proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Stau cu prietenul meu Radu la umbra b?trânului castan a c?rui coroan? regal? protejeaz? terasa de la localul Cristinei ?i sorbim alene berea din halbele reci, aburite.
- Am auzit c? ai f?cut pe ?oferul de taxi toat? vacan?a de var?, începe amicul meu, zâmbind ?i mai sorbind o înghi?itur? din halba înc?rcat? de pic?turi reci.
- P?i, ce era s? fac? Luasem salariul meu de profesor pe la începutul lui iulie pentru toat? vacan?a, dar, plin de datorii cum m? ?tii, nu puteam conta pe el pân? în octombrie la urm?torul salariu. Trebuia s?-mi g?sesc un job pe undeva, dar ne?tiind eu s? fac prea multe meserii în via?a asta, am acceptat propunerea unui amic s? lucrez dou? luni ?ofer la firma lui de taxi.
- ?i cum a fost experien?a ta de taximetrist?
- A fost una chiar interesant?. E distractiv într-un fel s? te plimbi toat? ziua cu ma?ina altuia ?i pe motorina lui, mai un bac?i?, mai vezi lume fel de fel, experien?e diverse, unele mai nepl?cute, dar unele de neuitat.
- Zi-mi una mai special? de care-?i aduci aminte.
Din câte peripe?ii am tr?it ca ?ofer de taxi îmi vine instantaneu în minte una care m-a marcat pentru toat? via?a.
- P?i, au fost multe, dar una a fost într-adev?r de poveste...

Eram în curs? de mai multe ore, „zi de var? pân?-n sear?” cum se zice, z?ceam toropit de c?ldur? într-o parcare, mo??ind la volan, când aud în sta?ie:
- O ma?in? pe Plopi?ului la num?rul 37...
De?i eram liber, nu prea aveam chef s? urc dealul dinafara ora?ului pân? pe Plopi?ului, ?tiind bine c? la întoarcere n-aveam ?ansa vreunui client. Dar ceva m-a determinat s? r?spund mecanic:
- În maxim zece minute urc eu pân? acolo...
Preiau astfel comanda, ambalez motorul ?i pornesc pe drumul de coast? ce urc? spre grupul de case din Plopi?. G?sesc num?rul cu pricina. O cas? veche, d?r?p?nat?, cu o poart? de lemn stând într-o rân?, dar în fa?a por?ii nimeni. Claxonez o dat?, de dou? ori... nici ?ipenie. Abia la al treilea semnal în u?a casei apare, ca o fantom?, silueta unui b?trân înalt ?i adus de spate, sprijinit într-un baston, cu p?rul alb, netuns de mult? vreme ?i barba neras?.
- Hei, nenea! Hai, mai iute, c? timpul cost? bani!
Omul zâmbe?te larg, cu gura ?tirb?.
- Nu-?i face matale griji, domnu’ ?ofer! Bani am. Doar s?n?tate ?i via?? nu prea mai am. Sunt pe terminate. A?tept pe Doamna în Negru s? vin? s? m? ia în marea c?l?torie.
?i râde iar cu din?ii rari, îng?lbeni?i. C?ma?a cu nasturi lips? îi dezvele?te p?rul albit de pe piept, iar pantalonii îi atârn? mult sub burt?, îngr?m?di?i peste papucii de cas?, toci?i ?i ei de vreme.
- Ei, s? mai l?s?m pove?tile! Hai s? te duc unde dore?ti. Ori vrei s? vin s? te ajut pân? la ma?in??
- Pân? acolo vin eu singur.
?i porne?te, cl?tinându-se la fiecare pas, l?sându-se cu toat? greutatea în bastonul masiv de lemn. Îmi întinde mâna:
- Ion m? cheam?. Ion Pop.
- Virgil. Virgil Lemnaru, r?spuns eu.
Îl ajut s? se a?eze pe banchet?, cu bastonul la picioare.
- ?i unde avem de mers?
- Mai sus cu vreo trei kilometri, la M?ria mea, pe Stej?ri?.
- ?i cum recunosc casa?
- Î?i spun eu când ajungem. E-o cas? cam ca a mea, dar cu un pridvor cu flori ?i cu o poart? verde de lemn în fa??. La num?rul 13.
Se las? apoi un moment de t?cere.
- Off, M?rie, M?rie! începe el ca pentru sine. Te duci ?i tu, m? duc ?i eu, ne ducem to?i...
Simt c? omul ar vrea s? se dest?inuie, dar nu-l provoc, îl las s? se descarce în voia lui.
- M?ria a fost marea mea dragoste din tinere?e. Cât ne mai iubeam, Doamne, câtu-i de mare Stej?ri?ul! Apoi am plecat în armat?, doi ani la marin?. Maria mi-a scris o vreme, eu nu i-am r?spuns la scrisori, c? nu-mi place s? scriu, iar când am venit din armat? am g?sit-o m?ritat?, eu m-am însurat cu alt? fat? ?i uite-a?a ne-a trecut via?a. Când am r?mas amândoi v?duvi, era prea târziu s? mai fim împreun?, ne-am dus fiecare crucea la casa lui, în singur?tate, cu copiii pleca?i în lumea larg?, de nu-i mai vedem cu anii. Acum suntem amândoi pe duc?. A trecut pe la mine mai deun?zi vecina ei, Florica, ea a sunat ?i la taxi c? eu n-am telefon, ?i mi-a zis c? M?ria nu mai are mult de tr?it, dac? pot, s? trec pe la ea. Doar s-o v?d, c? altceva, cu ce o mai pot eu ajuta? Nu m? mai pot ajuta nici pe mine, zilele-mi sunt num?rate...
Îi v?d chipul livid ?i ridat în oglind?, cu lacrimi lucind pe obraji. Între timp ajungem pe ?tej?ri?ului. Deja v?d casa cu cerdac ?i poart? verde.
- Ia, uite, acolo e casa, la poarta verde de scânduri ?i cu pridvorul plin de flori. Tare dragi i-au mai fost florile în via?a ei...
Opresc în fa?a por?ii ?i-l ajut pe nea Ion s? coboare. Apuc? voinice?te bastonul ?i cu for?e neb?nuite traverseaz? curtea plin? de b?l?rii, apoi, opintindu-se, urc? în cerdacul cu flori. Eu r?mân în curte s?-l a?tept, dar el insist? s? intr?m împreun?. Urc ?i eu în cerdacul care scâr?âie sub greutatea noastr?, deschidem u?a la cas? ?i o vedem pe Maria întins? în patul înalt cu multe perne în jur, cu chipul palid ?i cearc?ne vine?ii la ochi, cu p?rul alb nepiept?nat ?i mâinile zbârcite peste plapuma roas?.
- Tu e?ti, Ioane? se aude glasul stins dintre perne. Ori visez...
- Eu sunt, M?rie, nu visezi. Am venit s? te v?d.
- Tare m? bucur s? te v?d, Ioane, când nu mai credeam c? ne vedem în lumea asta.
- ?i eu m? bucur, M?rie.
Nea Ion se apleac?, o s?rut? pe p?r, pe frunte, pe obraji, pe buzele vine?ii, apoi se las? pe un sc?unel lâng? pat ?i-i ia mâinile slabe ?i reci în mâinile lui. Se privesc a?a îndelung, în t?cere, de parc? nu mai au ce s?-?i spun?, doar ochii lor povestesc pe neauzite. Despre ce, doar ei ?tiu.
- A?a mi-a? dori s? murim, amândoi deodat?, zice nea Ion într-un târziu. Dar nu e cum vrem noi, ci numai cum o vrea Dumnezeu.
Maria ?ine ochii închi?i ?i respir? rar, parc? a?ipit?. Apoi îi deschide mari, cu o str?lucire stranie.
- Te-am iubit toat? via?a, Ioane!
- ?i eu, M?rie, dar a?a a fost s? fie... Acum s-a f?cut târziu pentru noi, drum bun, M?rie...
- Drum bun, Ioane, ?i ?ie...
B?trânul las? încet mâinile femeii pe plapum?, se ridic? de pe sc?unel, î?i lipe?te obrazul de obrazul ei ?i stau a?a o vreme, nemi?ca?i ?i t?cu?i.
- Cred c? e ultima noastr? întâlnire aici, pe p?mânt. R?mâi cu bine, M?rie...
- Cu bine, Ioane.
Apoi se întoarce spre mine:
- Hai, domnu’ ?ofer, s? mergem la casa noastr?.
B?trânul porne?te înainte, ?chiop?tând parc? mai tare ca la-nceput, t?cut, cu privirea în p?mânt. Îl ajut s? urce în ma?in? ?i pornim la vale într-o t?cere deplin?. Ajun?i în fa?a casei lui, nea Ion scoate din sân un teanc de bani ?i mi-i întinde.
- Ia-?i de-aici plata, cât face drumul...
Îmi iau plata pentru curs? ?i-i înapoiez omului teancul de bancnote.
- ?i asta pe deasupra, adaug? el ?i-mi întinde înc? o sut?.
- Mul?umesc!
- S? fii s?n?tos! Mul?umesc ?i eu c? m-ai ajutat.
Nea Ion îmi strânge mâna îndelung, parc? mai mult decât ar fi normal între doi necunoscu?i.
- S? ai noroc în dragoste! Mai mult decât am avut eu. De?i, pân? la urm?, tot acolo ajungem...
Apoi se întoarce ?i porne?te spre poart?. Din cadrul ei îmi mai face un semn de adio cu mâna.
Nu mi s-a mai întâmplat niciodat? s? am lacrimi în ochi dup? ce am dus un client, dar de data asta abia v?d drumul de lacrimi. Cobor în ora? cu inima grea ?i cu aceast? amintire pe care n-o pot uita...

O vreme t?cem amândoi. Între timp halbele noastre s-au golit.
- Ce poveste, demn? de un film, zice Radu, v?dit emo?ionat. S? mai cerem o bere Cristinei.
- Nu. Nu mai simt nevoia s? beau. S-o l?s?m pe alt?dat?. Hai, la revedere!