proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

PREAMBUL 1 - PAZNICII P?DURII PARTHENOS
RAMA NARATIV?
M? uitam la el prin grilajul temni?ei.
P?rea b?trân ?i neputincios, magul din Dilmun, prizonier acum în Madyadesa. Lumina slab? a tor?elor îi desena umbre adânci pe chip, sco?ând la iveal? riduri pe care nu le observasem înainte. A? fi putut s?-l ucid pe loc, s? r?mân doar eu — acum nu mai aveam nevoie de el.
?i totu?i, ceva m? oprea. Poate curiozitatea. Poate o urm? de mil? pe care o credeam demult moart?. Sau poate doar plictiseala acestor zile lungi în care a?teptam s? se întâmple ceva ce nu mai venea.
— Î?i aminte?ti cum a început totul? îl întrebai, vocea mea r?sunând ciudat de str?in? în t?cerea închisorii.
Se uit? la mine cu ochii aceia — bleumarin, ca ai mei — ?i nu zise nimic. Apoi se întoarse cu spatele, umerii c?zu?i, respira?ia grea.
Dar eu am continuat, pentru c? t?cerea lui nu m? mai putea opri:
— Într-o zi am s?-?i spun o poveste. Despre cine e?ti. De unde ai aceste puteri. Despre tot ce ai uitat sau ai ales s? ui?i.
T?cere lung?. Doar picuratul apei undeva în bezn? ?i fo?netul ?obolanilor prin paie.
— Îmi amintesc, spuse el în final, f?r? s? se întoarc?. Vocea îi era r?gu?it?, ca ?i cum n-ar mai fi vorbit de zile întregi. Totul a început în Prakrity. Katharsios plecase în p?durea Parthenos. Era cu un an înainte de atacul Valholului…
Se opri, tu?i sec, apoi continu?, iar cuvintele lui începur? s? ?eas? imagini în întunericul temni?ei:
________________________________________
I. P?DUREA VIE
În codrii str?vechi ai Prakritiului, acolo unde p?durea Parthenos î?i întindea r?d?cinile adânc în p?mântul negru ?i fertil, lumea avea o alt? respira?ie.
Nu era o metafor?. P?durea chiar respira.
O puteai sim?i în modul în care frunzele frem?tau f?r? vânt, în felul în care umbrele se mi?cau între trunchiuri când nu era nimeni s? le mi?te, în aerul greu ?i umed care î?i umplea pl?mânii cu mirosuri atât de vechi încât p?reau s? vin? dintr-un timp când oamenii nu existau înc?. Miros de mu?chi ?i scoar?? umed?, de frunze putrezite transformate în p?mânt, de flori s?lbatice care înfloreau doar noaptea ?i se ascundeau de lumina zilei. ?i sub toate acestea — subtil, aproape imperceptibil — mirosul apei vii care curgea prin venele p?mântului, hr?nind totul, conectând totul.
Râul Vajapena.
Cursul lui t?ia p?durea ca o panglic? de argint lichid, iar murmurul apei era singurul sunet constant în aceast? lume de t?ceri verzi. Dar cei care cuno?teau cu adev?rat Parthenosul ?tiau c? râul avea ?i un alt curs — unul subteran, ascuns, care se pierdea în adâncurile mun?ilor ?i reap?rea cine ?tie unde, purtând cu el secrete pe care nici m?car p?durea nu le în?elegea pe deplin.
În diminea?a aceea — o diminea?? de Agrayama, când aerul era cald dar nu sufocant, iar lumina soarelui se strecura printre coroanele copacilor în fascicule aurii care p?reau coloane de templu — lini?tea p?durii fu tulburat? de ceva str?in.
Corturile.
Erau negre — un negru profund, ca noaptea f?r? lun?, ca smoala, ca p?catul — ?i se ridicau într-un lumini? unde nu aveau ce c?uta. Zeci de corturi, poate sute, întinse pe p?mântul sfânt al Parthenosului ca ni?te r?ni deschise în verdele etern. În jurul lor, b?rba?i în haine albe se mi?cau cu îndemânare, t?ind crengi pentru foc, aducând ap? de la râu, ascu?ind s?bii care sclipeau în lumina dimine?ii.
Nomazii Martu.
Veniser? din stepele de la grani?a cu Kama — oameni f?r? p?mânt, f?r? cas?, f?r? alt? lege decât cea a supravie?uirii. Arca?i redutabili, c?l?re?i neîntrecu?i, lupt?tori care loveau ?i disp?reau înainte s? po?i clipi. Dar aici, în Parthenos, nu mai erau umbre. Aici se instalaser?, plantând steaguri în p?mântul care nu le apar?inea.
Scamadrius îi privea din desi?ul de ferigi uria?e, trupul lui topit în verdele înconjur?tor ca ?i cum ar fi fost parte din p?dure. ?i într-un fel, era. Vr?jitorul Ipuwer tr?ia în Parthenos de mai bine de treizeci de ani, ?i în tot acest timp, p?durea îl adoptase, îl transformase, îl f?cuse al ei.
P?rul lui — odinioar? castaniu — c?p?tase o nuan?? verzuie, ca frunzele tinere de prim?var?. Ochii — odinioar? c?prui — aveau acum o str?lucire ciudat?, ca lumina soarelui filtrat? prin frunzi?. Pielea lui, acolo unde nu era acoperit? de haina din piele de urs, p?rea s? aib? textura scoar?ei tinere, neted? dar rezistent?. ?i când st?tea nemi?cat — a?a cum st?tea acum — era aproape imposibil s?-l deosebe?ti de un trunchi tân?r sau de o piatr? acoperit? de mu?chi.
N-au ce c?uta aici, gândi el, mâna strângând toiagul din os — un os lung, alb, curbat, care fusese cândva coasta unui animal pe care nimeni nu-l mai v?zuse de secole. P?durile sacre nu sunt ale lor. Nu sunt ale nim?nui.
Se preg?tea s? se ridice, s? ias? din ascunz?toare, s? le cear? s? plece — cu vorbele, dac? se putea, cu for?a naturii, dac? nu se putea altfel — când sim?i ceva rece ?i ascu?it în ceaf?.
O s?geat?. Vârful ei îi atingea pielea, nu destul de tare s? o str?pung?, dar destul de ferm s?-i transmit? mesajul.
— Nici o mi?care, vr?jitorule.
Scamadrius înghe?? în pozi?ie. Nu de fric? — el nu mai ?tia ce e frica demult — ci de surpriz?. Cum de nu-i sim?ise? Cum de p?durea nu l-a avertizat?
Apoi în?elese. Martu nu erau doar arca?i buni. Erau vân?tori. ?i vân?torii adev?ra?i ?tiau s? devin? invizibili chiar ?i pentru cei care credeau c? v?d totul.
