proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Î?i scriu ca ?i când chiar ai citi. Ai scoate mâna albastr? prin p?mânt ?i ai trage în groap? scrisoarea. Poate ?i o lumânare din multele pe care ?i le las, a?a, provizoriu. Pe întuneric, într-un spa?iu gol din mijlocul p?mântului, prin ochii t?i înc? vii s-ar plimba cuvintele mele ?i ai în?elege ce se întâmpl? cu noi ?i cum se vede lumea prin mine – aceast? mic? parte din tine.
Scrisoarea de fa?? e diferit?. ?i-am l?sat multe la mormânt, la fel cum î?i las? b?trânele cafelu?e virtuale ?i „bun? diminea?a” pe re?elele sociale. Mi s-a p?rut un mod simpatic ?i copil?resc de a face pace cu lipsa ta. La început, nu a fost greu deloc. Eram prea preocupat? s? îmi iubesc mama ?i s? visez ca orice copil. Ceea ce m-a sup?rat a fost doar emo?ia ei necontrolat?; plângea mereu când vedea scrisorile a?ezate acolo, lâng? felinar.
Adev?rul e c? sunt atât de tân?r?, tat?, dar respir moarte prin to?i porii, în fiecare mi?care pe care o fac. Oglinda îmb?trâne?te când o privesc. Tr?iesc invers. Senectutea e acum. Iubirea nu mai e interesant?, a devenit pur cultural? pentru mine; contemplu moartea pân? se sperie de mine. O pictez cu blânde?e. Scriu despre ea în speran?a c? voi primi un semn de la tine, s?-mi spui ce urmeaz? dincolo. Noaptea, în mod special, m? obsedeaz? întreb?rile. Ce se va întâmpla cu ideea de con?tiin??, cu monologul meu interior; unde se duc toate aceste idei, mari ?i mici? Se opresc pur ?i simplu? Dac? da, atunci ce voi face f?r? mine îns?mi? Lumea de acum m? împinge obsesiv spre iubirea de sine. Cât de mult? se poate, un individualism total, dar ce voi face când voi ?ti c? pier ?i nu o s? mai existe nici m?car singur?tatea?
În frenezia marotei care domin? secolul – tr?ie?te, via?a e scurt? – eu nu fac altceva decât s? stau pe loc, privind cum al?ii alearg? ?i se calc? reciproc. Când nu m? gândesc la sfâr?it, m? gândesc la tine. La cum ar fi fost s? te am. Nici nu ?tiu cum o fac exact, fiindc? nu te cunosc mai deloc, dar se întâmpl?. Adun amintiri ?i vorbe de la mama. ?i când nu m? gândesc la tine, pictez. Când nu pictez, gândesc iar, pur ?i simplu… Suficient de mult, încât cred c? aici începe drumul spre p?durea întunecat?, plin? de obstacole: autosabotajul, ura, dezn?dejdea fa?? de via??.
Nu e ca ?i când pictura e lipsit? de exerci?iul gândirii. Dimpotriv?. Dar e un alt tip de gândire. La mine e una tandr?, prin care mintea construie?te o poveste coerent?, o emo?ie. Am noroc c? sentimental — fa?? de lume — m? situez între obsesiv-romantic? ?i, câteodat?, aromantic?.
Am început s? observ cât de mult îmi place s? fac cruce aluatului de pâine înainte de a-l b?ga în cuptor. Mereu prelungesc acest moment cât pot de mult. La fel ?i când o rup cu mâinile.
Ce farmec are un parfum vechi, pe care azi nu îl mai folose?te aproape nimeni... Doar a?a, s? îmi imaginez cum mirosea sânul mamei înainte de a se sp?la ca s? m? al?pteze.
Cât de mult mi-ar înfrumuse?a via?a un set de ceai v?zut la un butic vintage, pe care s?-l încununez ritualic, ca de obicei, în singur?tate, când lumina nu mai are putere ?i se face galben? la fereastr?, învelind p?turica burgundie, sc?mo?at?, ce zace pe fotoliul meu. Chiar dac? unora li se pare vetust ?i inutil, eu cred c? e pur ?i simplu frumos. Mai am pu?in ?i o s? înceap? s? îmi plac? s? fac ?i cump?r?turi. ?i nu o spun ironic.
Azi îmi place s? stau pe pat, privind fotoliul ?sta doldora de schi?e ?i picturi ?i chiar s? cred c? se poate tr?i din vise, priviri, gusturi ?i alte senza?ii. Nu visuri — pentru mine, ele reprezint? un pas spre ac?iune. Iar asta m? obose?te destul de tare. Cât timp s? te min?i tr?ind frumosul efemer, ca o br??ar? din cuburi colorate de zah?r?
În via?? ne trebuie sens, tat?. Tu ?tii asta cel mai bine. Sensul meu, acum, e s? î?i spun cine sunt. Cum am existat ?i f?r? tine. Cum dup? fiecare noapte, oasele mi s-au alungit, mu?chii mi s-au format. Am crescut. Acum îmb?trânesc la propriu. Am câteva riduri sub ochi ?i m? a?teptam s?-mi provoace o criz?, dar nu. Îmi sunt indiferente ?i mi-a? dori ca fiecare femeie s? aib? parte de pacea asta. Câteodat? m? bucur c?, în sfâr?it, am sc?pat de inocen?a aceea umed? a ochilor, care tr?da o feti?? crescut? în mult bun sim? ?i iubire feroce. F?r? vreun instinct de conservare în societate.
Eu chiar în?eleg de ce ai ales s? pleci. Ceva din fantoma durerii tale se prelunge?te prin mine. Sensul meu, acum, e s? fiu împ?cat? cu ceea ce am f?cut ast?zi. Am urcat cel mai înalt deal de la marginea ora?ului, privind cerul, zâmbind. Ca de obicei, p?s?rile, s?tule de chiflele oferite de poman? în cimitir, f?ceau g?l?gie. Soarele îmi ardea pl?cut pielea ?i peste tot mirosea a p?mânt îngreunat de ploaie.
Am trecut pe lâng? mii de cruci, mii de vie?i tr?ite, de o parte ?i de alta a aleilor pietruite, ca s? ajung la tine. S? î?i aprind o lumânare ?i s? rup frunzele uscate ale florilor plantate cu mâinile mele. S? privesc înc? o dat? fotografia ta, s? m? mir de cât sem?n?m ?i s? îmi doresc s? nu ajung ca tine. Nu vreau s? par? c? exagerez, dar în lini?tea de la mormântul t?u mereu se înnoreaz?. Când vin, parc? simt în vânticelul acela surd cum m? cer?i, c? nu m-am str?duit prea mult s? ajung cineva. Nici tu nu te-ai str?duit s? r?mâi viu. Pare s? fie o chestiune de familie, dac? privesc în urm?.

?tii ceva? Dac? în acest moment a? fi medic sau vânz?toare, mi-ar fi totuna. În capitalism, valoarea unui om e direct propor?ional? cu voin?a lui de a deveni ceva mai mult. Mai bogat, mai frumos, mai productiv. Ce cuvânt greu – voin?a. M? înfrico?eaz? gândul c? poate au dreptate ?i fiecare dintre noi are cel pu?in o datorie pe p?mânt, aceea de a muri demn.
Eu vreau doar s? ?tiu mai mult. S? simt mai mult. Doar prin asta m-am identificat, indiferent ce am lucrat. Nu am putut s? fiu ca tine. Nu mi-am dorit niciodat? atât de mul?i bani pe cât ?i-ai imaginat tu c? po?i strânge; nici statut. Nu mi-am dorit niciodat? s? simt puterea imens? pe care o pot avea, simbolic, când în fa?a mea se afl? un pacient cu moartea pe um?r, de exemplu. Nici un complex mesianic nu am, care s? m? ?in? pe linia de plutire într-o astfel de meserie, în care e?ti sunat la orice or? din zi, de voci tremurate sau nepoliticoase, disperate s? r?mân? în via??. Medici empatici nu am mai v?zut de mult timp, pentru c? altruismul moral e o glum? în fa?a unui salariu decent în ?ara noastr?. Iar despre pasiune intelectual?… ce s? mai vorbim. În schimb, oameni bolnavi, da, din ce în ce mai mul?i. Miroase a boal? pe str?zi, a s?r?cie, dar românii mereu au ?tiut s? le acopere. ?i, cumva, îi iubesc pentru asta.
S? ajung o mare artist? sun? tentant. Poate fi un motiv bun s? m? târ?sc pe p?mânt f?r? s? m? plâng la fiecare secund?, pentru c? finalul e înalt ?i necesit? dedicare. Mi-ar distrage aten?ia de la r?zboiul din Ucraina, apoi, ar veni natural s? iubesc singur?tatea, poe?ii tri?ti, rutina de a desena ?i combina culori în fiecare zi. Poate chiar la aceea?i or?, dac? m? ambi?ionez destul de tare.
E acel moment al vie?ii când m? uit în urm? ?i realizez c? le-am bifat aproximativ pe toate. Studii, un loc de munc?. Am iubit, am suferit, m-am plimbat. Am cunoscut oameni minuna?i, pe unii la timpul potrivit, pe al?ii, la timpul nepotrivit. ?i ne-am dep?rtat, urmând s? suf?r mult, asigurându-m? c? ei nu vor ?ti niciodat?. Da, am ce s? g?tesc ?i un loc de dormit. Vreo doi amici buni ?i o mam? s?n?toas?. Copii nu vreau s? aduc pe lume, deocamdat?, nici c?s?toria nu simt c? mi se potrive?te. Atât? Gata, despre asta e via?a? Nu schimb lumi, nu alterez percep?ii. Ce pot face ca via?a mea s? conteze cu adev?rat?
Via?a de artist mi se potrive?te cel mai bine. O agonie ca un fir lung de a??, între dou? continente. Unul al nep?s?rii, altul al c?ut?rii. Cu toate astea, undeva în col?ul min?ii mele, pe care nu-l ?tie nimeni, eu v?d un perete ca o grani?? a lumii, pe care scrie: „Totu?i, la ce bun?” Chiar mai conteaz? asta, când inteligen?a artificial? se dezvolt? ca o floare carnivor?, p?c?lind oamenii, în timp ce individul poate ob?ine validarea în câteva secunde? F?r? munc?. F?r? durere. E suficient s? fii mediocru — nici m?car sclipitor de prost. E amuzant cum po?i deveni o adev?rat? revela?ie din pur? întâmplare. Sau s? te perfec?ionezi toat? via?a cu adev?rat ?i nimeni s? nu aud? de tine. Nu mai avem curente, stiluri clare, idei noi de anulat. Curiozitatea e din ce în ce mai mic?. Ne eliber?m treptat, involuntar, de povara gândirii. Avem la dispozi?ie o infinit? libertate prin care, de fapt, ne repet?m predecesorii la nesfâr?it. Singurul procent original vine din modul subiectiv prin care tr?im o experien??. De?i nici de asta nu mai sunt complet sigur?.
Arta se reduce la linie, apoi la punct, la atom. Apoi — la nimic. Probabil c? tr?iesc în secolul penultimei categorii. Am pictat ?i oameni ?i flori, ?i via?? ?i moarte. Dar nu, e musai s? pict?m transumanismul. Asta e, probabil, urm?torul pas, dac? nu cumva pictura a murit definitiv. Cineva trebuie s? o fac?, nu? Asta ne preocup? acum. Cine ar picta unirea morbid? a omului cu metalul rece al unui robot, cu o pl?cere sincer?? Cu… magie?
Dac? la Revolu?ia Industrial?, oamenii erau dispera?i c? î?i pierd locurile de munc?, ast?zi îmi e fric? de asta ?i de ceva în plus. De teama c? artificialul va înlocui un prieten, o emo?ie. Umanitatea.
?i se spune c? în art? trebuie s? fii sincer. Eu m? întreb: cine mai crede astfel de pove?ti? Cel pu?in, antropologia ?i psihologia social? exclud o astfel de ipotez? în lumea modern?. Dac? ie?i pe strad? f?r? o identitate provizorie ?i începi s? vorbe?ti cu oamenii, vei fi r?nit, mai devreme sau mai târziu. Asta dac? nu e?ti un zeu spiritual autoproclamat, prins în psihoza p?cii ?i a iubirii necondi?ionate, neatins de nimic.
Mul?i oameni sunt absolut terifia?i de autenticitate, de?i încearc? s? o mimeze. Una oarecare, ca un colaj bogat, nu a lor. S? fii sincer e aproape malefic. Face bine sufletului, dar te închizi singur în beciul istoriei. Cu excep?ia momentului în care scrii poezie intimist? — aici, sinceritatea ?i frumuse?ea cu care prive?ti un gest banal, mecanic, ca aprinderea unei ?ig?ri, devin o întreag? art?; dar m-am plictisit de asta, s? citesc cine tr?ie?te mai mult sau mai intens.
În artele plastice, s? imi?i e o cale productiv? pentru succes. Privesc în jur ?i v?d pasiona?i care încearc? s? livreze arta experimental?, conceptual?, instala?ii ?ocante vândute cu milioane. Idei aparent mari (?i unele chiar sunt) prinse abstract într-o execu?ie f?r? form?, unde nu e nevoie nici m?car de o baz? tehnic?. ?i chiar func?ioneaz?, dac? analizezi ce fel de lucr?ri apar la bienalele interna?ionale.
?tii ce e fascinant, azi, tat?? C? po?i interpreta o întreag? planet? dintr-un m?nunchi de crengi, expuse ca spectacol artistic. Orice produs artistic devine orice vrei s? fie. Nimicul poate s? însemne totul, pân? aici a ajuns setea general? de originalitate a omului. Uneori chiar nu mai e interesant s? cuno?ti ceea ce a vrut artistul s? exprime. Sau dac? transmite, m?car, emo?ie. Una care s? te urm?reasc? pân? în starea de veghe. Lumea aplaud?, geme de snobism cu buzele ?uguiate ?i sprâncenele ridicate pân? la ceaf?. Apoi mergem acas? cu Uber-ul ?i în secret ne uit?m la iUmor, prin?i într-un spectacol continuu.
Alteori, o f?râm? din nostalgia trecutului uman se strecoar? tiptil, semi-academic ?i kitschos pe ?asiurile perfect p?trate ale doamnelor care iubesc florile, glastrele ?i peisajele de var?. Se vând. ?i eu am vândut. ?i noi, doamnele, avem ce pune mâine pe mas?. Ambele variante mi se par triste. Chiar stranii.
Odat? am pictat un elefant coco?at pe un munte de monede, o comand? pu?in dubioas? ?i nelini?titoare, dac? m? întrebi pe mine. Nu am avut de ales, pentru c? arta autentic?, de multe ori incomod?, nu se vinde într-o societate a decorativului, care oricum e s?rac?. De?i execu?ia elefantului nu a fost cine ?tie ce, am stabilit un pre? mai mare decât de obicei, s? compenseze starea pe care am avut-o când l-am pictat. Cred c? a?a se simte ?i o prostituat? încep?toare, când încearc? s? fac? bani din pasiunea ei. Dar dac? nu vindem, Nina, nu vom avea lumin?, mi-am zis. ?i de ce s? fac altceva decât ceea ce sunt menit? s? fac?
?tii ?i tu foarte bine c? tot ce a fost de spus, s-a spus. Arta nu schimb? lumea, respectiv voin?a arlechinilor fascina?i de putere sau a oamenilor care s-au obi?nuit s? tr?iasc? f?când alegeri într-un mod nep?s?tor. ?i ?tim asta cu to?ii, dar nimeni nu o spune prea des. De team? c? singurul nostru colac de salvare se va sparge. Iluzia sensului. Artei nu i se mai recunoa?te valoarea monumental?. Ea poate exista ?i f?r? emo?ie. Prin ochii mei, a devenit doar o întrecere bazat? pe ideea: „Cine creeaz? înc?lcând cât mai multe reguli, sporind urâtul?” Nici m?car acel urât clasic, estetic, erotic, ezoteric — ca la Redon sau Schiele. ?i asta pare c? nu mai are sens sau farmec. Totul se intelectualizeaz?. Muzeele sunt camere frigorifice.
Cred c? ?i-ai dat seama pân? acum ce simt – o nevoie teribil? de a fi oricine altcineva. Ar fi mai simplu, dar pentru mine ar fi dispari?ia orgoliului. A? vrea s? r?mân toat? via?a doar un librar cuminte, în semn de protest simbolic fa?? de via??. S? am o via?? mic? ?i s? m? str?duiesc s? fiu lini?tit?. S? m?nânc pu?in, c? banii vor fi pu?ini, s? m? împrumut ?i s? continui s? pictez — dar sensul s? r?mân? unic. Alegerea de a r?mâne eu îns?mi.
La cum te ?tiu din amintirile mamei, asta sun? catastrofal pentru tine. Nu ?i-am onorat genele ?i numele de familie a?a cum ai fi vrut. Cred c? m-ai privi cu mâinile încruci?ate chiar ?i în momentul în care a? câ?tiga vreun premiu interna?ional pentru m?iestrie plastic?. Cel mult ai zâmbi sau m-ai îmbr??i?a ?i în spatele privirii tale mândre ar sta un „mereu am crezut în tine; puteai mai mult, altceva, dar nu chiar asta.”
Totu?i, nu m? voi mul?umi pentru mult timp s? r?mân doar un librar cuminte. Azi, la 25 de ani, ca un t?i? de cu?it am început s? în?eleg c? îmi trebuie urgent un vis. Unul întins ca untul moale pe pâine, în soare, care s? m? ajute s? supravie?uiesc. Unul în care s? cred cu toat? puterea mea, de?i, pe ascuns, nu am crezut în nimic, niciodat?, cu adev?rat. ?i nu ?tiu dac? problema e lipsa intensit??ii acelei puteri sau calitatea îndoielnic? a visului.
Câteodat?, în mod ironic, a? fi vrut s? prind doar primii ?apte ani din via?? în anii ’80. S? m? bucur de br?du?ul ?la am?rât, care în poze arat? mai mult a b?? cu crengi lipite ?i s? împachet?m nuci în hârtie de staniol pe post de globule?e. Cadourile ar fi penare din lemn pe care s? le pict?m. S? ning?. Am mesteca încet, cu pre?uire, fiecare buc??ic? dintr-o felie de chec cu vanilie. Privirile ne-ar fi obosite de fric?, dar atât de sincere. Absolut pure. În temerile noastre, am fi atât de aproape unii de al?ii. ?i m-ar bucura c? am tr?it o perioad? umanitatea dinainte de era internetului, cu tot cu bunici, acas?. Când conexiunea se f?cea mai mult în gând când eram dep?rta?i, nu la telefon. Dar era real?. Era atât de vie, încât te f?cea s? plângi.
Cred c? ?tiu cum o s? petrec Cr?ciunul anului 2025. E s?rb?toarea mea preferat?. Cel mai frumos împachetat lucru pe care l-a dat capitalismul. Va fi o lini?te diferit?, vindec?toare, în care z?pada va sclipi. Chiar dac? nu va fi z?pad?. F?r? telefon, f?r? internet. Tu vei fi acolo. Lâng? noi, seme?, în puloverul t?u alb, de lân?, cu paporni?a plin? de carne de la carmangeria Obor. Lâng? noi, lâng? brad. Ca atunci, ca în fiecare an. ?i poate anul ?sta voi fi un adult fericit.