proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ottilia Ardeleanu, poet? din N?vodari, a debutat editorial la editura „Metafora” cu volumul de versuri Culorile sufletului meu. Acest volum a fost urmat de alte dou?, tot de versuri: Totul e s? mergi pân? la cap?t (editura „Paralela 45”, 2016) ?i Pe tibia-n jos (editura „Rafet”, 2017).

Volumul de fa??, Niciodat? nu spune unei zile c? e ordinar? (ed. „Ex Ponto”, Constan?a, 2018) este, în opinia mea, cel mai reu?it volum al autoarei, fiindc? aici a reu?it s? se elibereze deplin de formul?ri preten?ioase sau de unele mici inadecv?ri stilistice, prezente spre exemplu în volumul „Totul e s? mergi pân? la cap?t, un volum, de altfel, reu?it ?i cu ecouri critice pe m?sur?. Impresia mea este c? reu?ita principal? a c?r?ii acesteia o reprezint? o adecvare mult mai bun? atât la tematica ?i tehnicile creatoare alese, cât ?i deschiderea c?tre general-uman. Este ceea ce define?te cel mai bine un demers creator pertinent, permi?ând o valorizare pe m?sur? în urma actului de recreare a operei prin lectur?.

Referindu-m? la acest volum de versuri, vorbesc, în primul rând, despre o poezie sapien?ial?, dar nu în sensul consacrat al termenului, fiindc? nu exist? propriu-zis un limbaj senten?ios, cu în?elepciuni morale/filosofice. Dac? ele exist?, sunt într-o propor?ie prea mic?. Ideea este c?, dincolo de arta expresiei poetice, liric?, în esen??, cu un imaginar poetic bogat, dar ?i cu o exprimare direct?, unde conteaz? mai mult tensiunea ideii poetice, se afl? în?elepciunea unei existen?e reverberate în scris, din care afl?m c? f?r? Dumnezeu suntem doar pulberea r?scolit? de vânturile dezam?girii, f?r? a reu?i s? g?sim vreun sens vie?ii.

Sunt multe poezii care au puterea de a sc?pa de patina nemiloas? a timpului, iar în altele exist? versuri memorabile sau întregul este bine consolidat. Dac? a? începe cu poezia care d? titlul volumului, niciodat? nu spune unei zile c? e ordinar?, de la p. 21, a? remarca faptul c? tonul ironic-amar se prinde foarte bine în plasa textului. Textul ar putea fi citat în întregime, îns? p?strez doar aceste versuri: „perna lumii s-a descusut pe-o margine/cad fulgii cine mai ?tie c?rei p?s?ri//cu gâtul frânt”. Pân? la urm?, fiecare zi este important? în devenirea lumii, cum dac? o not? ar fugi de pe partitur? ar strica armonia cântecului.

Ottilia Ardeleanu scrie aici ?i o poezie a comunic?rii cu Dumnezeu, într-un limbaj oarecum nonconformist, departe de atmosfera litaniilor religioase: „de câte ori la u??/bate cineva firav/îmi zic Dumnezeu iar a r?mas pe drumuri/deschid ?i El se ru?ineaz? nu ?tie cum s? înceap?/s?-mi explice El mie este înjositor// Îl privesc f?r? mil?// Îi fac semn s? intre/dar El r?mâne pe prag/între mine ?i lumea de-afar?” (Dumnezeu ca de obicei, p. 7). O alt? poezie remarcabil?, în care Dumnezeu r?t?ce?te în aparen?? prin lumea noastr? artificializat? ?i consumist?, este mi-a spus c? ar vrea s? se întoarc? Acas?, p. 38. Este un Dumnezeu pe care nimeni nu pare s?-L mai vad?, fiecare fiind preocupat de automatismul zilnic, în care El î?i g?se?te din ce în ce mai rar locul. De aici ?i întoacerea Acas?, dup? ce ap?ruse izb?vitor printre oamenii r?t?ci?i de El ?i de sine. Singur? fiin?a poetic? pare s? recunoasc? un rost al „drumului”: „Doamne cum s?-?i iau eu bani pe drumul pe care/L-ai f?cut anume pentru mine”. Un text ceva mai ghidu? pe aceea?i tem? este ?i în cele din urm? verific? dac? a dat drumul la c?ldur? lini?te ?i iubire, de la p. 42-43, în care oamenii sunt v?zu?i ca ni?te juc?rii învârtite din cheie de un Dumnezeu îndr?gostit de joc. ?i cum s? nu fie, odat? ce El este primul artist al lumii? Pân? la urm?, a?a cum spune ?i titlul, totul s-ar putea reduce la numai atât (dar cât de mult ?i cât de greu de ob?inut într-o lume care se complic? inutil ?i a uitat gustul simplit??ii): c?ldur? sufleteasc?, lini?te interioar? ?i iubire (c?ci Dumnezeu nu este altceva decât iubire). Din acela?i impuls al simplit??ii pleac? ?i versurile poeziei ce este de ?tiut Doamne pe lumea asta: „regnul este prea ciudat metamorfozat/sau poate prea tehnologizat/în loc de rugi ascult?m manele/?i ne închin?m celor pentru care/ po?i muri doar tr?gând un fum/nici m?car nu am mers prea mult în genunchi/Doamne/insuportabil/m? dor” p. 44-45.

Iubirea, o alt? obsesie tematic? a c?r?ii, este v?zut? în aceea?i rela?ie cu Dumnezeu, cu lumea ?i cu timpul. Un exemplu definitoriu în acest sens este chiar poezia care deschide volumul, femeia de inim? neagr?, p. 5. Chiar dac? aici se vorbe?te mai mult de opusul unui sentiment în?l??tor, prin analogie observ?m c?, dincolo de atrac?ia malefic? a „femeii de inim? neagr?”, r?zbate ideea c?, în final, ni se face „nota de plat?”, fiindc? Dumnezeu ne contabilizeaz? toate erorile: „cât de ?mecher ai fi ea tot te/urm?re?te ce iube?ti cât/ce consumi î?i noteaz?/contabilizeaz? bucuriile la fel de bine ca/necazurile//(...)//oricât de vesel ai fi ea ?tie cum s? intre/în vorb? s? te distrag? de la bucuria ta”. În general, viziunea asupra dragostei este una realist?, în care predomin? sentimentul devo?iunii casnice, ?i numai dispari?ia celui iubit o transform? într-o devo?iune mistic?, attunci când revolta interioar? se atenueaz? (s? nu mai r?mâi cu nimic, p. 23).

Unul dintre cele mai reu?ite texte pe tema timpului este chiar poezia numit? simplu: timp, de la p. 6. Un timp al tr?irii în rela?ia cu Dumnezeu, într-o not? u?or sarcastic?, dar, în fond, o pledoarie pentru suflet, pentru iubirea aproapelui, dincolo de atrac?ia morganatic?. Interesant? este aici paralela între corpurile fizice ?i „corpurile” suflete?ti. Cele din urm? se elibereaz? din materie, iar „timpul ia forma paradisului”.

Desigur, exist? o re?ea mult mai bogat? de teme ?i motive, îns? las libertatea cititorului de a se bucura în voie ?i de a descoperi el însu?i frumuse?ea versurilor din aceast? carte. La fel, evit s? m? pronun? asupra unei încadr?ri într-o formul? poetic? sau alta, într-un curent literar sau altul, fiindc? - slav? Domnului! - am sim?it c?ldura acestor versuri ?i nu m-a (a)tras niciun curent. Nu-mi r?mâne decât s? citez câteva versuri dintre acelea care mi-au pl?cut foarte mult: „o cafea amar? ?erpuie?te seduc?toare de parc? m-a? uita/în ochii t?i ziua sparge orice amintire” (singurul meu câ?tig în via??, p. 10); „t?cerea este un dirijor tân?r// singure în reverbera?ie/dezam?girile” (singur? în orchestr?, p. 11); „mi-e dor/s? decor?m universul cu/ râsetele noastre” (via?? în oglind?, p. 32); „cine ar fi crezut c?/îi e sete m? uitam/aiurea dup? fluturi/(...)/ mâinile îmi tremurau/?i trupul/can? s-a f?cut” (acel trec?tor, p. 34); „m? ?i a?tept la o zi cu furtun? care/s?-mi deturneze toate zborurile c?tre sufletul t?u” (afurisit? mai este, p. 41 ); „via?a este o golgot? de oameni/nu înceteaz? s? se bucure de r?ul f?cut” (ziua mea aldin? de la tine începe, p.46) etc.

Exist?, ca în orice carte, ?i unele neîmpliniri, dar las pe al?ii (pe criticii literari consacra?i) s? le observe, eu ?i a?a fiind pân? acum oarecum sever cu scrisul autoarei. ?i aveam ?i de ce: sim?eam semnele unui talent care se poate ?lefui pân? s? ating? o treapt? poetic? superioar?. ?i iat? confirmarea prin cartea aceasta!

George PA?A

În revista 13 plus, nr. 190/2018, p. 27 - 28