Patru b?rba?i îl înconjurar?, materializându-se din umbr? ca duhurile. Aveau fe?ele aspre, bronzate de soare ?i vânt, ?i ochii reci ai celor care uciseser? ?i vor mai ucide f?r? remu?care. Arcurile lor — lungi, curbate, din lemn de tis înt?rit — erau întinse, s?ge?ile preg?tite.
— Ridic?-te încet, zise cel care p?rea liderul lor. Foarte încet. ?i ?ine mâinile departe de toiagul ?la.
Scamadrius se supuse. Nu pentru c? n-ar fi putut s?-i opreasc? — putea, oh, cât de u?or putea — ci pentru c? voia s? vad?. S? în?eleag?. S? afle ce c?utau aici ?i de ce.
Îl duser? prin tab?r?, printre corturile negre ?i privirile curioase ale nomazilor care se opreau din treab? s?-l studieze. Femeile î?i tr?geau copiii mai aproape. B?rba?ii duceau mâinile la s?bii. To?i sim?eau c? cel pe care îl aduceau legat nu era un prizonier obi?nuit.
În centrul taberei, lâng? un foc mare care ardea de?i era înc? diminea??, st?tea un b?rbat.
Amuru.
________________________________________
II. DESCOPERIREA
Liderul nomazilor Martu era un b?rbat pe care timpul p?rea s?-l fi uitat.
Nu era b?trân — poate patruzeci de ani, poate cincizeci, greu de spus — dar ceva în felul în care se mi?ca, în care privea, în care respira, tr?da o experien?? care dep??ea cu mult vârsta lui aparent?. P?rul negru — nu grizonant, ci negru precum catranul — se unea cu barba tuns? scurt, îngrijit. Fa?a lui era un peisaj de cicatrici ?i riduri, fiecare povestind o lupt?, o iarn? grea, o pierdere. Dar ochii — ochii lui erau cei care te înghe?au în loc.
Gri ca o?elul. Reci ca ghea?a. ?i totu?i, undeva în adâncul lor, ardea ceva — o flac?r? mic?, ascuns?, care refuza s? se sting?.
Purta haine albe, ca to?i Martu, dar ale lui erau brodate cu fir de argint — simboluri vechi, rune de protec?ie, semne ale unei autorit??i câ?tigate nu mo?tenite. La brâu îi atârna o sabie lung?, curbat?, cu mânerul înf??urat în piele de ?arpe. Nu era o arm? de parad?. Era o arm? care ucisese ?i va mai ucide.
— Cine e?ti? întreb? Amuru, f?r? s? se ridice de pe buturuga pe care ?edea.
Vocea lui era grav?, calm?, obi?nuit? s? dea ordine ?i s? fie ascultat?.
Scamadrius se opri în fa?a lui, flancat de cei patru arca?i. Nu încerc? s? se elibereze. Nu încerc? s? fug?. Doar privi.
— Sunt Scamadrius, r?spunse el, ?i vocea lui avu ceva din murmurul frunzelor în vânt. Vr?jitor Ipuwer. Protector al p?durii Parthenos.
Amuru ridic? o sprâncean?.
— Protector? ?i ce anume protejezi? Copacii? Frunzele? Veveri?ele?
Câ?iva nomazi râser? — un râs scurt, nervos, care se stinse repede sub privirea lui Amuru.
— Protejez echilibrul, zise Scamadrius. Protejez ceea ce oamenii ca tine nu pot în?elege ?i nu vor în?elege niciodat?. Protejez via?a îns??i.
Amuru se ridic? încet. Era mai înalt decât p?rea când ?edea — aproape doi metri — ?i umerii lui largi blocau lumina focului, aruncând o umbr? lung? peste vr?jitor.
— Oameni ca mine, repet? el încet. ?i ce fel de oameni suntem noi, vr?jitorule?
— Invadatori. Profanatori. Ho?i de p?mânt sfânt.
T?cerea care urm? fu grea, dens?, plin? de amenin?are. Arca?ii ridicar? arcurile, s?ge?ile ?intind inima lui Scamadrius.
Dar Amuru ridic? o mân?, oprindu-i.
— Îndr?zne?, zise el, ?i ceva care ar fi putut fi respect îi trecu prin privire. Sau nebun. Sau amândou?.
— Pleca?i de aici, zise Scamadrius, ?i vocea lui se înt?ri. Nu ave?i ce c?uta în p?durile sacre. Parthenosul nu e al vostru. Nu e al nim?nui. Apar?ine doar ei înse?i, ?i celor care o slujesc.
Amuru f?cu un pas înainte, apoi înc? unul, pân? când fa?a lui fu la doar o palm? de cea a vr?jitorului.
— Nu, zise el simplu. Nu plec?m.
________________________________________
III. FURTUNA
Scamadrius sim?i cum ceva se rupe în el.
Nu era furie — furia era un lucru uman, ?i el nu mai era cu adev?rat uman de mult. Era altceva. O hot?râre. O necesitate. P?durea îi vorbea, ?i glasul ei era clar: Ap?r?-m?. Ap?r? ceea ce sunt.
— Atunci v? voi face s? pleca?i, ?opti el.
?i ridic? toiagul.
Ceea ce urm? nu putu fi descris în cuvinte, pentru c? era ceva ce cuvintele nu puteau cuprinde.
Vântul — care pân? atunci fusese doar o adiere blând? — se transform? în urlet. Copacii din jur se aplecar?, crengile lor gemând sub presiunea unei for?e invizibile. Frunzele — mii, milioane de frunze — se desprinser? de pe ramuri ?i începur? s? se roteasc? în aer, formând un vârtej verde ?i auriu care crescu, crescu, crescu.
Corturile negre ale nomazilor fur? primele care cedar?.
Pânza grea fu smuls? de ??ru?i ca ?i cum ar fi fost pene, ridicat? în aer ?i purtat? de vânt peste copaci, peste tab?r?, peste tot. Oamenii c?zur? la p?mânt, ag??ându-se de iarb?, de pietre, de orice puteau prinde. Focul din centrul taberei fu stins într-o clip?, jarul împr??tiat în toate direc?iile.
Crengi groase se rupeau cu trosnet ?i zburau prin aer ca ni?te suli?e. Praful se ridica în nori gro?i, orbitoare, sufocante. ?i prin tot acest haos, Scamadrius st?tea nemi?cat în centru, toiagul ridicat, ochii str?lucind cu o lumin? verde, nenatural?.
— PLECA?I! url? el, ?i glasul lui fu tunetul.
Amuru, singur dintre to?i, reu?i s? se ?in? pe picioare. Se ag??? de un trunchi gros, bra?ele lui puternice încle?tate în jurul scoar?ei, ochii închi?i contra prafului ?i vântului. Dar nu fugi. Nu se mi?c? din loc.
— OPRI?I-V?!
Un alt glas. Un glas care t?ie furtuna cum o lam? t?ie carnea fraged?.
?i — imposibil, inexplicabil — furtuna se opri.
Nu încetini. Nu se domoli treptat. Se opri. Instantaneu. Total. Ca ?i cum cineva ar fi stins o lumânare.
Frunzele c?zur? la p?mânt ca o ploaie verde. Crengile rupte se pr?bu?ir? cu bufnet surd. Praful se a?ez?. ?i în t?cerea care urm? — o t?cere atât de complet? încât puteai auzi b?t?ile propriei inimi — o siluet? ie?i din umbra p?durii.
Katharsios.
________________________________________
IV. MARELE PREOT
B?trânul ie?i din p?dure ca ?i cum p?durea îns??i l-ar fi n?scut.
Nu p??i — alunec?. Nu ap?ru — se materializ?. Într-o clip? nu era acolo, iar în clipa urm?toare era, ca ?i cum ar fi existat dintotdeauna în acel loc ?i doar acum devenise vizibil pentru ochii muritorilor.
Katharsios.
Purta haina lui albastr? — acel ve?mânt simplu, lung pân? la p?mânt, cusut cu fir de argint care sclipea slab în lumina dimine?ii. P?rul alb ca z?pada îi c?dea pe umeri în valuri netede, iar barba lui lung? — la fel de alb?, la fel de curat? — îi acoperea pieptul ca un râu înghe?at. În mâna dreapt? ?inea un toiag din lemn de m?slin, sculptat cu rune atât de vechi încât nimeni în afar? de el nu le mai putea citi.
Dar ochii — ochii lui erau cei care opriser? furtuna.
Alba?tri ca cerul de iarn?. Alba?tri ca ghea?a pe lac. Alba?tri ca… nu, nu era nicio compara?ie potrivit?. Ochii lui Katharsios erau pur ?i simplu alba?tri într-un mod care nu apar?inea acestei lumi, care sugera adâncimi pe care mintea uman? refuza s? le contemple.
?i acum, acei ochi priveau fix la Scamadrius.
— Ce faci? întreb? Katharsios, ?i vocea lui — de?i nu era ridicat?, de?i nu era aspr? — p?ru s? umple întreaga poian?, s? intre în fiecare ureche, s? vibreze în fiecare os.
Scamadrius coborî toiagul. Mâinile îi tremurau — nu de fric?, ci de efortul opririi bru?te. Furtuna pe care o dezl?n?uise înc? îi curgea prin vene, c?utând eliberare, ?i a o opri fusese ca ?i cum ai fi încercat s? opre?ti un râu în rev?rsare cu mâinile goale.
— Îmi ap?r p?durea, r?spunse el, ?i vocea îi era r?gu?it?. A?a cum am jurat c? voi face.
— Ucigând? Distrugând?
— Dac? e nevoie.
Katharsios f?cu un pas înainte. Apoi înc? unul. Trecu pe lâng? Amuru — care înc? se ?inea de trunchi, respirând greu, ochii mari de uimire — f?r? s?-l priveasc?. Trecu pe lâng? nomazii c?zu?i la p?mânt, pe lâng? corturile sfâ?iate, pe lâng? r?m??i?ele fumegânde ale focului. ?i se opri în fa?a lui Scamadrius, atât de aproape încât vr?jitorul putea sim?i mirosul de t?mâie ?i ierburi care emana din hainele b?trânului.
— Ai jurat s? protejezi, zise Katharsios încet. Nu s? distrugi. Ai uitat diferen?a?
Scamadrius deschise gura s? r?spund?, dar Katharsios ridic? o mân?, oprindu-l.
— Vino cu mine. Avem de vorbit.
Apoi se întoarse ?i porni înapoi spre p?dure, f?r? s? verifice dac? Scamadrius îl urmeaz?. ?tia c? o va face. Întotdeauna o f?cea.
Vr?jitorul arunc? o ultim? privire c?tre Amuru — o privire plin? de avertisment, de amenin?are neterminat? — apoi îl urm? pe b?trân în umbra copacilor.
________________________________________
Merser? în t?cere.
P?durea se închidea în urma lor ca o cortin? verde, înghi?ind sunetele taberei, izolându-i de lumea nomazilor. Aici, în inima Parthenosului, aerul era diferit. Mai greu. Mai vechi. Mai viu.
Katharsios se opri lâng? un stejar uria? — un copac atât de b?trân încât trunchiul lui era mai lat decât o cas?, iar crengile lui se întindeau ca bra?ele unui uria? adormit. La r?d?cina lui, acolo unde scoar?a se întâlnea cu p?mântul, izvora un firicel de ap? — limpede, cristalin?, sclipind în lumina care se strecura printre frunze ?i ca el alte câteva zeci, poate sute!
— ?tii ce e asta? întreb? Katharsios, ar?tând spre izvor.
— Izvorul Kanathos, r?spunse Scamadrius. Locul unde se na?te râul Vajapena.
— Da. ?i ?tii ce înseamn? asta?
Scamadrius nu r?spunse. ?tia, desigur. To?i vr?jitorii Ipuwer ?tiau. Dar a spune cu voce tare ar fi fost ca ?i cum ai fi rostit un blestem.
— Apa asta, continu? Katharsios, îngenunchind lâng? izvor ?i atingând suprafa?a cu degetele, hr?ne?te totul. Fiecare copac, fiecare floare, fiecare creatur? din Parthenos. Curge prin p?mânt, prin r?d?cini, prin vene invizibile care leag? tot ce e viu în aceast? p?dure. ?i apoi curge mai departe — spre Kama, spre Dilmun, spre templul meu. Din ea fac Haoma. Din ea se na?te purificarea.
— ?tiu toate astea, zise Scamadrius, ner?bd?tor. De ce îmi spui ce ?tiu deja?
Katharsios ridic? mâna din ap?. Degetele lui erau ude, sclipitoare.
— Pentru c? apa e bolnav?, zise el, ?i vocea îi era grav? ca un clopot de mort. Nu înc?. Nu complet. Dar începe s? se întâmple. O simt de câ?iva ani — o impuritate, o întunecime care se strecoar? în ea, pu?in câte pu?in, an de an.
Scamadrius sim?i un fior rece pe ?ira spin?rii.
— Cum e posibil? Izvorul e protejat. P?durea e protejat?. Nimeni nu—
— Oamenii, îl întrerupse Katharsios. Oamenii o contamineaz?. Nu cu mâinile, nu cu gunoiul lor. Cu prezen?a lor. Sunt prea mul?i. Vin prea des. Vâneaz?, taie, ard, distrug. ?i fiecare act de distrugere las? o urm?. O pat?. Un strop de întuneric în apa vie.
B?trânul se ridic?, genunchii trosnidu-i u?or, ?i se întoarse s?-l priveasc? pe Scamadrius.
— De aceea sunt aici nomazii, zise el. De aceea le-am permis s? vin?.
— Tu? Scamadrius sim?i cum p?mântul se clatin? sub picioare. Tu i-ai adus?
— Nu i-am adus. Le-am dat voie s? r?mân?. Amuru a venit la mine acum dou? luni, în Dilmun. Mi-a cerut p?mânt pentru oamenii lui. I-am oferit altceva — un scop.
— Ce scop?
— Vor fi paznicii secreti ai izvorului Kanathos. ?i ai cursului apei prin Parthenos. Nimeni nu va mai vâna aici, nimeni nu va mai t?ia, nimeni nu va mai arde. Martu se vor asigura de asta.
Scamadrius cl?tin? din cap, nevenindu-i s? cread?.
— ?i ai crezut c? n-o s? m? opun? C? n-o s?…
— Am crezut c? vei în?elege, zise Katharsios simplu. M-am în?elat?
Vr?jitorul t?cu. Privi izvorul — acel firicel de ap? care p?rea atât de fragil, atât de vulnerabil. ?i pentru prima dat? în ani de zile, sim?i ceva ce nu mai sim?ise de mult.
Îndoial?.
— E ceva ce nu mi-ai spus, zise el încet. Ceva mai mult.
Katharsios zâmbi — un zâmbet trist, obosit, care îi îmb?trâni fa?a cu înc? o sut? de ani.
— Caut o intrare, zise el. Pe cursul subteran al râului. Undeva, în adâncurile mun?ilor, Vajapena devine Eridan ?i curge prin întuneric, departe de mâinile oamenilor, departe de contaminare. Dac? pot g?si acea intrare, pot lua ap? mai pur?. Pot face Haoma a?a cum ar trebui s? fie. Pot…
Se opri, cl?tinând din cap.
— Dar asta e treaba mea. Tu ai treaba ta. ?i treaba ta, Scamadrius, nu e s? ucizi nomazi. E s? protejezi p?durea împreun? cu ei. Po?i face asta?
Scamadrius privi lung la b?trân. La ochii lui alba?tri, f?r? vârst?. La fa?a lui br?zdat? de secrete. La mâinile lui care creaser? Haoma de sute de ori ?i care înc? tremurau u?or dup? ce opriser? furtuna.
— Pot încerca, zise el în cele din urm?.
Katharsios d?du din cap.
— Atunci încearc?.
?i f?r? alt cuvânt, se întoarse ?i disp?ru în p?dure, l?sându-l pe Scamadrius singur lâng? izvorul care începuse s? moar?.
________________________________________
V. VÂN?TOAREA
Dou? s?pt?mâni mai târziu, p?durea î?i reluase respira?ia.
Corturile negre ale nomazilor Martu disp?ruser? — sau, mai degrab?, se mutaser?. Amuru î?i stabilise tab?ra într-un loc mai ferit, la marginea de nord a Parthenosului, acolo unde p?durea se sub?ia ?i se întâlnea cu câmpiile ondulate ale Prakritiului. De acolo, oamenii lui puteau supraveghea toate intr?rile în p?dure f?r? s? o profaneze cu prezen?a lor.
Iar Scamadrius — cu reticen??, cu am?r?ciune, dar ?i cu o urm? de în?elegere — îi l?sase în pace.
În acea diminea??, îns?, p?durea avea al?i vizitatori.
Trei siluete se strecurau prin desi?ul de ferigi ?i mu?chi, mi?cându-se cu grija vân?torilor experimenta?i. Purtau pelerine ?i glugi în nuan?a p?durii — un verde închis, ca frunzele de stejar b?trân — ?i se topeau în umbr? ca ?i cum ar fi fost parte din ea.
În frunte mergea Marduk.
Donul Prakritiului era un b?rbat pe care p?durea p?rea s?-l fi crescut ea îns??i. Nu era înalt — poate un metru ?i ?aptezeci, poate pu?in mai mult — dar avea o prezen?? care umplea orice spa?iu în care intra. Trupul lui era slab, uscat, cu mu?chi ca frânghiile de o?el întinse sub piele. Mâinile lui — caluse, puternice, obi?nuite cu arcul ?i sabia — se mi?cau cu o precizie care venea din mii de ore de antrenament.
P?rul lui era verde, lung pân? la umeri.
Dar nu un verde palid sau boln?vicios, ci verde ca frunzele tinere de prim?var?, verde ca iarba dup? ploaie, verde ca mu?chiul pe scoar??. Era culoarea oamenilor din Prakrity — o tr?s?tur? care îi deosebea de to?i ceilal?i, care le spunea lumii de unde vin ?i cui apar?in. ?i ochii lui — translucizi, verzi ca smaraldele ?inute în lumin? — scrutau p?durea cu aten?ia unui pr?d?tor.
În spatele lui veneau Tesub ?i Ursanabi.
Tesub era mic ?i sub?ire, cu p?rul verde-deschis ?i ochii alba?tri ca cerul de var?. De?i era c?petenia lupt?torilor maryani, ar?ta mai degrab? ca un b?iat decât ca un r?zboinic. Dar Marduk ?tia mai bine. Sub înf??i?area aceea fragil? se ascundea o vitez? de felin? ?i un curaj care nu cuno?tea limite. Tesub fusese primul care s?rise în fa?a unui urs pentru a-l proteja pe don, ?i ultimul care renun?ase când to?i ceilal?i fugiser?. Era mereu vesel, mereu optimist, mereu gata cu o glum? sau un zâmbet — chiar ?i în mijlocul mor?ii.
Ursanabi era opusul lui.
Înalt, masiv, cu p?rul lung ?i turcuaz, l?sat liber pe spate pana la brâu, generalul apolonilor se mi?ca prin p?dure ca o panter? prin propriul teritoriu. Fa?a lui era serioas?, aproape mohorât?, ?i rareori zâmbea. Dar când tr?gea sabia — lung?, sub?ire, de maestru — devenea altcineva. Devenea moartea îns??i, rapid? ?i f?r? mil?.
Acum, cei trei pândeau.
În lumini?ul din fa?a lor, la poate treizeci de pa?i, un cerb uria? p??tea lini?tit. Era o creatur? magnific? — trup musculos acoperit de blan? cenu?ie-brun?, picioare lungi ?i puternice, coarne imense care se ramificau ca crengile unui copac b?trân. Mu?chiul verde crescuse pe coarnele lui, dându-i un aspect aproape supranatural, ca ?i cum ar fi fost un spirit al p?durii întrupat.
Animalul ridic? capul, n?rile frem?tând. Adulmecase ceva. Sim?ise ceva.
Marduk înghe?? în pozi?ie, respira?ia oprit?, inima b?tând încet, controlat.
Apoi, cu mi?c?ri atât de lente încât p?reau imposibile, î?i ridic? arcul. Scoase o s?geat? din tolb? — vârf de o?el, pene de vultur, perfect echilibrat? — ?i o a?ez? pe coard?.
Întinse.
?inti.
Ochiul lui de ?oim se îngusti, calculând distan?a, vântul, mi?carea animalului.
Respir? o dat?. De dou? ori.
?i d?du drumul.
S?geata zbur? — un ?uierat scurt, aproape imperceptibil — ?i în clipa urm?toare, cerbul se pr?bu?i. F?r? zgomot, f?r? lupt?, f?r? agonie. Doar o c?dere lin?, ca ?i cum animalul s-ar fi hot?rât brusc s? se culce.
— Direct în piept! strig? Tesub, ?â?nind din ascunz?toare. La fix!
— O nou? zi fructuoas?, maiestatea ta, ad?ug? Ursanabi, zâmbind sub glug?.
Marduk nu r?spunse imediat. Ie?i din tufi?uri ?i se apropie de cerb, îngenunchind lâng? el. Animalul era mort — ochii lui mari, c?prui, priveau cerul f?r? s?-l vad?. Mâna donului mângâie blana cald?, înc? vie.
— Extraordinar exemplar, murmur? el cu o not? de regret. Aproape c?-mi pare r?u c? l-am s?getat.
— Dar prea mare pentru un singur cal, observ? Ursanabi practic. O s? avem nevoie de…
Nu apuc? s? termine.
S?ge?ile venir? de nic?ieri — un ?uierat multiplu, ca un roi de albine furioase — ?i se înfipser? în trunchiul copacului de lâng? ei, tremurând.
— Arunca?i armele! r?sun? un glas puternic, de nic?ieri ?i de pretutindeni.
Cei trei încremenir? pe loc.
Tesub fu primul care privi în sus. ?i ceea ce v?zu îi înghe?? sângele în vine.
Copacii din jur erau plini de arca?i. Zeci. Poate o sut?. St?teau pe crengi, în furci de trunchiuri, ag??a?i de liane — ?i to?i aveau arcurile întinse, s?ge?ile ?intind inimile celor trei vân?tori.
— Martu, ?opti Tesub, recunoscând hainele albe.
________________________________________
VI. UMILIN?A
Marduk sim?i cum furia îi urc? în piept ca un val de lav?.
Cunoscuse umilin?e în via?a lui. Nu multe, dar destule. Ca don, înv??ase s? le îndure cu demnitate, s? le transforme în lec?ii, s? le foloseasc? drept combustibil pentru viitoare victorii. Dar asta — s? fie înconjurat ca un iepure în propria p?dure, s? fie dezarmat de ni?te nomazi f?r? p?mânt — asta era altceva.
Asta era insult?.
— Sunt Marduk, donul din Obeid, spuse el, for?ându-?i vocea s? r?mân? calm?. Nu cred c? ?ti?i cu cine ave?i de-a face.
— Cred c? vi s-a urât cu binele, ad?ug? Ursanabi, mâna lui alunecând instinctiv spre sabia de la ?old.
Alte trei s?ge?i zburar? — atât de aproape de urechea lui încât sim?i vântul trecerii lor — ?i se înfipser? în p?mânt la picioarele lui.
Mesajul era clar.
De dup? un copac gros, vechi ca lumea, î?i f?cu apari?ia un b?rbat în alb. Marduk îl recunoscu imediat din descrierile pe care le auzise — p?rul negru, ochii gri ca o?elul, cicatricele unei vie?i petrecute în lupt?.
Amuru.
— ?tiu cine sunte?i, zise liderul Martu, apropiindu-se cu pa?i len?i, m?sura?i. Dar v-a?i dep??it demult teritoriul. Aici noi suntem st?pâni.
— Tu cine e?ti? întreb? Marduk, de?i ?tia r?spunsul.
— Amuru, ?opti Tesub, ?i glasul lui tremura u?or. E Amuru…
Liderul nomad se opri la câ?iva pa?i de ei, mâna pe sabia de la brâu, ochii cercetându-i pe fiecare.
— De data asta v? l?s?m s? pleca?i, zise el. Îns? ve?i l?sa cerbul aici. Pe teritoriul acesta doar noi, lupt?torii Martu, avem dreptul s? vân?m.
— Serios? Ursanabi f?cu un pas înainte, furia ie?indu-i prin fiecare por. Dar cine v-a dat acest drept?
— P?durile Prakriti sunt ale tuturor, interveni Marduk, ridicând mâna s?-l opreasc? pe general. Nu e nimeni st?pân aici.
— Acum suntem noi.
Amuru scoase sabia din teac? — un ?uierat metalic, lung, amenin??tor. Lama curat? sclipea în lumina care se strecura printre frunze.
Marduk vru s? ridice ?i el arma, dar alte s?ge?i îi t?iar? elanul, înfigându-se în p?mânt chiar la picioarele lui, atât de aproape încât îi atinser? vârfurile cizmelor.
— Bine, zise el printre din?i. Am în?eles. Ce vre?i?
— Dac? v? voiam mor?i, acum era?i mor?i, r?spunse Amuru calm. Vrem s? recunoa?te?i c? aceast? p?dure apar?ine lupt?torilor Martu. De ast?zi înainte, ve?i anun?a pe toat? lumea c? cei care vor intra în aceast? p?dure f?r? acordul nostru vor avea soarta acelui cerb.
Marduk sim?i cum fiecare cuvânt îl love?te ca o palm?. S? recunoasc?? S? anun?e? El, donul Prakritiului, s? se supun? unor nomazi?
— Bine, Amuru, cum vrei tu, zise el, fiecare silab? ars? de furie re?inut?. Dar de unde ?tii c? nu m? voi întoarce cu armata împotriva ta? V-a? putea nimici într-un ceas.
— Avem ?i noi armat?, Donule, r?spunse Amuru, ar?tând spre arca?ii din copaci. Mizez pe în?elepciunea ta c? nu ve?i face v?rsare de sânge pentru un palc de p?dure.
T?cere lung?. Tensiune care vibra în aer ca o coard? de arc întins?.
— Bine, zise Marduk în cele din urm?. A?a s? fie. Dar l?sa?i-ne cerbul.
Amuru zâmbi — un zâmbet rece, f?r? c?ldur?.
— Nici gând. Cerbul r?mâne aici. Nimic nu va mai ie?i din aceast? p?dure f?r? acordul meu.
Se întoarse pe c?lcâie ?i disp?ru în p?dure, urmat de arca?ii lui care coborau din copaci ca ni?te umbre.
?i Marduk r?mase acolo, în lumini?, lâng? cerbul mort pe care nu-l mai putea lua, sim?ind cum umilin?a îi ardea sufletul ca acidul.
________________________________________
Drumul înapoi spre Obeid fu lung ?i t?cut.
Cei trei c?l?reau în galop, copitele cailor ridicând nori de praf pe c?rarea îngust?. Nimeni nu vorbea. Tesub, în mod excep?ional, nu avea nicio glum?. Ursanabi p?rea gata s? explodeze în orice clip?. Iar Marduk…
Marduk ardea.
Ajun?i la castel, donul s?ri de pe cal înainte ca acesta s? se opreasc? complet.
— Adu-mi-l pe Scamadrius! îi arunc? lui Tesub.
Apoi c?tre Ursanabi:
— Preg?ti?i to?i lupt?torii zisuadra ?i apolonii! Spune-i lui Utnapistim c? în zori plec?m în Parthenos.
Generalul d?du din cap ?i disp?ru în întunericul cur?ii.
Marduk intr? în castel, pa?ii lui r?sunând pe piatra rece. Servitorii se d?deau la o parte din calea lui, speria?i de expresia de pe chipul donului. Nu-l mai v?zuser? niciodat? a?a — ochi îngu?ta?i, maxilare încle?tate, mâini strânse în pumni.
Cine nu-l cuno?tea ar fi putut crede c? este vorba despre orgoliu, dar nu era asta, era altceva, nu orgoliul îl durea pe Marduk ci responsabilitatea!
________________________________________
VII. R?ZBUNAREA
Se f?cu diminea??.
Dou? mii de lupt?tori a?teptau încolona?i în curtea castelului, armele str?lucind în lumina primelor raze de soare. Era o for?? impresionant? — zisuadra în fa??, cu s?biile ?i topoarele lor grele, maryanii în spate cu arcurile întinse, apolonii pe flancuri, c?l?ri pe cai ner?bd?tori s? porneasc?.
Marduk st?tea în fruntea lor, în armur? u?oar? de piele verde, sabia la ?old, arcul pe um?r. Ar?ta ca un r?zboinic. Se sim?ea ca un r?zboinic. Dar undeva, în adâncul sufletului, o voce mic? îi ?optea c? ceea ce f?cea era gre?it.
O ignora.
— Unde-i Scamadrius? întreb? el.
— Aici, r?spunse Tesub, ar?tând o siluet? care se apropia.
Vr?jitorul purta haina lui din piele de urs ?i se sprijinea în toiagul de os, p??ind f?r? grab?, ca ?i cum ar fi avut tot timpul din lume. Fa?a lui era impasibil?, ochii verzi lipsi?i de expresie.
— Scamadrius, începu Marduk, ?tiai de Amuru? ?tiai c? a ocupat p?durea Parthenos?
B?rbatul d?du din cap încet.
— De când?
— De dou? s?pt?mâni. Au blocat toate intr?rile ?i ie?irile din p?dure.
— ?i mie de ce nu mi-a spus nimeni? Marduk sim?i cum furia îi urc? din nou în gât. Eu de ce nu ?tiu?
— Ei sunt ca p?s?rile, r?spunse Scamadrius calm, ar?tând spre cer. Ast?zi vin, mâine pleac?. Sunt nomazi.
— Dar nu au plecat, nu? ?i tu ?tiai. ?i n-ai spus nimic.
Scamadrius nu r?spunse. Doar îl privi pe don cu ochii aceia verzi, impasibili, care nu tr?dau nimic.
— ?tii unde au tab?ra? întreb? Marduk, for?ându-se s? treac? peste furie.
— Da.
— Atunci arat?-ne drumul cel mai scurt!
— Cel mai scurt drum e ?i cel mai primejdios, r?spunse vr?jitorul dup? o clip? de gândire. V? voi ar?ta un drum mai lung, dar care s? v? ajute s?-i lua?i prin surprindere.
Marduk d?du din cap.
— S? mergem.
________________________________________
Merser? toat? ziua.
Prin p?dure, pe drumuri ocolite pe care doar Scamadrius le cuno?tea, evitând lumini?urile unde ar fi putut fi v?zu?i, strecurându-se pe sub copaci b?trâni ale c?ror crengi formau bol?i întunecate deasupra lor.
Când soarele începu s? coboare spre apus, ajunser?.
Tab?ra nomazilor Martu se întindea într-un lumini? mare — corturi negre, focuri aprinse, oameni mi?cându-se printre ele. Erau mai mul?i decât se a?teptase Marduk — poate o mie — dar asta nu conta. Îi avea înconjura?i. Îi avea prin?i.
— Arca?ii s? încercuiasc? tab?ra, ordon? el în ?oapt?. Apolonii s? blocheze drumurile de fug?. Zisuadra — cu mine, în centru.
Planul era simplu. Intr?, îl prinde pe Amuru, îl for?eaz? s? recunoasc? autoritatea donului, pleac? victorios. F?r? v?rsare de sânge, dac? se putea. Cu minim? v?rsare de sânge, dac? nu se putea altfel.
Totul mergea perfect.
— Amuru! strig? Marduk, c?l?rind în tab?r? cu Utnapistim în spate. Amuru, unde e?ti?
Din cortul central ie?i liderul nomad, privind în jur f?r? urm? de surpriz? pe chip. Ca ?i cum s-ar fi a?teptat la asta. Ca ?i cum ar fi ?tiut.
— Ai venit s?-?i iei cerbul înapoi? întreb? el, zâmbind.
— Am venit s? pun lucrurile la punct, r?spunse Marduk, calul lui dansând ner?bd?tor. Eu sunt st?pân în ?inuturile Prakriti ?i totul se va întâmpla aici doar cu voia mea.
— Parthenos nu-?i apar?ine, Marduk.
— Adev?rat. Dar nici vou?! Aceste p?duri sunt sacre ?i sunt sub protec?ia mea!
Amuru d?du s? r?spund?, dar în acel moment, o voce se auzi de undeva din spatele lui Marduk.
— Nu, Marduk. Voi sunte?i încercui?i.
Donul se întoarse în ?a.
Scamadrius st?tea la marginea lumini?ului, toiagul ridicat, ochii str?lucind cu acea lumin? verde, nenatural?. ?i în jurul lui — ie?ind din umbra copacilor, din desi?, de pretutindeni — ap?rur? siluete.
P?durari. Zeci. Sute. Cu arce, cu suli?e, cu topoare. Înso?i?i de lupi, de ur?i, de animale s?lbatice care ar fi trebuit s? fug? de oameni dar care acum st?teau la picioarele vr?jitorului ca ni?te câini credincio?i.
— Eu îmi ap?r p?durea, Marduk, zise Scamadrius. Iar voi, oamenii, îmi ucide?i animalele, îmi t?ia?i copacii. Vreau s? promi?i c? nu ve?i mai c?lca în p?durile mele.
— În p?durile tale? Marduk sim?i cum p?mântul se pr?bu?e?te sub el. Acum sunt ale tale? Amuru crede c? sunt ale lui. A?i înnebunit cu to?ii?
— Conform Legilor Torahului, p?durile acestea sunt libere de orice st?pân, continu? donul, vocea lui tremurând de furie ?i de ceva care sem?na periculos de mult cu disperare. Ele apar?in doar Bethelului, iar eu, donul Marduk din Obeid, sunt garantul libert??ii lor!
— A?a o fi, interveni Amuru. Dar noi, vii, nu plec?m de aici.
T?cere lung?. Marduk privi în jur — la nomazii care nu mai p?reau însp?imânta?i, la p?durarii care îi înconjurau, la Scamadrius care îl privea cu ochii aceia reci, str?ini.
Pierduse.
În?elese asta într-o clip? de claritate dureroas?. Putea s? lupte — putea s?-?i sacrifice jum?tate de armat? pentru o victorie care n-ar fi însemnat nimic. Sau putea s? accepte.
— Bine, zise el încet, fiecare cuvânt costandul mai mult decât o ran? de sabie. Pute?i r?mâne. Trebuie doar s? promite?i c? ve?i proteja apa sfânt? ?i nu ve?i construi aici o cetate. P?durea asta este liber? — nu apar?ine nim?nui.
— De acord, zise Amuru, întinzând mâna.
Marduk o strânse, sim?ind cum orgoliul i se sf?râm? sub degetele acelea puternice.
— Drept dovad?, continu? el, for?ându-se s? par? normal, te invit în suita mea la Upasad, în Dilmun.
— Cu pl?cere, Donule. Voi veni.
Scamadrius f?cu un pas înainte.
— ?i înc? ceva. Înceta?i s? mai ucide?i p?durea! E datoria Obeidului s? o protejeze, nu s? o distrug?. ?i nu mai ucide?i animalele din pl?cere — pentru hran? în?eleg, dar din pl?cere, nu!
Marduk îl privi lung pe vr?jitor. Pe omul în care avusese încredere. Pe omul care îl tr?dase.
— Nu zic c? n-ai dreptate, p?durarule, r?spunse el cu voce rece ca ghea?a. Dar puteai s?-mi spui asta ?i altfel, nu a?a, tr?dându-m?. ?tii bine c? nu voi uita asta. ?i nu e nicio amenin?are — doar c?, pe viitor, voi fi mai atent la vorbele tale.
Se întoarse pe cal ?i porni înapoi spre Obeid, armata urmându-l în t?cere.
În urma lui, p?durea se închidea, înghi?ind lumina zilei, p?strându-?i secretele.
________________________________________
VIII. NOAPTEA ?I DRAGONUL
Trecuse de miezul nop?ii când ajunser? la castel.
Era o noapte frumoas? — cerul limpede, pres?rat cu mii de stele care sclipeau ca diamantele pe catifea neagr?, luna plin? rev?rsându-?i lumina argintie peste turnurile de cristal alb ale castelului Obeid. În curtea interioar?, tor?ele ardeau tremur?tor, aruncând umbre lungi pe zidurile de piatr? acoperite de ieder?.
Varuna îi a?tepta la poarta mare, silueta ei sub?ire conturându-se în lumina lunii. P?rul ei verde-închis — mai închis decât al lui Marduk, aproape negru în întuneric — îi c?dea liber pe umeri, ?i ochii ei translucizi str?luceau de îngrijorare.
Marduk trecu pe lâng? ea f?r? s-o priveasc?.
Nu-?i putu privi sora. Nu în seara asta. Plecase s? r?zbune o umilin?? ?i se întorsese cu una ?i mai mare. Cum s?-i explice? Cum s?-i spun? c? donul Prakritiului fusese p?c?lit de un vr?jitor ?i înconjurat de ni?te nomazi?
Intr? în sala tronului ?i, dându-i pe to?i afar? cu un gest scurt, se a?ez? în jil?ul din lemn de gaharu ?i decorat cu diamante. Lemnul rece îi r?corea spatele încins de furie, dar nu-i aducea nicio alinare.
Varuna intr? dup? el, pa?ii ei t?cu?i pe mozaicul de marmur?. Se a?ez? lâng? el pe o pern? de catifea, f?r? s? spun? nimic. A?tepta. Întotdeauna ?tia când s? a?tepte.
— Sunt un conduc?tor groaznic, zise Marduk în cele din urm?, vocea lui r?sunând gol în sala pustie.
— E?ti cel mai bun ?i mai curajos om pe care l-am cunoscut, r?spunse Varuna blând.
— Sunt un strateg îngrozitor. M-a p?c?lit un p?durar am?rât.
— Nu e un lucru r?u s? ai încredere în oameni. Mai ales dac? î?i sunt prieteni.
— Prieteni? Marduk râse amar. Scamadrius nu mi-a fost niciodat? prieten. L-am tolerat pentru c? era util. ?i el m-a tolerat pentru c? eram donul. Nimic mai mult.
Varuna nu r?spunse. Î?i puse mâna pe bra?ul lui — o atingere u?oar?, cald?, reconfortant?.
— Este o sl?biciune, continu? Marduk, privind în gol. S? ai încredere în oameni. S? crezi c? î?i sunt loiali. E o sl?biciune pe care nu mi-o voi mai permite.
— Fratele meu…
— Este târziu acum, o întrerupse el. S? mergem s? ne odihnim, a fost o zi lung?. S-a terminat. Nu mai putem schimba nimic. Am pierdut.
Varuna se ridic? încet. Îl privi lung — pe fratele ei, pe donul, pe b?rbatul care purta greutatea unui întreg ?inut pe umerii lui înc? tineri — apoi ie?i f?r? un alt cuvânt.
U?a se închise în urma ei cu un sunet surd.
?i Marduk r?mase singur.
________________________________________
Nu ?tia cât timp trecuse când se ridic? din tron.
Poate o or?. Poate dou?. Gândurile i se învârteau în cap ca ni?te lupi înfometa?i, mu?când ?i sfâ?iind tot ce g?seau — mândria lui, încrederea lui, planurile lui pentru viitor. Totul p?rea f?r? sens acum. Totul p?rea pierdut. Cum s? apere o p?dure pe care nu o mai st?pânea, care îl considera du?man? Cum s?-?i mai respecte jur?mântul vechi de 900 de ani?
Urc? sc?rile spre cel mai înalt turn al castelului, picioarele ducându-l singure, f?r? ca mintea s? participe. U?a din vârf era veche, din lemn de stejar înt?rit cu fier, ?i scâr?âi când o deschise.
Ie?i pe platform?.
Vântul nop?ii îl lovi în fa?? — rece, curat, purtând miros de p?dure ?i de câmpie. De aici, din vârful turnului, putea vedea tot Prakritiul întinzându-se în lumina lunii ca o mare de verde întunecat. P?durea Parthenos era o pat? mai închis? la orizont, misterioas?, amenin??toare.
P?durea care nu-i mai apar?inea.
Se sprijini de parapet, privind cerul. Stelele sclipeau indiferente, la fel cum sclipiser? cu mii de ani în urm?, la fel cum vor sclipii mii de ani de acum înainte. Pentru ele, umilin?a unui don nu însemna nimic. Pentru ele, toate dramele oamenilor erau doar praf în vânt.
?i atunci îl v?zu.
La început crezu c? e o stea c?z?toare — o lumin? mic?, aurie, care se mi?ca printre constelatii. Dar stelele c?z?toare nu urc?. Nu se opresc în loc. Nu coboar? în spiral?, din ce în ce mai aproape.
Se ridic? brusc, mâna alunecând instinctiv spre sabia de la ?old.
Lumina cobora. Cre?tea. C?p?ta form?.
Era un dragon.
Mic — sau, mai degrab?, nu atât de mare cât ?i-ar fi imaginat un dragon. Avea m?rimea unui om adult, poate pu?in mai mult, cu corp lung ?i zvelt acoperit de solzi care str?luceau ca aurul topit în b?taia lunii. Aripile — late, puternice, cu membrane sub?iri ca m?tasea — b?teau aerul în lovituri regulate, purtându-l în jos cu o gra?ie care p?rea imposibil? pentru o creatur? de m?rimea lui.
?i culoarea…
Nu era doar auriu. Era auriu-ro?u, ca metalul încins, ca soarele la apus, ca focul care abia a prins via??. Solzii lui schimbau nuan?e pe m?sur? ce lumina lunii aluneca pe ei — acum portocalii, acum ar?mii, acum de un ro?u adânc ca sângele proasp?t.
Dragonul coborî într-un zbor spiralat, aripile întinzându-se s?-i frâneze coborârea, ?i se a?ez? pe crenelurile turnului la doar câ?iva pa?i de Marduk.
Ghearele lui — negre, curbate, ascu?ite ca pumnalele — zgâriar? piatra când î?i g?si echilibrul. Coada lung?, terminat? într-un smoc de pene aurii, se încol?ci în jurul corpului s?u ca un ?arpe care se odihne?te.
?i ochii…
Ochii dragonului erau de un galben aprins, cu pupile verticale, negre, care-l fixau pe Marduk cu o inteligen?? care nu apar?inea lumii animalelor. Nu erau ochi de fiar?. Erau ochi care în?elegeau.
Marduk st?tea nemi?cat, respira?ia oprit?, inima b?tându-i în piept ca un ciocan pe nicoval?.
Ce e asta? De unde a venit? Ce vrea?
Dragonul înclin? capul într-o parte, studiindu-l. Apoi scoase un sunet — nu un r?get, nu un ?uierat, ci ceva asem?n?tor unui torc, jos ?i vibrând, aproape ca un salut.
?i atunci Marduk observ?.
La gâtul creaturii, legat? cu o sfoar? sub?ire de m?tase ro?ie, atârna o sticlu?? din cristal de munte. Mic?, delicat?, sclipind în lumina lunii.
În?untru se vedea ceva alb. Un pergament.
Marduk se apropie încet, foarte încet, mâna întins?. Dragonul nu se mi?c?. Îl l?s? s? se apropie, îl l?s? s? ating? sfoara, îl l?s? s? dezlege sticlu?a de la gâtul s?u.
Degetele lui tremurau când scoase pergamentul ?i-l desf?cu.
Scrisul era elegant, feminin, cu litere înclinate care dansau pe hârtie ca valurile pe mare. Citi cuvintele o dat?. De dou? ori. De trei ori.
„Abia a?tept s? ne vedem la s?rb?toarea de Upasad. Sper s? vii!“
Nu era semnat. Nu trebuia s? fie.
Marduk ?tia de la cine venea.
________________________________________
________________________________________
X. SPERAN?A
Marduk st?tea pe turnul castelului Obeid, pergamentul strâns în mân?, ?i zâmbea.
Pentru prima dat? în acea zi neagr?, pentru prima dat? dup? umilin?a din Parthenos ?i tr?darea lui Scamadrius, pentru prima dat? de când sim?ise c? totul se pr?bu?e?te în jurul lui — zâmbea.
„Abia a?tept s? ne vedem la s?rb?toarea de Upasad. Sper s? vii!“
Upasad. Turnirul Agrayama. Dilmun.
Peste câteva s?pt?mâni, ea va fi acolo. ?i el va fi acolo. ?i se vor vedea. Pentru a doua oar? în via?a lor, dar pentru prima dat? cu adev?rat.
Dragonul înc? st?tea pe creneluri, ochii lui galbeni urm?rindu-l cu acea inteligen?? ciudat?, non-uman?. Solzii lui auriu-ro?ii sclipeau în lumina lunii ca metalul proasp?t forjat.
— Mul?umesc, îi ?opti Marduk.
Creatura înclin? capul — un gest care p?rea aproape un salut — apoi î?i întinse aripile. Erau uria?e când le desf?cea complet, acoperind aproape toat? platforma, membranele lor sub?iri translucide în lumina nop?ii.
Cu o singur? b?taie puternic?, dragonul se ridic? în aer.
Marduk îl privi urcând — tot mai sus, tot mai departe, silueta lui aurie mic?orându-se pân? când deveni doar o stea printre stele, doar o lumin? printre lumini.
?i disp?ru.
Donul r?mase singur pe turn, vântul nop?ii mângâindu-i fa?a, pergamentul strâns la piept, chiar lâng? inim?.
Poate nu pierduse totul. Poate c? umilin?a din Parthenos nu era sfâr?itul, ci doar un obstacol. Poate c? undeva, în mla?tinile dep?rtate ale Retasului, o femeie cu ochi bleumarin se gândea la el în aceea?i clip? în care el se gândea la ea.
— Voi veni, ?opti el c?tre întuneric, c?tre stele, c?tre dragonul care disp?ruse. Promit c? voi veni.
?i pentru prima dat? de când se întorsese de la Parthenos, sim?i c? poate — doar poate — totul va fi bine.
________________________________________
ÎNTOARCERE LA RAM?
Kusag t?cu.
T?cerea se întinse între noi ca un râu negru, umplând celula, umplând întunericul. Auzem doar picuratul apei undeva în bezn? ?i respira?ia lui grea, obosit?.
Îl privii prin grilajul temni?ei. P?rea ?i mai b?trân acum, dup? ce povestise. Ca ?i cum amintirile l-ar fi epuizat, i-ar fi furat ?i ultimele urme de via??.
— ?i apoi? întrebai, vocea mea r?sunând ciudat în t?cere. Ce s-a întâmplat la Upasad?
El ridic? privirea. Ochii lui bleumarin — ca ai mei, ca ai ei — se fixar? pe mine.
— Asta, zise el încet, este o alt? poveste.
Zâmbii.
Un zâmbet pe care nu l-am în?eles nici eu!
— Avem timp, spusei. Avem tot timpul din lume.
?i în întunericul temni?ei din Madyadesa, magul din Dilmun închise ochii ?i începu s?-?i aminteasc? din nou.
________________________________________
SFÂR?ITUL PREAMBULULUI 1