mai mult înapoi, capetele joase, postura supus?.
Func?ioneaz?.
Masebah f?cu semn celorlal?i patru.
— Lua?i câte un ou! strig? el. ?ine?i sabia deasupra lui! ?i merge?i!
V?zând ce face Masebah, ceilal?i în?eleser? instant.
Kumarbi, Taona, Shaday ?i Tefnut — fiecare lu? câte un ou din saci. Fiecare scoase arma. Fiecare o ridic? deasupra oului, în pozi?ie de lovitur?.
?i apoi, încet, cu inimile b?tând nebune?te, trecur? printre dragoni ca ?i cum ace?tia nu erau acolo.
Bestiile se tr?geau la o parte, capetele joase, tremurând — nu de team?, ci de furie st?pânit?. Dar nu îndr?zneau s? atace. Nu atâta timp cât ou?le erau în primejdie.
Cei cinci lupt?tori trecur?.
Unul câte unul.
?i când ultimul — Tefnut — trecu de ultimul dragon, Masebah s?ri pe calul s?u ?i to?i cinci, alergând cu ou?le în mân? ?i s?biile ridicate, intrar? pe poarta cet??ii Ugarit.
________________________________________
PARTEA A IV-A - CONSECIN?ELE
Dragonii zburau dup? ei, urm?rindu-i pân? la zidurile cet??ii. Dar când ajunser? în apropierea fortifica?iilor, o ploaie de s?ge?i zbur? c?tre ei — sute, poate o mie, lansate de arca?ii Ugaritului de pe ziduri.
S?ge?ile lovir? solzii aurii, rico?ând, dar unele g?sir? loc între solzi, înfingându-se în carnea moale de dedesubt.
Dragonii urlar? de durere ?i furie.
Irita?i la culme ?i dispera?i c? nu-?i vor mai recupera ou?le, atacar? cetatea.
Coborâr? în picaj, scuipând fl?c?ri asupra zidurilor. Piatra se înro?i, topindu-se par?ial. Lemnul por?ilor lu? foc instantaneu.
Solda?ii alergau pe ziduri, stingând focurile, tr?gând cu arcurile, strigând ordine.
Apoi un dragon coborî prea jos.
Zece suli?e zburar? c?tre el simultan, înfingându-se toate în piept. Bestia url? — un sunet îngrozitor, plin de agonie — ?i se pr?bu?i pe p?mânt, chiar în fa?a por?ii, trupul ei uria? ridicând nori de praf.
Ceilal?i patru dragoni v?zur? ?i înnebunire complet.
Zburând deasupra cet??ii, luau în ghearele lor lupt?tori — ridicându-i în înaltul cerului, apoi aruncându-i, strivindu-i de p?mânt. Corpuri c?deau din cer ca ploaia, sf?râmându-se pe piatra cet??ii.
Mult a durat lupta.
Ore întregi.
Mul?i oameni au pierit.
Dar în final au c?zut înc? doi dragoni — unul lovit de o catapult? uria??, altul str?puns de zeci de suli?e când încerca s? ia foc turnul principal.
R?ma?i singuri ?i slei?i de puteri, ultimii doi dragoni renun?ar? la lupt?.
Cu un ultim urlet — nu de furie, ci de durere ?i pierdere — se întorser? spre munte, zburând încet, r?ni?i, învin?i.
T?cere.
Fumul luptelor se ridica încet peste zidurile Ugaritului. Fl?c?rile fuseser? stinse. Por?ile — sparte, arse — atârnau strâmb pe balamale.
În curte, solda?ii se strângeau în jurul celor trei dragoni mor?i, privind cu team? ?i respect trupurile lor uria?e.
Kumarbi st?tea rezemat de un perete, respirând greu. Hainele lui erau arse, p?rul pârlit, fa?a acoperit? de funingine. Taona st?tea lâng? el, la fel de ars?, la fel de obosit?, dar nev?t?mat?.
Tefnut se apropie, privind în jos.
— Câ?i? întreb? Kumarbi, vocea lui r?gu?it? de fum.
— Dou?zeci ?i opt, r?spunse Tefnut. Au murit dou?zeci ?i opt de r?zboinici.
Kumarbi închise ochii, durerea mai mare decât orice ran? fizic?.
— Îngrozitor, zise el încet, l?sându-se s? alunece pe perete pân? jos, ?ezând pe p?mânt. N-a meritat risipa.
— Da, confirm? Taona, a?ezându-se lâng? el. A fost o gre?eal? pe care nu o vom mai repeta.
Kumarbi deschise ochii ?i privi ou?le — cele opt r?mase, a?ezate cu grij? în curte, str?lucind slab în lumina apusului.
Opt ou?. Dou?zeci ?i opt de mor?i.
Raportul era îngrozitor.
Dar ce era f?cut, era f?cut. Nu mai putea da timpul înapoi.
— Duce?i-le în Sala seif, ordon? el obosit. P?zi?i-le bine. Nu vreau s? le pierdem ?i pe acestea.
________________________________________
UMBRA DIN MLA?TINI
În diminea?a urm?toare, fumul luptelor abia se mai ridica peste zidurile Ugaritului. Soarele r?s?rea lent, vopsind cerul în nuan?e de portocaliu ?i roz, str?pungând norii de cenu?? ce pluteau înc? deasupra cet??ii r?nite.
Obosi?i pân? la epuizare, dar vigilen?i din obi?nuin??, Masebah ?i Tefnut str?b?teau cur?ile cet??ii, ducând cu grij? cele opt ou? r?mase. Pa?ii lor sunau greu pe piatra înc? cald? de la focurile de ieri. Cojile ou?lelor — de aur pur, reci ?i grele — sclipeau slab în lumina palid? a zorilor, reflectând razele soarelui în mii de puncte minuscule de lumin?.
Masebah purta patru ou? în bra?ele lui uria?e, ?inându-le strâns la piept ca pe ni?te copii pre?io?i. Tefnut purta celelalte patru într-un sac de pânz? groas?, mergând cu grij? pentru a nu le lovi unul de altul.
Ajunser? la intrarea în Sala Deif — camera sigilat? din inima cet??ii, s?pat? direct în piatra muntelui pe care era construit? fort?rea?a. O camer? mic?, f?r? ferestre, cu pere?i gro?i de un metru ?i o singur? intrare — o u?? masiv? de piatr?, atât de grea încât trebuiau doi oameni puternici s? o mi?te.
Le a?ezar? pe ou? în?untru, pe rafturi de lemn acoperite cu p?turi moi din lân? de capr?. Fiecare ou fu a?ezat cu grij? maxim?, învelit individual pentru a nu se atinge de celelalte.
Când terminar?, Masebah trase de u?a de piatr?. Aceasta se închise cu un scrâ?net grav, obosit, asemenea unui urlet de animal vechi. Tefnut scoase din buzunar o bucat? de cear? ro?ie ?i un inel — sigiliul regal al lui Kumarbi, purtat de to?i ofi?erii superiori în absen?a ?arului.
Aprinse ceara la o tor??, o picur? peste fanta dintre u?? ?i perete, ?i apoi ap?s? inelul în ceara cald?. Imprimarea se form? perfect — discul solar al Moksa-ei, cu dou?sprezece raze.
— Gata, zise Masebah, ?terându-?i fruntea de sudoare. Acum sunt în siguran??.
— Sper, r?spunse Tefnut, privind u?a sigilat? cu o nelini?te ce nu-l p?r?sea niciodat?. Dar ar trebui s? punem paznici. Doi, cel pu?in.
Masebah cl?tin? din cap.
— ?arul a spus c? nu vrea nimeni s? ?tie unde sunt. Cu cât mai pu?ini ?tiu, cu atât mai bine. Oricum, cine ar putea intra aici? U?a e sigilat?. Doar noi doi ?i ?arul avem cheile.
— Dac? zici tu…
Se întoarser? s? plece, dar n-apucar? s? fac? doi pa?i.
Din umbra coridoarelor — dinspre un unghi mort pe care nu-l puteau vedea de unde st?teau — doi str?ini î?i f?cur? apari?ia.
Siluete alunecoase, acoperite cu piele de crocodil verde-neagr? — lucioas?, solzoas?, parfumat mirositoare a mla?tin? ?i mucegai. Peste piele purtau glugi din blan? neagr? ce le acoperea complet capetele. M??ti din lemn sculptat — f?r? ochi, f?r? gur?, doar suprafe?e netede, goale, înfrico??toare — le ascundeau chipurile.
Se mi?cau f?r? un sunet.
Picioarele lor — înf??urate în cârpe negre — atingeau piatra f?r? zgomot, ca ?i cum ar fi plutit deasupra ei. Mâinile — acoperite cu m?nu?i din piele fin? — erau relaxate, dar gata s? loveasc? în orice clipit?.
Masebah ?i Tefnut nu-i v?zur? pân? nu fu prea târziu.
Într-o clip? — atât de rapid încât ochiul uman abia putea urm?ri mi?carea — armele celor doi paznici fur? smulse din mâini.
Topori?ca lui Masebah zbur? prin aer ca o pas?re imens?, lovind peretele cu un sunet metalic puternic ce r?sun? prin tot coridorul. Arcul lui Tefnut fu prins la mijloc ?i rupt în dou? ca o ramurea uscat?, buc??ile c?zând la p?mânt cu un pocnet sec.
Apoi, înainte ca vreunul s? poat? reac?iona sau m?car s? în?eleag? ce se întâmpl?, fur? trânti?i la p?mânt.
Masebah — uria?, puternic ca un taur, un om care ridicase pietre de o ton? — încerc? s? se ridice, mu?chii lui încordându-se, mâinile împingând p?mântul. Dar un picior — rapid ca fulgerul, dur ca fierul — îl lovi în piept.
Lovitura fu atât de puternic? încât Masebah fu aruncat înapoi, trupul lui uria? zburând doi metri prin aer ?i lovindu-se de perete cu un impact ce zdruncina piatra. Capul lui se lovi de munte cu un sunet surd, înfior?tor.
Vederea i se întunec? instant. Lumea deveni cea?? neagr?. C?zu la p?mânt, incon?tient.
Tefnut — mai rapid, mai agil — s?ri în picioare, mâna ducându-se instant la cizm?. Scoase un cu?it mic, ascu?it, perfect echilibrat. Îl arunc?.
Cu?itul zbur? prin aer, rotindu-se perfect, îndreptându-se direct c?tre gâtul primului atacator.
Dar o mân? — rapid? ca ?arpele — îl prinse în zbor.
Tefnut înghe??, ?ocat.
Imposibil.
Înainte s? poat? procesa ce v?zuse, cea de-a doua siluet? se mi?c?. O lovitur? — precis?, chirurgical? — direct în maxilarul lui. Sim?i cum osul scrâ?ni sub impact. Durerea explod? în capul lui ca un fulger alb.
Lumina disp?ru.
C?zu la p?mânt, lâng? Masebah, incon?tient.
________________________________________
Ho?ii — c?ci asta erau, f?r? îndoial? — nu pierdu timp.
Nu vorbir?. Nu ezitar?. Nu celebrar?.
Doar lucrar?.
Primul scoase un b?ros mic din curea — un instrument sub?ire, ascu?it, perfect pentru acest tip de lucru. Îl pozi?ion? sub sigiliul de cear? ?i lovi o dat?, scurt, controlat.
Ceara se sparse în buc??i mici, ro?ii, c?zând pe piatr? ca ni?te pic?turi de sânge înghe?at.
Al doilea împinse u?a de piatr?.
Ar fi trebuit s? fie grea — imposibil de mi?cat pentru un singur om. Dar ho?ul o împinse cu u?urin??, ca ?i cum ar fi fost din pânz?. Mu?chii lui — de?i nu ar?tau uria? sub pielea de crocodil — aveau o putere ascuns?, antrenat?.
U?a se deschise cu un scrâ?net grav, obosit.
Intrar? în Sala Deif.
Cele opt ou? str?luceau slab în întunericul camerei, a?ezate pe rafturi, învelite în p?turi. Chiar ?i în bezn?, aurul lor emana o lumin? subtil?, cald?.
Ho?ii se apropiar?, mi?c?ri fluide, sincronizate perfect — ca doi dansatori care repetau aceea?i coregrafie de mii de ori.
Primul lu? un ou — cel mai mare, cel mai greu. Îl ridic? cu ambele mâini, sim?indu-i greutatea, sim?indu-i c?ldura. În?untru, ceva se mi?c?. Un puls. O inim? minuscul? b?tând.
Via??.
Al doilea lu? un alt ou, la fel de mare, la fel de cald.
Le învelir? repede în haine groase din piele impermeabil? — acoperindu-le complet, protejându-le de orice lovitur?. Apoi le legar? strâns pe spate, cu curele late ce se încruci?au peste piept.
?i apoi, într-un vârtej de mi?care — rapid, silen?i, invizibili — disp?rur? pe coridoare.
Când lumina tor?elor de pe coridoare se stinse — suflat? de vântul creat de fuga lor — doar ecoul pa?ilor ?i al respira?iilor grele mai vibra în t?cere.
În spatele lor, Masebah ?i Tefnut r?m?seser? pe piatr?.
Masebah — incon?tient, sângerând u?or la ceaf? unde se lovise de perete.
Tefnut — legat cu propriile lui curele la un stâlp de piatr?, gura acoperit? cu o cârp?, ochii deschi?i dar v?zând cea??.
Captivi în propria lor fort?rea??.
Învin?i f?r? s? fi avut timp s? lupte.
________________________________________
INSULA PIERDUT?
Departe de Ugarit — la sute de kilometri sud-est, dincolo de mun?i, dincolo de p?duri, dincolo de câmpii — luna plutea deasupra Mla?tinilor Retas.
O lun? plin?, uria??, palid? ca un cadavru, atârnând pe cerul violet ca un ochi uria? care privea lumea cu indiferen?? rece.
Sub ea, apa mla?tinii — verde-neagr?, dens?, mirositoare a putreziciune ?i via?? în acela?i timp — st?tea nemi?cat?, reflectând luna ca o oglind? spart?.
Printre stânci negre, acoperite de mu?chi fosforescent ce str?lucea slab în întuneric, se afla o insul? mic?. Nu mai mult de o sut? de metri în diametru. P?mânt uscat — rar în Retas — acoperit de iarb? scurt?, uscat?, moart?.
În centrul insulei, o stânc? neagr? se ridica din p?mânt ca un dinte uria?. La baza ei, ascuns? de vegeta?ie, se deschidea gura întunecat? a unei pe?teri.
Cei doi ho?i intrar? în pe?ter? f?r? ezitare.
În?untru era uscat ?i cald — mult mai cald decât afar?. Pere?ii de piatr? erau acoperi?i de mu?chi fosforescent care emana o lumin? verzuie, palid?, suficient? s? vad?.
Înaintar? prin coridoare înguste, coborând tot mai adânc în pântecele insulei. Aerul devenea mai greu, mai cald. Mirosea a sulf ?i a ceva vechi, aproape familiar.
Ajunser? într-o camer? rotund?, s?pat? în stânc?.
În centrul camerei, pe un pat de nisip fin ?i cald, erau preg?tite dou? adâncituri — dou? cuiburi, fiecare suficient de mare pentru un ou.
Ho?ii î?i scoaser? m??tile.
Hermes — înalt, suplu, cu p?rul negru prins la spate ?i ochii negri, oblici, care nu tr?dau nicio emo?ie.
?i cel?lalt — mai mic, mai gra?ios, cu p?rul negru lung ?i ochii de un albastru-închis, aproape violet în lumina verzuie a mu?chiului.
A?ezar? ou?le în cuiburi, cu grij? infinit?. Nisipul cald le înconjur?, protejându-le, hr?nindu-le.
— Aici vor fi în siguran??, zise Hermes, vocea lui joas?, calm?.
— Da, r?spunse cel?lalt. Nimeni nu ?tie de locul ?sta. Nimeni nu va veni s? le caute.
Hermes se ridic? ?i privi ou?le — str?lucind slab în întuneric, pulsând cu via?a ascuns? în?untru.
— Unul pentru tine, zise el. Unul pentru mine.
— Când se vor na?te?
— Câteva luni. Poate un an. Dragonii nu se gr?besc.
Cel?lalt ho? îngenunche lâng? unul dintre ou? ?i puse mâna pe coaja de aur. Era cald?. Vie.
— Te voi a?tepta, ?opti. ?i când vei ie?i… vom zbura împreun?.
Hermes nu zise nimic. Doar privi — ochii lui negri, calculatori, fixa?i pe ou. Nu era tandre?e în privirea lui. Era altceva. Posesivitate. R?bdare. Ambi?ie.
Se întoarser? ?i ie?ir? din pe?ter?, l?sând în urm? cele dou? ou? de aur.
Afar?, luna str?lucea deasupra mla?tinilor, rece ?i indiferent?.
Undeva, departe în mun?ii Moksa, doi dragoni aurii se agitau în somn, sim?ind — chiar ?i prin distan?a uria?? — c? ceva din ei fusese furat. Ceva ce nu vor uita niciodat?.
?i într-o pe?ter? ascuns?, pe o insul? pierdut? în mla?tini, dou? inimi minuscule b?teau în ritmul vie?ii care abia începea.
________________________________________
ÎNTOARCERE LA RAM?
T?cui.
Kusag m? privea prin grilaj, ochii lui bleumarin plini de întreb?ri.
— ?i ce s-a întâmplat dup?? întreb? el. Cu ou?le?
— S-au n?scut, r?spunsei simplu. Doi dragoni aurii. Crescu?i în secret, departe de ochii lumii.
— Cine erau ho?ii?
Zâmbii — un zâmbet care nu ajunse pân? la ochi.
— Asta, zisei eu, ridicându-m?, este o alt? poveste. O poveste care începe cu gre?eala mea. Cu motivul pentru care am fost trimis în Usas.
Kusag se ridic? ?i el, apropiindu-se de grilaj.
— Spune-mi.
— Mâine, zisei. Mâine î?i voi spune ce am f?cut în Bethel. ?i cum am distrus totul f?când-o.
Apoi m? întorsei ?i plecai, pa?ii mei r?sunând pe piatra rece a coridorului.
În urma mea, Kusag r?mase singur în celul?, cu întreb?ri ?i cu întuneric ?i cu ochii aceia bleumarin care erau, într-un fel, ?i ai mei.
________________________________________
SFÂR?ITUL PREAMBULULUI 2