Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Omul care repar? istoria/Epilog

de Paul Pietraru

Omul care „repar?” istoria
Note de lectur?
„Gheorghe Ple? - Veronica Micle de la mit spre adev?r - partea a III-a
ROATA NENOROCULUI
Ana Veronica
proz? scurt?”
Dup? ce ?i-a propus ?i a reu?it cu prisosin?? s? „repare” imaginea alterat?, de timp ?i de oameni, a Veronic?i Micle - iubita pe vecie a Eminului prea iubit, dup? ce, nu doar ?i-a dovedit tenacitatea ?i precizia de cercet?tor al istoriei literare, dar ?i-a „tr?dat” ?i puternica afec?iune fa?? de omul ?i locurile în care s-a n?scut ?i a copil?rit aceast? de neuitat fiic? a N?s?udului, domnul profesor dr. Gheorghe Ple? surprinde, a? spune chiar uime?te cu o a III-a parte a c?r?ii „Veronica Micle de la mit spre adev?r”, ad?ugat? la publicarea edi?iei a II-a. Este vorba de o nuvel? ampl?, 66 de pagini în care autorul î?i abandoneaz? pentru o vreme armele imbatabile ale cercet?rii istoriografice, adoptând crea?ia literar? pur?, desc?tu?area imagina?iei domniei sale petrecându-se, e adev?rat, pe funda?ia deja ridicat? prin cercet?rile anterioare. Pasiunea autorului pentru istoria locurilor este atât de puternic?, încât întreaga construc?ie a pove?tii, transport? în mod natural cititorul pe valea Some?ului Mare, în opidul N?s?ud ?i în împrejurimi, într-o perioad? de grele încerc?ri pentru oamenii locului, la mijloc de veac XIX, în timpul revolu?iei de la 1848, acesta fiind la detaliu p?rta? la ac?iunile militare generate de conflictul european sortit a aduce libertate popoarelor oprimate din Imperiul Habsburgic. În acest context istoric ostil, urmare a unei realit??i dovedite, î?i plaseaz? autorul povestea de iubire a doi tineri Elie Câmpineanu ?i Antonia Pfischinger, el ortodox din Otlaca - Arad, ea greco-catolic?, n?scut? în N?s?ud, el cizmar în atelierul fratelui Antoniei, Andreas, dintr-o întâmplare a?a cum doar istoria, destinul pot pune la cale. Cu inten?ia de a ajunge la Ia?i, unde ar fi trebuit s? înceap? o via?? nou?, este surprins de evenimente în N?s?ud, r?mas f?r? bani fiind nevoit s? munceasc? pentru a-?i putea, cândva, continua drumul.
În inten?ia, reu?it? din plin, dup? opinia mea, de a „repara” ?i imaginea Antoniei, mama foarte tân?r? a Veronic?i Micle, autorul imagineaz? în cel mai firesc mod cu putin??, prima întâlnire a celor doi, apoi urm?toarele, desp?r?irea lor temporar?, consolidarea iubirii lor pân? la decizia comun? de a avea un copil, a c?rui na?tere ar fi avut menirea de a-l salva pe Elie de serviciul militar voluntar în care se angajase al?turi de ceilal?i combatan?i din vechiul regiment de grani??.
Scene de o frumuse?e aparte se g?sesc în paginile acestei c?r?i, dialogurile de un firesc seduc?tor apropiind foarte u?or, epoca ?i personajele, de cititor. Pe lâng? personajele principale în jurul c?rora graviteaz? evenimentele istorice agitate ?i tulburi, respectiv Elie, Antonia, Andreas, Ana - mama Antoniei, apare un personaj de o frumuse?e literar? aparte, George Le?anu, (Gicu), cadet în ultimul an la Institutul Militar, furier în r?zboiul în desf??urare, prieten de n?dejde al familiei Pfischinger, episodul transportului de piele t?b?cit? de pielarul Minzer, din Lu?ca în N?s?ud, transport de noapte realizat de Elie ?i Gicu Le?anu cu o covat? tras? prin apa Some?ului, chiar în momentele în care insurgen?ii unguri aprinseser? „Institutul Militar”, ?coal? de elit? a N?s?udului, fiind memorabil ?i încheiat cu o dubl? m?rturisire a crezului celor doi vrednici b?rba?i:

?i chiar a?a aveau s? se întâmple lucrurile, Elie amânându-?i trecerea mun?ilor în Moldova, ?i înrolându-se ca voluntar.
Memorabile sunt ?i scenele de dup? sosirea actelor lui Elie Câmpineanu la N?s?ud, scene care urmeaz? plec?rii acestuia de lâng? iubita lui, Antonia, ?i care pun în eviden?? caracterul ?i hot?rârea copilei de 14 ani, caracteristici pe care avea s? le preia din bel?ug ?i fiica lor, Veronica:
„Antonia amu?i. Totul i se p?rea un vis urât, dureros. Se instal? în culcu?ul improvizat ?i încerc? s? î?i aranjeze piept?ra?ul, dând în buzunar de s?cule?ul înnodat, din care lipsea cruciuli?a. A?a cum lipsea ?i bagajul lui Elie, adus de cu sear?, ?i cum nu mai erau de fa?? nici Elie nici Gicu.
În?elesese totul, strânse din din?i pentru a nu i se auzi plânsul ?i se ghemui sub ?ol, f?r? nicio vorbuli??. Doar când ajunser? pe firul v?ii ?i Maftei opri c?ru?a ca s? adape caii îi spuse aproape ?optit lui Andreas:
- Chiar a?a de naiv? m? crede?i? ?i de neb?gat în seam? chiar ?i atunci când e vorba de viitorul meu cu Elie? Uit?-te în ochii mei; nu-i a?a c? mama ?i cu tine a?i aranjat totul?”
... „- S?rut mâna mam?, iat?-m? acas?, cu sufletul înc?rcat de sup?rare. Vreau întâi s? î?i mul?umesc pentru c? ai sus?inut prietenia mea cu Elie. Pricep ?i nevoia ca el s? dispar? din N?s?ud, ?i c? nu o putea face decât spre Bucovina. Ce nu pricep este c? v-a?i ascuns de mine, doar ?i eu puteam s? merg cu el ?i cu Gicu, iar de la Dorna noi doi s? mergem spre Ia?i. Asta v?d c? nu ai mai dorit-o.”
...
De so?ie nu avea s-o cear? oficial, Elie pe Antonia, dar so?ie avea s?-i fie, cu iubire ?i grij?, într-o ultim? permisie înaintea dispari?iei nea?teptate, cei doi îndr?gosti?i concepându-?i copilul dorit, care avea s? se nasc? în noaptea de Înviere - 22 aprilie 1850, f?r? tat?, acesta dându-?i via?a pe altarul libert??ilor neamului. Botezat? Ana, la fel ca mama ?i bunica ei, dup? plecarea, în 1855, la Ia?i, copila din N?s?ud avea s? devin? Veronica, Veronica cea nemuritoare, înnobilat? prin iubirea Poetului nemuritor.
„Te rog s? nu te superi pe mine, dac? de aici înainte, hot?râri asupra viitorului fiicei mele nu numai c? voi lua eu singur?, dar m? voi str?dui ca feti?a mea s? î?i petreac? anii copil?riei ?i ai înv???turii, la cele mai bune ?coli pentru fete, din Ia?ul în care trebuia s? ajung? cu mine ?i cu Elie.
Voi avea grij? ca s? pot împlini pentru ea, ceea ce doream s? realizez pentru mine, dar m-a împiedicat Roata nenorocului.
Iar la ?coala primar? de acolo o voi înscrie astfel: Câmpineanu VERONICA.”
* * *
Domnului profesor dr. Gheorghe Ple?, cu aleas? pre?uire!
Te-ai gr?bit, domnule profesor, ai plecat f?r? s?-mi cite?ti c?r?ile. ?i le-am d?ruit cu drag, doar cinci, e drept, cea de-a ?asea voiam s? ?i-o d?ruiesc la prima noastr? întâlnire f?r? m??ti, la prima bere pe care am fi închinat-o prieteniei noastre care începuse în ultimele luni, dup? ce am citit, tr?it ?i comentat cartea dedicat? Veronic?i Micle, fiica uimitoare a N?s?udului.
Te cert domnule profesor, te cert pentru atitudinea prea curajoas? în jocul cu moartea, pentru refuzul aliatului Pfizer, pe care eu l-am a?teptat cu maxim? ner?bdare. Când ?i-am spus c? refuz invita?ia la bere, unde ar fi trebuit s? adâncim cunoa?terea reciproc?, aceast? conduit? reprezentând strategia mea pentru supravie?uire, mi-ai spus c? vrei s? lup?i prin for?e proprii, s?-?i dobânde?ti imunitatea natural, f?r? substan?e str?ine, ?i am amânat întâlnirea pentru zilele când eu voi fi vaccinat, dobândind o oarecare imunitate. Înc? nu sunt „imun” la Covid, dar nu voi fi niciodat? imun la suferin?a uman?, la triste?ea acestei vie?i, cea mai mare triste?e/tain? d?ruit? nou? de bunul Dumnezeu.
Te-ai gr?bit domnule profesor ?i nu mi-ai citit „Îmblânzitorul de cerbi”, cea mai bun? carte a mea, aveai trei studii importante începute, î?i era temporar blocat accesul la arhive, de?i erai în stare s? dormi acolo, între documentele pr?fuite, dar nepre?uite, acestea fiindu-?i sursa celor mai mari bucurii pe care ?i le oferea via?a, în ultimii ani.
Te-ai gr?bit domnule profesor, mi-ai promis c?-mi cite?ti toate c?r?ile dup? ce-?i termini studiile la care lucrai.
Te cert domnule profesor, nu pentru c? nu mi-ai citit am?râtele mele de c?r?i, asta n-are nicio importan??, este doar argumentul meu literar pentru rândurile de fa??, te cert doar pentru riscul asumat, într-o b?t?lie pe care ai pierdut-o. Nici eu nu sunt, nu voi fi niciodat? sigur c? voi câ?tiga lupta, dar vreau s? ?tiu c? mi-am folosit toate ?ansele.
Te-ai gr?bit domnule profesor, ai plecat în t?cere, luându-?i toat? zestrea, un bagaj uria? de informa?ii trecute prin „filtrul” inimii n?s?udeanului în stare pur?, de forma?ie matematician, bogat înzestrat cu aptitudini, curiozit??i, pl?ceri spirituale din zona umanist?, tenace scormonitor al istoriei locurilor, înnobilat? prin sentimente solide, demne de valoarea înainta?ilor pe care-i cercetai.
În anii ?aptezeci, elev al Liceului „George Co?buc”, trei ani din patru v -am avut profesor, un profesor pe care l-a? caracteriza printr-un singur cuvânt, ECHILIBRAT, da, un profesor cu m?sur? în toate. Nu cuno?team pe atunci pasiunea domniei voastre pentru istoria locurilor, nici eu nu-mi descoperisem pasiunea scrierii c?r?ilor de fic?iune, amândou? aveau s? se întâmple mai târziu, cunosc bucuria inegalabil? a cuprinderii muncii ?i gândurilor proprii între coper?ile unei c?r?i, o b?nuiesc pe a dumneavoastr?, creatorul unor c?r?i cu ?i despre oameni neasemui?i ?i locurile în care au tr?it.
De ce te-ai gr?bit, domnule profesor? Când ?i-am m?rturisit c? mi-e fric? de aceast? molim?, care, dac? m? prinde, m? duce cu totul, mi-ai spus zâmbind s? nu m? duc nic?ieri, c? „avem nevoie de tine”, a?a mi-ai spus, „avem nevoie de tine”, nu ?tiu în numele cui vorbeai, dar mie îmi erau de ajuns aceste patru cuvinte, ele fiindu-mi aliatul cel mai pre?ios într-un ora? în care, chiar dac? am tr?it pân? la 19 ani, m? simt tare str?in. Mizam pe aceast? prietenie cultural?, eram încercat de aceea?i emo?ie a elevului fa?? în fa?? cu profesorul, dar pe un palier superior, într-o alt? lume, f?r? catalog, f?r? note, doar cu bucuria lecturilor, a sentimentelor nobile, eliberatoare.
Doamne câte ai mai fi avut de f?cut, domnule profesor! Doamne cât? nevoie mai aveam s? stai cu noi, s?-?i termini muncile începute, rând cu rând, pagin? cu pagin?, carte cu carte!
Domnul Dumnezeul nostru s?-?i vegheze pe mai departe drumul, s? le aduc? mângâiere so?iei ?i copiilor.
De ce-ai plecat, domnule profesor?

Paul Pietraru (cioplitorul) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro