Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Când am escaladat prima dat? Everestul

de Albert C?t?nu?


Era în prim?vara lui 1976. Expedi?ia a fost la un pas s? nu fie aprobat? de clasa conduc?toare de atunci, în spe?? Comitetul central al partidului comunist. ?in minte c? ”tovar??ii” de la conducere, (atunci nu existau ”domni”, to?i b?rba?ii erau ”tovar??i”, iar femeile nu erau ”doamne”, ci ”tovar??e”) tot amânaser? de mai bine de un an expedi?ia, din motive de securitate ziceau ei, dar nu i-am crezut niciodat?. Într-un final m-au chemat la sediul central al partidului ?i mi-au spus c? secretarul general al partidului ?i-a dat acordul ?i c? pot escalada Everestul, dar cu câteva condi?ii: una dintre ele era s? fiu înso?it de tovar??ul Trandafir, care ziceau ei c? are o vast? experien?? alpin? (de fapt se n?scuse într-un sat de la munte, prima recomandare, plus c? era maior de securitate, a doua ?i cea mai solid? recomandare, evident), alta era s? fac o victorie a socialismului din escaladarea celui mai înalt munte al planetei ?i s? m? întorc în ?ar? f?r? s? întârziere dup? ce se termin? expedi?ia. Am fost de acord în totalitate cu toate cerin?ele lor, mai ales c? partidul ?i-a luat în sarcin? s? se ocupe de toate cheltuielile, ceea ce îmi venea m?nu??.
A doua zi, cred c? pe la prânz, ?in minte c? era foarte cald afar? ?i vorbeam din sufragerie la telefon, soneria de la u?? a sunat. N-am r?spuns prima dat?, vorbeam cu Junko Tabei (o alpinist? japonez? din clasa muncitoare, ne c???rasem împreun? pe Mont Blanc) ?i îmi explica ni?te trucuri de respira?ie pe care le folosise ea în aerul rarefiat de la peste ?apte mii de metri altitudine. Cum cel care era dincolo de u?a de la intrare a insistat prelung într-un final am închis conversa?ia cerându-mi scuze. Acum cel, sau cei, de dincolo, b?teau cu degetele de la mân? repetând: ”Deschide! Deschide!”. M-am l?murit imediat cine erau, doi ”tovar??i” de la Securitate. Mi-au spus c? trebuie s? merg urgent cu dumnealor. Din experien?a mea anterioar? cu organele de securitate ale statului comunist am ?tiut c? nu e bine s? comentez. Mi-am luat o c?ma?? alb? pe mine, pantaloni negri ?i am ie?it în grab? din bloc flancat de cei doi tovar??i. În fa?a sc?rii era o Volg? imens? neagr? cu motorul pornit. M-am urcat f?r? s? întreb unde mergem. Am f?cut prima la dreapta, apoi la stânga, am trecut pe un bulevard larg cu zeci de blocuri în construc?ie cu macarale care se învârteau ca ni?te balerine din ”Spr?g?torul de nuci”, apoi pe stradele pitore?ti, iar am f?cut stânga ?i într-un final ne-am oprit în cartierul Prim?verii. Cum era ?i normal, vila celui mai mare erou român în via?? ?i anume tovar??ul Nicolae Ceau?escu era p?zit? de doi mili?ieni cât malul, înarma?i ca pentru un atac la Stalingrad, dar totu?i pozi?iona?i discret, iar acest lucru mi-a pl?cut la dispozitivul de paz? ?i protec?ie mili?ienesc. Am intrat în curtea vilei ?i un tovar?? îmbr?cat lejer în cam??? m-a dus direct în cabinetul de lucru al celui mai mare erou al neamului.
Acesta avea biroul plin de hârtii ?i asculta postul de radio Europa Liber? care emitea un program de ?tiri.
Nu s-a ridicat în picioare când am intrat iar cel care m? introdusese în cabinetul de lucru a ie?it ca un maestru al subtilului, f?r? s? deranjeze nicio molecul? din aerul din birou.
-Auzi, tovar??e C?t?nu?, ce zic imperiali?tii ??tia despre noi comuni?tii? Asta a fost prima replic? rârâit? a tovar??ului. Nu m-a mirat c?-mi ?tie numele, m-a mirat faptul c? asculta el însu?i cel mai subversiv post de radio al du?manului de moarte, când putea s? ordone s? i se fac? un rezumat, dar trecem peste asta. Ceau?escu a continuatat. Vei cuceri Everestul în numele Partidului Comunist Român ?i vei duce pe cele mai înalte culmi m?re?ele realiz?ri ale socialismului în ?ara noastr?. În timp ce vorbea d?dea energic din bra?ul drept. Tov?r??e, iar glasul i s-a ridicat cu o octav?, dumneata vei înfige steagul Partidului Comunist pe cel mai înalt vârf din lume. ?sta e trimful comunismului asupra capitalismului. A mai continuat pre? de câteva tirade înfierând occidentul plin de hr?p?re?i, mi-a urat un mare succes tov?r??esc ?i mi-a strâns mâna energic. Într-un fel misterios fix când ?i-a terminat discursul tovar??ul în c?ma?? alb? era exact în dreptul u?ii cabinetului preg?tit s? m? conduc? afar?.
Înainte s? plec mi-a întins un carnet de membru al partidului comunist.
-Tovar??e C?t?nu?, dac? tot urca?i pe Himalaya, trebuie s? fi?i ?i membru de partid, doar ?ti?i, doar ?i dumneavoastr? ?i trebuie s? afle ?i to?i reporterii capitali?ti c? doar tov?r??ii membri de partid pot urca tocmai acolo în cer.
Nu fusesem niciodat? membru de partid ?i cred c? acesta era înc? o broasc? pe care trebuia s? o înghit pentru a putea urca pe Everest. N-am zis ”nu”, dar nici ”mul?umesc”. Am întins mâna, am luat carnetul ro?u închis. ”Proletari din toate ??rile, uni?i-v?!”, era scris auriu chiar în partea de sus ?i l-am deschis curios ?i spre nesurprinderea mea era vizat la zi în ultimii zece ani, de?i eu absentasem în ultimii cinci din ?ar?, dar asta e alt? poveste, povestea carnetului meu de membru de partid cu seria num?rul 1781016.
Am s? ?in minte toat? via?a numele aeroportului din Katmandu, Tribhuvan, atât de mult m-a uimit rusticitatea locului, a cl?dirii principipale în special. Când am coborât din avion am zis c? sunt în gar? la Tulcea.
Tovar??ul Gheorghe Trandafir era foarte obosit dup? ce aproape nu dormise deloc în escala de la New Delhi unde urm?rise fascinat un film indian color cu o femeie de frumuse?e divin? r?pit? de un ”burghez” (a?a cum s-a exprimat maiorul dup? film) foarte bogat fiind salvat? la final de ”??ran” ar?tos care a cântat ?i dansat cam tot filmul ?i i-a b?tut pe to?i du?manii (în pa?i de dans, evident) trimi?i de boierul lacom ?i putred de bogat s?-l fac? s?-?i mute gândul de la preafrumoasa tân?r?. Dar dup? cum se ?tie, pe orice continent, ”Dragostea nu cade niciodat?”, iar cei doi tineri s?raci au r?mas împreun? la finalul filmului. Iar de bucurie au mai cântat ?i dansat înc? cinci minute împreun? chiar cu cei care fuseser? trimi?i s?-l lichideze pe romeul indian. Efectul fascinant al filmului consta în faptul c? personajele nu mai erau doar în alb ?i negru a?a cum se vedeau toate filmele în România în acei ani, ci color. Indianca avea ni?te ochi verzi demonici care ar fi putut s? o duc? lejer pe cele mai înalte culmi ale gloriei pe un alt continent, dar, din p?cate, mul?i oameni se nasc în locuri unde doar ?erpii cei mai venino?i î?i fac vizuini. La un moment dat în timpul filmului, maiorul s-a întors fermecat spre mine ?i m-a întrebat: ”Pot exista asemenea ochi, tovar??e?”.

Maiorul de securitate a c?scat ochii minute în ?ir la statuia aurit? a lui Budha din holul destul de mic al aeroportului. I-am comandat un ceai aromat cât timp am a?teptat ghidul care urma s? fie ?i ?erpa?ul meu. ?tiam c?-l cheam? Hemos ?i mai urcase de dou? ori pe Everest, avea o vast? experien?? în aerul rarefiat ?i vorbea foarte bine engleza, spaniola, franceza ?i germana. Plus nepaleza, hindi ?i cuno?tea sanscrista. Fusese un student emerit al unei universit??i indiene aflate la grani?a cu Nepalul, Nalanda, dar în loc s? fie profesor, a ales s? ajute str?inii s? urce pe Everest. Î?i construise o c?su?? tocmai acolo la cota cinci mii plus de unde plecau toate expedi?iile spre cer, la baza Everestuui, ?i servea ceai gratis tuturor care-i b?teau la u??. Îi pl?tisem aproape 350 de dolari americani, o sum? fabuloas? pentru un nepalez de rând, putea ??-?i cumpere un întreg munte sau câteva tone de orez. Dar; Hemos, aveam s? aflu mai târziu asta, d?dea o mare parte din banii lui, copiiilor s?raci din satele de la poalele Himalayei pentru a merge la ?coal?, sau a pentru supravie?ui ?i începuse pe banii lui construc?ia unei ?coli ?i se gândea s? construiasc? ?i un templu, dup? cum mi-a spus când eram în spital. Era un adev?rat gentleman Hemos, a fost primul om pe care nu l-am auzit niciodat? vorbind urât sau înjurând. Un caracter adev?rat de care rasa uman? ar trebui s? fie mândr?. Avea un fel de argumenta încât nu te contrazicea niciodat? ?i nici nu cerea nimic în orice context. Civiliza?iile noastre erau complet diferit, noi, albii europeni eram seta?i pe ”Citius, altius, fortius”, iar ei pe c?utarea lini?tii interioare. Cred c? în dic?ionarul nepalez sunt de zeci ori mai pu?ine care descriu un conflict, decât în dic?ionarele noastre. Dar asta e alt? discu?ie. A venit cu un zâmbet larg la noi, avea o dantur? impecabil?, demn? de un om curat ?i fizic ?i moral ?i ne-a salutat tradi?ional, împreunându-?i mâinile ?i rostind ”Namaste!”. Maiorul Trandafir l-a imitat mecanic, dar nu a rostit cuvântul acela pe care îl auzea prima dat? în via?a lui îns? l-a salutat în pu?inele cuvinte în limba englez? pe care le cuno?tea de la tv. Dar l-a întrebat ”Gavarit paruski?”. Adic? ”vorbe?ti ruse?te?, pentru c? în acele timpuri limba rusa se înv??a obligatoriu în ?colile din România comunist? fiind un pas spre succes pentru cei care excelau în rus?. Hemos a dat din cap c? ”nu”, dar r?spândea în jurul lui o energie atât de pozitiv? încât pe maior l-a f?cut s? râd? ?i s-a întors spre mine ?i m-a întrebat:
-Tovar??e, ce înseamn? ”namaste” ?sta? ?i apoi a continuat. Cum o s? m? în?eleg eu cu el?
Hemos ne privea pe amândoi ?i zâmbea larg ?i am izbucnit ?i eu în râs.
-E un fel de ”m? închin ?ie”, dar e la fel de bun pentru ”bine ai venit, bine ai plecat, bine te-am g?sit!” ?ine loc de forma de salut, atât la venire cât ?i la plecare.
-Ei n-au ”Bun? diminea?a!„?
-Au, au, c? nu-s deloc s?raci, dar e mai divin a?a.
-Divin? Adic? dumnezeul lor e statuia aia de aur din hol?
-Da, chiar Budh ?i al?ii ?i altele
-Sfin?i?
-Nu chiar, dar pe aproape. E pu?in mai complicat la ei.

Escladarea a început a treia zi pentru c? promisesem partidului c? în maxim zece zile eram pe acoperi?ul lumii. Eram în mare grab?, to?i mu?chii mi se contractau numai când priveam spre în?l?imi.
-Haide?i, zei?a cerului ne a?teap?, privind norii care se ondulau în în?l?imi.
-Zei?a cerului? A întrebat maiorul.
-Da, asta e traducerea exact? a numelui Everestului în nepalez?: ”Chomolumnga”.
-Aha. O fi frumoas?? Are ochii verzi presupun, a vorbit aproape în ?oapt? maiorul.
Am convenit ca maiorul s? r?mân? la baza de la cinci mii de metri ?i s? mai lu?m înc? trei ?erpa?i cu noi. Maiorul a f?cut ochii mari ?i a rostit contrariat
-”Tovar??e Albert, de unde ave?i atâ?ia bani?” când am scos din portofel 1050 de dolari americani pentru cei trei ?erpa?i care urmau ?i ei s? ne înso?easc? pe mine ?i pe Hemos. Cumva, nimeni nu m? c?utase în portofel când am plecat din ?ar?. Niciunui securist care ne-a controlat cu aten?ie bagajele nu-i trecuse prin cap c? puteam avea în portofel valut? imperialist?, ceea ce era interzis în acele vremuri.
Hemos a protestat cu ambele mâini, cu ochii ?i cu gura, era prea mult, mult prea mult. Nici în cele mai imposibile vise, Budha nu ar fi fost atât de blând cu el. Dar am insistat ?i am insistat pân? când maiorul plictisit de insten?ele mele, stând cu fi?icul de dolari din mân? ?i ?intând cu el spre nepalezi, mi l-a smuls ?i l-a înmânat celor trei ?erpa?i care l-au luat ru?ina?i, ca ?i când ar fi comis o tâlh?rie în plin? zi, împreunându-?i simultan mâinile, rostind repetat ”Namaste” ?i fâcând plec?ciuni adânci timp de câteva minute, de am crezut c? au nevoie de un medic psihiatru.
-Gata, oameni buni, lua?i banii, sunt ai vo?tri. Al?ii nu v? mai d?m, v? promitem. ?i maiorul a râs cu gura pân? la urechi vesel. Avea s? se în?ele, el înu?u?i la va da peste ani la Paris mult mai mult, dar asta e alt? poveste.
Am f?cut foarte multe poze ?i am promis c? voi face ?i când voi ajunge în vârf. ?i m-am ?inut de cuvânt, din toate pozele am p?strat doar una, eu ?i Hemos în vârf, restul le-am dat maiorul care le-a ar?tat toata via?a cu mândrie oricui, ba chiar le p?streaz? ?i în ziua de ast?zi în seiful unei b?nci mari din Los Angeles unde tr?ie?te de mai bine de trei decenii.
Primele trei zile de escalad? au fost nemaipomenite, zei?a muntelui a fost darnic? cu noi ?i ne-a binecuvântat cu mult soare ?i nicio furtun? de z?pad?. Am f?cut mai bine de dou? mii de metri ?i am ajuns la cota 7700. Ultimele dou? zile erau capitale pentru expedi?ia mea. Respiram foarte greu, dar uit?ndu-m? la ?erpa?i care vorbeau veseli neîntrerupt ?i f?r? probleme de respira?ie mi-am zis c? voi reu?i ?i eu, dac? ei nu au nicio problem?.
?i a venit ?i ziua cea mare. O zi de mai fabuloas?, soarele c?dea perpendicular pe coama pe care urcasem ultimele sute de metri ?i acum p?rea coada unui dragon blând ?i lene?.
Dar cât aveam s? m? în?el. Am stat cam 15 minut acolo, am f?cut poze, una foarte special? chiar, doar eu cu Hemos, ne-am strâns în bra?e, ne-am fotografiat iar în grup, eu am uitat s? fac o poz? cu carnetul de membru de partid în mân? privind spre obiectiv a?a cum am promis, nici una cu steagul României comuniste, mi s-a p?rut deplasat s? pâng?resc un loc atât de sacru cu ni?te dispute ideologice futile, lupta de clas? ?i revolu?ia socialist?, ni?te b?l?rii care nu au servit niciodat? fiin?ei umane cu adev?rat. Ceea ce conta era spiritul de prietenie ?i recuno?tin?? care ne traversa trupurile ?i min?ile, de un milion de ori mai puternic decât orice partid politic de pe lumea aceasta. Hemos mi-a f?cut un semn subtil indicându-mi un nor firav care se oprise pentru o secund? sub soare, aruncând o mic? umbr? asupra noastr?, cât un pre? dintr-o sufragerie din România.
-S? ne gr?bim. Vine furtuna.
Înainte de a pleca de la baza de cinci mii de metri luasem leg?tura cu meterologii de la sta?ia de la trei mii de metri care ne-au anun?at c? pentru urm?toarele cinci zile nu se preconiza nicio furtun? major?, dar nu excludeau apari?ia brusc? a unor furtuni de z?pad?.
Dar era atât de senin încât am vrut s?-i zic lui Hemos c? e prea precaut, am ajuns în vârf, mai putem sta cel pu?in câteva minute s? m? înfrupt cu aerul atât de s?rac în oxigen, dar în acela?i timp atât de plin de fericire. Pentru c? o fericire pe care nu o pot descrie în cuvinte te cuprinde atunci când stai pe cel mai înalt vârf din lume, nu o po?i compara cu nimic, e un fel de rena?tere, poate mai mult, o evolu?ie. Am mai privit o dat? în direc?ia Soarelui ?i m-am întors spre Hemos.
-Normal, mergem. Haide!
Dar era ciudat, în trei minute s-a f?cut bezn? complet? ?i am sim?it o prezen?? ciudat? lâng? noi.
-E zei?a muntelui, mi-a zis Hemos. Nu te uita înapoi, doar pe unde calci, deschide crevase noi pentru cei care au urcat pentru prima oar? în palatul ei. S? vad? dac? merit? s? tr?iasc? dup? ce i-au v?zut toate bog??iile. ?i am ?tiut c? nu glume?te, deci zei?a muntelui m? voia doar pe mine. Dar pentru c? toat? via?a am vorbit cu îngerii, chiar dup? ce Hemos mi-a indicat pasul urm?tor, unul dintre îngeri mi-a ?optit. ”Zei?a te iube?te, vrea doar s?-?i arate puterea!” ?i atunci am ?tiut c? nu voi p??i nimic.
N-a fost chiar a?a, la cota ?ase ?ase sute am c?zut într-o crevas? ap?rut? din senin de câteva clipe. Era a treia zi de coborâre.

M-am trezit dup? o s?pt?mân? în cel mai modern spital din Katmandu avându-i al?turi pe to?i prietenii mei nepalezi lâng? mine ?i pe maiorul Trandafir care lep?dase hainele occidentale ?i purta acum o c?ma?? alb? tradi?ional? nepalez? lung? pân? la genunchi ?i m-a salutat cu ”Namaste”.
Mi-au povestit cum am c?zut în pr?pastia adânc? de zece metri ?i cum s-au luptat o noapte întreag? cu zei?a muntelui care voia s? m? p?streze doar pentru ea. Dar când au coborât în pr?pastie m-au g?sit vorbind cu cineva, de?i aveam ochii închi?i. M-au întrebat cu cine vorbeam.
-Probabil cu îngerii.
Hemos ?i-a împreunat mâinile în semn de rug?ciune ?i a zis.
-Foarte frumos din partea lor c? au avut grij? de tine.

N-am mai ajuns în România de atunci.?i nici maiorul Trandafir, care a cerut azil politic la New Delhi de unde a plecat câteva luni mai târziu la Paris cu o indianc? superb? cu ochii verzi
La Paris a fondat o ?coal? de dansuri indiene schimbându-?i numele în Georges Rose Verte, dar pentru c? fo?tii lui colegi ?i ?efi securi?ti nu au fost încânta?i pentru c? ”defectase”, au tocmit un terorist interna?ional cu porecla ”Coiotul negru” s?-i planteze o bomb? la ?coala lui. Fostul maior a intuit ceva în diminea?a respectiv?, iar pân? seara deja se îmbarcase el ?i cu Asha, so?ia lui, într-un avion cu destina?ia Statele Unite. George Trandafir Verde, nu tr?dase nicio clip? ?ara, doar c? î?i g?sise iubirile vie?ii lui: Asha, indianca cu ochii verzi ?i dansul.
M-am întâlnit de câteva ori cu el de-a lungul anilor ?i am discutat mult cele întâmplate atunci ?i mereu îmi repet? acela?i lucru
-În ziua în care ai c?zut în pr?pastia aceea a b?tut cineva la u?a casei în care te a?teptam. Când am ie?it nu era nimeni, dar jos, pe z?pad?, era o poz? cu tine ?i Hemos pe Everest!


Albert C?t?nu? (Alberto M. Popesco) | Scriitori Români

motto: Albert Victor C?t?nu?

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro