Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Ultimul cuvânt (fragment IV)

de Stanica Ilie Viorel

Când î?i ridic? capul de pe mas?, pentru o clip? a avut sentimentul c? nu recunoa?te nimic din jurul s?u. Apoi, privind mesele alea în?iruite pe trei rânduri, camera cu tavanul înalt, ferestrele…î?i aminti. “Probabil c? am adormit” î?i spuse. În camer? nu mai era nimeni. Î?i aminti c? atunci când a intrat erau câ?iva în înc?pere, persoane care st?tateau cu mâinile pe mese ?i capetele a?ezate pe mâini, p?rând c? dorm. “Probabil s-au trezit ?i au plecat în timp ce eu am tot dormit. Oare cât timp am dormit?” se întreb? în timp ce se ridic? în picioare. “?i mi-este o foame! Nu m? mai las pân? nu g?sesc locul unde se poate mânca.” Î?i spuse îndreptându – se c?tre u??.
Când se apropie de u?a care d?dea c?tre hol, aceasta se deschise ?i în cadrul ei o femeie, o femeie tân?r?, cu p?rul castaniu, tuns scurt, mic? de statur?, cu ochii verzi se uita la el. R?mase o clip? încurcat ne?tiind cum s? reac?ioneze , gândindu-se dac? nu cumva o fi vreo persoan? care se ocup? pe aci prin cl?dire cu organizarea. Dori s? o întrebe unde poate mânca, dar imediat î?i d?du seama c? nu poate vorbi. Probabil c? situa?ia în care se afl? se putea remarca pe fa?a lui c?ci, femeia zâmbi ?i se întoarse plecând pe hol. Radu r?mase câteva clipe locului, încercând s? deslu?easc? momentul. Câteva clipe, suficiente ca în timpul ?la, pân? ajunse el pe hol, femeia aceea s? se fi f?cut nev?zut?. “Probabil c? a intrat în vreo camera.” Î?i spuse Radu luând-o pe hol ?i încercând rând pe rând clan?ele u?ilor. Niciuna nu se deschidea. Merse a?a, încercând fiecare u??, f?r? vreo izbând?. Toate erau închise. În timp ce mergea se gândea la femeia aceea tr?ind senza?ia c? o mai v?zuse undeva, dar f?r? s? î?i dea seama când ?i unde. Atât umbl? pe hol pân? când ajunse la intrarea din cl?dire “ Iar am umblat în cerc.” î?i spuse, privind c?tre afar?, prin geamurile u?ilor largi ?i înalte. În curtea de afar?, ca ?i mai devreme, câ?iva oameni, femei ?i b?rba?i, unii st?teau pe b?nci, al?ii se plimbau, al?ii c?utau ceva prin iarb?. Radu se uit? la ei ?i gândurile îl r?scoleau, c?utând a în?elege ceva. Uitase de foamea care îl m?cina. Ceva îl rodea, sim?ea c? este atât de aproape de un adev?r, pe care doar trebuia s?-l recunoasc?, s?-l scoat? la iveal?. Adev?r care se afla în mintea lui, dar pe care îl sc?pa printre degete. Deodat?, o str?fulgerare, un fior crud, îi p?trunse întregul trup, f?cându-l s? se lase de genunchi, a?ezându-se pe podeaua rece . “Florina!” Ea era femeia pe care o v?zuse mai devreme. Î?i aminti totul. Î?i aminti visul care de fapt nu fusese vis, ci o reamintire a unor clipe tr?ite cândva. “Florina!” î?i strig? în gând. “Dar cum este posibil a?a ceva!? A trecut atâta vreme de atunci. N-am reu?it în nici un fel s? dau de ea… ?i acum, aici!?” Sim?ea c? ceva nu este în regul?, nu putea fi o coinciden?? întâlnirea aceea, locul acela, visul de mai devreme. Î?i aminti din vis vorbele Florinei, supuse atunci, în sear? dansului “O s? ne mai vedem, nu este asta ultimul cuvânt de spus. Vor mai fi.”
Tr?ia ni?te st?ri confuze. Avea impresia c? nu este altceva decât subiectul unui joc pus la cale de cineva. Un joc atât de bine ticluit încât…
F?r? nici un chef de a mai r?t?ci pe acolo se îndrept? c?tre camera sa.
Când ajunse, pe mas? g?si a?ezate, într-o rânduiala f?r? cusur, farfurii, tacâmuri, un bol ?i lâng? acesta un altul. Ridic? capacul de pe unul din boluri ?i sub acesta v?zu o friptur? de pui, garnisit? cu legume ?i orez. În cel?lalt bol g?si o sup? ai c?ror aburi îi r?scoli mintea ?i m?runtaiele începur? s?-i forfoteasc?. Lu? f?r? ezitare polonicul care era a?ezat lâng? bol ?i î?i umplu farfuia adânc? cu sup?. Se a?ez? ?i începu s? m?nânce. “Chiar foarte bun?!” gândi în timp ce înghi?ea din lingura cu un mâner ornat. “Ce mas? bogat?!” î?i zise în timp ce se uit? la salata de varz?, la co?ul cu pâine, la…”Asta ce-o fi!?” se întreba, luând în mâna paharul ?i adulmecand con?inutul din el. “Mai s? fie, e vin!”
Râse ?i gust? un pic. Îi p?rea un vin proasp?t, a c?rei arom? îi aduse aminte de strugurii de busuioaca de acas?. Continu? s? m?nânce sup?, apoi mânc? friptur?. ?i dup? ce termin? de mâncat, f?r? vreo grab?, î?i bau paharul cu vin.
“P?cât c? o asemenea mas? nu o pot savura al?turi de altcineva.” Î?i d?du seama c? se în?elase c?utând o sala unde s-ar fi putut mânca, al?turi de ceilal?i. “Poate c? singur?tatea fiec?ruia, lipsa de interac?iune, face parte din jocul ?sta stupid.” î?i spuse, f?r? s? simt? vreo revolt? sau vreo încruntare anume.
“A?a da!” î?i spuse, în timp ce se ridic? de la mas? mângâindu-?i cu satisfac?ie burta. Senza?ia de s?tul îl f?cea s? se simt? confortabil. Se gândi s? ias? din camer? dar, dincolo de gândurile sale, picioarele îl îndreptar? c?tre pat. F?r? vreo împotrivire, se întinse ?i imediat, r?t?cind printre câteva gânduri fugare, lipsite de intensitate sau de vreun sens anume, adormi.

S-a trezit ca ?i când o tres?rire, un co?mar, l-ar fi f?cut s? se trezeasc?. Caut? s? î?i aminteasc? dac? visase ceva, dar nu-?i aminti vreun vis. Nici m?car nu ?tia cât timp dormise, dar dup? cât de odihnit se sim?ea ?tia c? sigur dormise ceva vreme. Se uit? instinctiv spre fereastr? apoi, ca ?i când acolo ar fi fost o imagine de un grotesc maxim întoarse repede privirea. “Ur?sc fereastra asta plin? de atâta fals!” î?i spuse, în timp ce se d?du jos din pat. Se uit? spre mas? ?i observ? c? aceasta era curat?, f?r? vreo urm? care s? tr?deze c? acolo, în camera aceea, el, se osp?tase. Nu mai erau nici farfuriile, nici bolurile. Nimic.
“Sigur în mâncare sau în vinul ?la, sau poate c? ?i în una ?i în alt?, au pus ceva somnifere ?i în timp ce eu am dormit atât de profund, au intrat ?i au f?cut cur??enie.”
Se duse în baie ?i când se uit? în oglind? ?i-a dat seama c? dormise îmbr?cat în hainele cu care fusese afar?. Se sim?i murdar ?i f?r? vreo ezitare se dezbrac? ?i arunc? toate hainele de pe el pe jos, pe gresia din baie. F?cu un du? vreme îndelungat? sim?ind c?, dup? atâta mâncare, dup? atâta somn, totul trebuia compensat cu un du? pe m?sur?. În timp ce stropii calzi îl mângâiau ?i îl relaxau î?i aminti brusc de întâmplarea cu Florina, de camera aceea de jos ?i apoi…
S?ri ca ars de sub ap? ?i începu s? caute prin haine. R?sufl? u?urat când în buzunarul hainei g?si stiloul. Dezbr?cat, curgând apa de pe el, udând podeaua camerei se duse ?i a?ez? stiloul, cu grij?, pe pern?. Se întoarse în baie, opri apa ?i lu? un prosop mare de baie cu care se ?terse, apoi ?i-l înf??ur? în jurul s?u. Î?i spal? din?ii ?i în timp ce cl?tea gura se uit? în oglind? ?i observ? c? barba îi crescuse destul de mult. Obi?nuia s? se b?rbiereasc? zilnic, dar acum, uitându-se la chipul sau î?i spuse “Parc? se potrive?te mai bine situa?iei ?i în plus, e ?i un reper de trecere a timpului.” î?i spuse ?i se hot?rî- “Nu m? mai b?rbieresc. Poate doar dac? nu mai suport barba.” L?s? hainele pe jos, în baie, fiind convins c? cineva sau ceva va avea grij? s? le strâng? de acolo. Deschise dulapul unde erau hainele ?i nu se mir? deloc s? vad? c? în locul celor pe care le purtase, erau altele. Îmbr?c? acelea?i gen, lu? stiloul de pe pern? ?i ie?i din camer?. Cu pa?i gr?bi?i, ajunse destul de repede jos. Privi în treac?t spre u?a care d?dea afar?, observ? câteva siluete, dar f?r? s?-l intereseze, le ignor? ?i merse mai departe. Avea un singur gând- s? se duc? în camera aia!

***

Când intr? în camer?, la fel, câteva persoane st?teau cu capetele sprijinite pe mâini, mâinile a?ezate pe mese. “Nici nu ?tiu dac? sunt aceia?i” î?i spuse. “Probabil c? sunt aceia?i ?i poate c? to?i obi?nuiesc s? fac? ca ?i mine, s? se îmbrace mereu în acelea?i haine.” Se uit? cu aten?ie încercând s? memoreze tr?s?turile fiec?ruia, atât cât acestea se puteau observ? din pozi?iile în care ace?tia st?teau. Privi cu aten?ie hainele fiec?ruia, p?rul, talia. Erau acolo femei ?i b?rba?i de toate felurile – slabi, gra?i, brune?i, ro?ca?i, blonzi. Nu ?tia de ce anume î?i dorea s? îi ?in? minte. Nu avea un scop definit în acest sens, dar, mai mult instinctiv, asta f?cu. Se plimb? printre rânduri ?i lu? aminte la fiecare.
“Off, am uitat în camer? biletul ?la pe care scrisesem cum m? numesc. Acum nu m? mai duc pân? la etajul 17 ?i sigur când m? voi duce nu vor mai fi hainele acolo.” î?i spuse cu un regret care i se putea citi pe fa??.
Arata ca un copil c?ruia i-a c?zut juc?ria preferat? pe geamul trenului în timpul mersului.
Se a?ez? dezam?git ?i sup?rat pe scaunul de lâng? el ?i f?r? vreo ezitare î?i a?ez? capul pe mâinile sprijinite de mas?.

***

Fiecare avea de lucru ceva. Oamenii mari rostuiau animalele, cei mici m?turau curtea… Doar când soarele închidea ziua de dup? dealuri, dup? ce mâncau de cu sear?, abia atunci se strecura lini?tit, timid, plin de bucurie, pe strad?. ??râna cald? îmbraca t?lpile într-o mângâiere moale. Sim?ea întodeauna acea ??rân? ca pe o îmbr??i?are, ca pe un s?rut… Nu se s?tura s? treac? t?lpile goale prin ea. Se întâlneau la col?ul str?zii… Mai întâi b?ie?ii, care se salutau grav, b?rb?te?te, a?a cum vedeau c? fac cei mari. Apoi fluierau c?tre vale, c?tre deal, din r?scrucea drumurilor, pentru a le transmite semnalul celor întârzia?i, cum c? ei s-au adunat deja.
De câte ori era în curte, c?utând a termina o treaba întârziat?, sau când înc? era la mas?, ?i auzea semnalul acela transmis prin un anume fel de fluier?turi, i se strângea inima, sângele îi pulsa mai repede prin vene ?i ner?bd?tor, într-un fel sau altul, l?sa lucrul neterminat, înfuleca pe grab? mâncarea ?i o tulea c?tre poart?. La poart? î?i înfrâna graba ?i ner?bdarea ?i ie?ea pe strad? sub o aparent? stare de nep?sare, calm… Nu las? niciodat? s? se vad? sl?biciunea ?i faptul c? se bucura de acel moment ca de o juc?rie drag?. Ar fi fost un semn de sl?biciune între ei, b?rba?ii.
Apoi veneau fetele. De cele mai multe ori câte dou?. Nu aveau multe de împ?r?it cu ele, nu î?i vorbeau prea multe, dar de fiecare dat? când ap?reau, pentru câteva clipe t?ceau to?i ?i se priveau unul pe cel?lat într-un fel complice ?i în acela?i timp urm?reau privirile lor, ale fetelor, s? prind? cel mai mic semn de interes acordat ?i mai ales cui îi este acordat acel interes.

“Am adus cartea ?i cheia legat?.” spunea Stela.
Stela era cea care avea o carte veche ?i cheia de la o u?? din fosta biseric?. Vechea biseric? nu mai era. Pe locul pe care fusese s-a construit o alta. Cartea Stelei era scris? cu litere ciudate, mai degrab? semne al c?ror în?eles nu le deslu?eau (mai târziu a aflat c? de fapt era vorba de o limb? slav?). Cheia era legat? între foile c?r?ii. Stela îi aten?iona c? nu-i de joac? cu spiritele ?i c?, dac? se încerca cu o carte sau cheie nepotrivite, mare pr?p?d se poate abate peste neghiobul care nu îi d? ascultare. A?a c?, niciunul nu se încumeta s? fac? altfel. Dup? un descântec numai de Stela ?tiut, cartea ?i cheia, îi ajutau s? vorbeasc? cu spiritele celor mor?i. Ei întrebau spiritele ceva ?i dac? cartea, mijlocit? de cheia ?inut? pe câte un deget de dou? persoane, se rotea la dreapta, însemna c? r?spunsul este “Da”. Spre stânga însemna “Nu”. Tot a?a, spre dreapta se ad?ugau ani, zile, ore, kg, metri, sau alte asemenea, dup? cum era în?elesul întreb?rii.
“Peste câ?i ani m? voi m?rita?” întreba Adela. ?i cartea începea s? se roteasc? spre dreapta o dat?, de dou? ori… de nou? ori.
R?deau to?i cu zgomot. Socoteau pe grab? ?i aflau câ?i ani va avea când se va m?rita Adela.
“A?a târziu!?”
“Taci m?, c? la 24 de ani nu e târziu! Azi fetele nu se mai m?rit? ca pe vremea bunicii la 16 ani!”
“???t!!! Spiritul Janei o s? plece dac? face?i atâta g?l?gie!” spunea Stela, care ?tia cel mai bine despre treburile astea.
Jana fusese o femeie din vecini, mama lui Petre, nevasta lui nea ?tefan. A murit de tân?r? l?sându-l pe nea ?tefan s? creasc? trei copii. Trei b?ie?i. Petre avea acum vreo treizeci ?i ceva de ani, dar era retard. Mintea lui r?m?sese undeva pe la vârst? de 10 ani. St?tea întotdeauna printre ei ajutându-i la treburile mai grele. For?a lui era totu?i a unui adult.
“Na, uite c? nu mai r?spunde. Ce v-am zis!”
“Jana! Jana! Mai e?ti cu noi?”
Cartea refuz? s? se mi?te. Semn c? spiritul Janei plecase.
“S? chem?m pe altcineva!”
“Pe bunicul, pe Radu! A fost ?i în r?zboi, a fost un om bun. El ne r?spunde.”
“P?i hai ?i ?ine de cheie!” îl îndemna Stela pe Mihai. “Spiritele r?spund mai sigur dac? îl cheam? o persoan? pe care a cunoscut-o.”
Mihai se a?eza pe pre?, fa?? în fa?? cu Stela. Apoi puneau amândoi mâna dreapt? pe carte în timp ce Stela, ?optit, neinteligibil, rostea descântecul numai de ea ?tiut. Dup? descântec, cei doi î?i f?ceau cruce ?i apoi luau cartea ?i, sprijinind cheia prins? în ea pe câte un deget, începeau s? invoce spiritul.
“Bunicule, bunicule, sunt eu, Mihai, nepotul t?u dinspre Ioana, fata ta cea mare. Vino s? ne r?spunzi, s? ne vorbe?ti…”
Ceilal?i î?i f?ceau cruce ?i a?teptau cu uimire ?i aproape cu fric? s? vad? dac? spiritul va r?spunde.
“Dac? e?ti cu noi, r?spunde…”
Dup? câteva clipe (care p?reau eterne), într-o lini?te total?, cartea se mi?c? c?tre dreapta.
Rasuflau to?i u?ura?i. Din încorda?i, deveneau relaxa?i. Î?i ?u?oteau unul altuia. Ba chiar deveneau g?l?gio?i pe m?sur? ce spiritul le r?spundea.
“Întreab?-l m?, dac? Dana m? place! Hai m?, întreab?-l!”se ruga Anghel, de Mihai.
“Bunicule, ia spune-ne, Dana îl place pe Anghel?” ?i cartea se rotea c?tre dreapta.
“Uhh… se auzi dinspre Anghel. ?i, ia întreab?-l , ne vom c?s?tori?”
“Se va m?rit? Dana cu Anghel?” întreba Mihai
Cartea se învârti spre stânga.
“Offff…”?i Anghel pleca trist.
Ceilal?i chicoteau. Dana era o fat? frumoas? dintr-un or??el din apropiere. Venea la bunici în fiecare vacan??.
“Întreab?-l, da’ pe mine, m? place Dana?”
Timpul scutura stelele peste bolta cereasc?. Niciunde nu erau atâtea stele, ca acolo, în nop?ile de var?. În lumina lor ??râna p?rea un praf magic.
Pe când noaptea punea st?pânire peste sat ?i r?coarea ei se sim?ea pân? ?i în trupurile tinere, dar obosite de peste zi, Radu se ridic? ?i vru s? plece.
“Nu m? conduci pân? la poart?, te rog!”Spuse o voce pe care Radu o recuno?tea, trecându-l un fior prin ?ira spin?rii. Se întoarse spre cea care îi vorbise ?i, din cauza întunericului, nu-i vedea fa?a. Se uit? la ceilal?i ?i r?mase surprins c? niciunul nu se mira de prezen?a acesteia. “Oare ?i ei o ?tiu? Dar de unde? Cum este posibil!?” Mai mult sperând c? se în?eal? ?i c? vocea aceea fusese doar imagina?ia lui se îndrept? c?tre fata aceea, ezitând. Sim?ea în tot trupul o încordare puternic? ?i inima începuse s?-i bat? ca ?i cum ar fi vrut s?-i ias? din piept. “Cred c? la fel simt genistii când dezamorseaz?…” gândi.
Când ajunse suficient de aproape ?i o v?zu, aproape ?optit (atât de mult îi pierise glasul) spuse : “Florina!?” “Da, eu.” spuse aceasta, zâmbind.
Încurcat, Radu întreb?:
“Dar cum este posibil a?a ceva!?”
“Hai, condu-m? pân? la poart? ?i o s? î?i explic pe drum.”
“Ce poart?? Tu nu locuie?ti aici! Nici m?car n-ar trebui s? te cunosc. Ne-am cunoscut mult mai târziu!”
“Sau mult mai devreme”, spuse Florina, p?strând acelea?i zâmbet cald pe fa?? în timp ce îl prinse de mâna ?i îl trase dup? ea, în josul str?zii.
Când sim?i mâna cald?, Radu, f?r? vreo ezitare, o urm? ca ?i când doar atunci i s-a demonstrat c? în fa?a sa se afl? o fiin?? vie, ci nu vreo stafie sau altceva de genul.
Au mers destul de mult pe drumul acela pr?fuit, f?r? s? spun? vreunul ceva. Radu privea din când în când cerul, apoi se uita la fata aceea de lâng? el. Îi sim?ea mâna cald? ?i î?i d?dea seama c? pe m?sur? ce timpul trecea se lini?tea ?i chiar mai mult, iar teama ?i uimirea se transformau în bucurie ?i lini?te interioar?.
Radu se opri, o strânse de mân? f?când-o s? se opreasc? ?i ea. Florina nu se împotrivi. Se opri ?i îl privi, dar în acela?i timp î?i lu? mâna din mâna lui. Radu privi cerul înstelat, apoi se uit? în jos, trecu piciorul prin ??râna drumului, uitându-se în ochii Florinei care, în lumina stelelor, i se p?reau ei în?i?i dou? stele. Întreb?:
“ Cum se poate a?a ceva? Eu am 15 ani ?i la vârsta asta n-ar trebui s? te cunosc, dar te ?tiu foarte bine. ?i tu aici!? Este satul bunicilor mei, unde îmi petrec vacan?ele de var?.”
“E?ti aici pentru c? asta se întâmpl? celor care nu sunt de mult? vreme în cupol? - ajung s? “evadeze” în locurile care le sunt întip?rite în subcon?tient, ca amintiri pl?cute.”
“Ce cupol??” întreba Radu contrariat.
“Cupola…” spuse Florina zâmbind. “Ia gânde?te-te bine. Sigur o s? î?i dai seama. ?i eu sunt în cupol?. Doar c? eu sunt în cupol? de mai mult? vreme. De vreo doi ani... Dac? am socotit bine. ?i în timpul ?sta am înv??at s? “evadez” unde vreau eu. Ieri am fost cu ?ine, în sta?iunea aia. Azi aci, la tine la ?ar?. M? ?in dup? tine. Altfel nu am putea comunica. Doar prin evadare sau folosind cerneala din stilou, în cupol?.”
“Ah, stiloul!”spuse Radu începând s? în?eleag?. “Cupola! Da… ieri te-am întâlnit. Unde ai disp?rut!?”
“Unde suntem în cupol? nu conteaz?, c?ci în cupol?, dac? ne întâlnim nu ne putem face decât r?u unul altuia. Vom încerca s? comunic?m altfel decât folosind stiloul ?i, crede-m?, n-ai dori s? sim?i cât de dureros este atunci când se întâmpl? a?a ceva. Iar stiloul…nu are prea mult? cerneal?. E bine c? am descoperit forma asta de “evadare”. Tu chiar ai descoperit-o devreme. Eu am r?t?cit mult timp pân? mi s-a întâmplat s? întru prima dat? în camera aia. Problema e c? ?i acolo, doar un timp limitat se poate “evada”. O dat? pe zi ?i atunci câteva minute. Dar este suficient ca s? putem p?stra leg?tura.”
Radu o asculta f?r? vreo uimire anume. Reu?ise s? în?eleag? c? el se afl? acum în cl?direa aia, în camera aia cu tavanele înalte, cu capul sprijinit pe mâini. Se uit? la trupul s?u de copil,se uit? la locurile care îi erau atât de dragi, se mai uit? o dat? la cerul înstelat- acel cer magic din nop?ile de vara ?i apoi spuse:
“Asta nu înseamn? c? am murit?”
“N-ar fi fost deloc r?u s? fie a?a” spuse Florina privindu-l u?or întristat?.
“Adic?!? Ce ar putea fi mai r?u de atât?” întreb? Radu, contrariat.
“Mai r?u decât s? fii mort, este s? fii captiv. ?i nu este vorba despre o lipsire de libertate care, ?i aceast? ar fi groaznic? ca situa?ie, ci despre r?t?cirea proprie în raport cu fenomenele, cu existen?a proprie, cu propriile percep?ii ?i în?elegeri. Este vorba despre o manipulare care te oblig? s? exi?ti a?a cum nu ti-ai dori, dar care te r?scole?te într-atât încât devii o marionet?, un ?oarece într-un labirint.”
“Labirintul ?sta, cupola asta, în care suntem captivi, are vreo ie?ire?” între? Radu, intuind r?spunsul ei, dar sperând c? exist? altul.
Florina îl privi ?i zâmbi :” Cred c? ?tii deja care este ie?irea. Poate c?, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi ne-am gândit la ea. Ceea ce ne ?ine în loc este teama. Teama c? u?a pe care ie?im nu este altceva decât u?a pe care intr?m. Un alt labirint, o alt? cupol?, alt? stare, dar aceea?i captivitate. M?car acum avem escapadele astea în care ne refugiem ?i ne putem manifesta, mai întreg.”
“Oare cum de le-a sc?pat treaba asta?” întreb? Radu.
“Cui!?” r?spunse imediat Florina.
“Celor care ne manipuleaz?, celor care ne ?in captivi.”
“Nu este un joc, nu exist? cineva în spatele a tot ceea ce se întâmpl?. Nu ne manipuleaz? cineva anume. Tot ceea ce se întâmpl? este felul de a fi a existen?elor noastre. Doar percep?ia noastr?, amintirile, faptul c? ?tim despre altceva ne face s? credem c? totul ar fi material, pus la cale.”
“Adic?, vrei s? spui c? suntem captivi ai propriilor min?i ?i labirintul acela este ceea ce noi în?ine construim?” întreb? Radu pu?in revoltat.
“Nu. N-ai în?eles. Uite, dac? te-ai fi n?scut în mediul ?sta, f?r? s? po?i folosi cuvintele, ci doar un stilou despre care ?tiai c? î?i limiteaz? cuvintele, ai fi gândit c? cineva a inventat asta? Este la fel ca orice nonexisten?? pe care o descoperi ?i apoi o accep?i. Ca un univers paralel.”
“Stai c? nu mai pricep nimic. Acum, aici, eu, tu ?i to?i cei pe care îi vedem în jurul nostru, ce sunt? Cine suntem?”
“Acum suntem eu, tu ?i to?i ceilal?i, într-o alt? cupol?, alt labirint, într-o alt? stare, dar care î?i este mai u?or acceptabil? deoarece î?i pare c? o controlezi, fiind o alegere.”
“Adic? ?i ?sta e un univers paralel?”
“P?i chiar este” spuse Florina zâmbind.
“N-am putea r?mâne aici?”
“Probabil c? am putea, dar nu ?tim cum. A?a cum în lumea noastr?, cea pe care o ?tiam înainte s? ni se întâmple toate acestea, de multe ori aveam st?ri, emo?ii, momente, pe care le tr?iam, ne pl?ceau, le iubeam, dar nu ?tiam s? le p?str?m în permanen??.”
“Din ce spui, eu în?eleg c? suntem, sau am fost, prezen?i, cel pu?in cât îmi pot aminti, în trei universuri: cel din lumea real? (ca s? îi zic a?a), cel din cupol? ?i cel din visarea asta în care st?m acum de vorba. A?a este?”
“Mai sunt ?i altele.”
“Mai sunt!? Câte? Ai mai fost prin altele?”
“Nu ?tiu s? î?i r?spund câte mai sunt. N-am mai fost prin altele, dar sigur mai sunt. ?i spun asta doar gândindu-m? c? din cupol?, a?a cum îi spui tu, dup? ce-au terminat cerneala din stilouri, mul?i au disp?rut de acolo. Unde au ajuns? Nu ?tiu s? î?i spun, dar eu cel pu?in cred c? nici în visare, nici în lumea real?. N-ar p?rea logic. Cel pu?in asta este p?rerea mea.”
“Pare logic ce spui, dar…S? sper?m c? te în?eli.”
“De ce speri asta?”
“Pentru c? în universurile astea prin care am fost n-a fost chiar atât de r?u. Cine ?tie ce alte groz?vii, ce alte st?ri se pot manifest? prin alte universuri.”
“Vezi cât de u?or î?i accept? insul soarta?” spuse Florina zâmbind. “Pân? acu’ câteva clipe te revolta faptul c? nu putem vorbi în cupol?, acu’ accep?i c? nu este chiar atât de r?u. R?mâne ve?nic valabil? pilda rabinului.”
“Care anume?”
“Aia cu omul acela care se plângea c? are casa mic? ?i rabinul l-a f?cut s? bage în cas?, rând pe rând, animalele din ograd?. Apoi, pe m?sur? ce omul continua s? se plâng?, l-a pus s? le scoat?, rând pe rând. ?i dup? ce a scos animalele l-a întrebat :- acum e mai bine? ?i omul i-a r?spuns: - acum e perfect!”
“Am ajuns.” Spuse Florina.
“Unde!?” întreb? Radu contrariat.
“La poart? mea” spuse Florina zâmbind.
“Tu vorbe?ti serios? Ce poart?!? Cum adic? poart? ta?”
“Uite, asta…” spuse Florina ar?tând c?tre o poart? care p?rea c? da într-o curte în care se putea vedea o cas?.
Radu se uit? cu mirare la locul acela c?utând s? î?i dea seama dac? casa aia fusese vreodat? acolo, pe uli?? aia a satului. Nu o mai v?zuse pân? actunci, dar nici nu insist?.
“?i în cl?dire, în cupola aia, chiar nu ne putem vedea?”
“Ar fi mai bine s? nu se întâmple asta” r?spunse Florina.
“Ce ar fi atât de grav, ne întâlnim ?i st?m spate în spate, ca s? nu fim tenta?i s? comunic?m. A?a putem umple timpul. ?i nici nu mi s-ar p?rea c? e totul doar o visare.”
“Dar nu este o visare, Radu. Ai s? vezi. Cu timpul, vei alege locurile în care vrei s? “evadezi”. Ne putem întâlni s? vedem o pies? de teatru, la un restaurant, pe o plaj?. Ai s? vezi!” spuse Florina, îndreptându-se c?tre poart?.
Radu t?cu, pu?in dezam?git c? se vor desp?r?i, dar ?i bucuros de perspectivele descrise de ea.
“Înainte s? pleci, spune-mi, din câte ?tii, cam câte cuvinte se pot scrie cu stiloul ?la?”
“Fiecare scrie mai mult sau mai pu?in. Nu este o cantitate exact?, m?surabil?, pentru to?i la fel. Oricare cuvânt pe care îl scrii poate fi ultimul cuvânt.” spuse Florina în timp ce închidea poarta.Cum închise poarta, silueta ei disp?ru în noapte.
Radu se întoarse pe drumul pe care veniser?. Era trecut de miezul nop?ii. Dar sim?ea nevoia s? mai z?boveasc? pe acolo.
O lacrim? i se strecura ca un tovar?? ce st?tuse ascuns sub pleoap? ?i acum ie?ise la iveal? s?-l înso?easc?. L?s? lacrima s? i se preling? pân? sub barbie sim?ind cum pielea i se strânge acolo unde începea s? se usuce urma l?sat? de aceasta.
Era acolo, se sim?ea acolo, dar sim?ea un dor imens fa?? de locurile acelea, de timpurile alea. Atât de intens tr?ia acel dor c? a uitat pe deplin de Florina, de cupol?, de stilou.
Când î?i ridic? capul de pe mâini privi în jur ?i observ? c? doar el r?m?sese în camer?. Î?i duse mâna instinctiv la obraz sim?ind urmele l?sate de lacrima ce tocmai i se prelinsese pe obraz. Sim?ea c? în el se zvârcole?te nevoia de a fi pe uli?ele copil?riei sale, dar în acela?i timp î?i d?du seama c? trebuie s? în?eleag? mai multe din tot ceea ce se întâmpl? acum, în cupola aia.
Î?i propuse s? colinde întreaga cl?dire astfel încât s? descopere mai mult. “Dac? o mai fi altceva de descoperit.” î?i spuse, în timp ce ie?ea din camer?.
“Omul a fost conceput ca s? duc? timpul cu el, indiferent de spa?iul pe care îl ocup?. Omul nu este un mesager, el nu d? timpul cuiva ca ?i când despre asta ar trebui s? se afle. El nu este un ocrotitor ?i nici c?r?u? nu este. El este doar un purt?tor care, ori de câte ori va sta pe loc, va ?ine ?i timpul în loc ?i ori de câte ori va gr?bi vremurile, va nelini?ti ?i timpul, îl va tulbura. E un fel de ocol…”
Str?b?tea holurile încercând rând, pe rând u?ile care, f?r? s?-l surprind?, erau toate încuiate. Gândurile sale p?reau mai degrab? vorbe ale altcuiva. Nu îi p?reau nici medita?ie, nici cuget?ri personale, ci ni?te idei, ni?te p?reri… Dar nu ale sale. “Poate c? zidurile astea printre care r?t?cesc îmi vorbesc” î?i spuse.
A colindat în ziua aceea toat? cl?direa, de sus pân? jos ?i degeaba. În afar? de u?a camerei sale, u?a care d?dea în curte ?i u?a de la parter… “Camera viselor. Camera amintirilor. Camera vis?rilor. Camera evad?rii…” Încerca s?-i dea un nume, dar în final se gândi c? ar trebui s?-i spun? simplu “Camera”. “N-am s? îi spun altfel pentru c? n-ar trebui s? ofer vreun indiciu. Nici nu ?tiu dac? Florina are dreptate ?i locul ?sta nu este de fapt o crea?ie a cuiva. Poate c? suntem doar noi, cu noi, în universul ?sta paralel. Dar dac? nu este a?a!? Dac? exist? cineva care controleaz? tot ?i camera aia nu este decât o sc?pare…N-ar avea cum!” Î?i spuse contrazicându-se singur. “Pentru c? u?a aia nu este încuiat? ?i dac? cineva ar veghea în vreun fel ?i-ar da seama imediat de asta. Camera aia d’aia e acolo! Dar eu am s?-i spun simplu “camera” ?i atât!”
Obosise de atâta colindat. Sim?ea nevoia s? stea în curte, la aer, dar alese s? se duc? în camera sa. Când intr? în camera g?si pe mas?, a?ezate cu acea?i aten?ie ca ?i data trecut?, mâncarea, tacâmurile, paharul cu vin… Se uit? la ele ?i f?r? vreo poft?, f?r? nici un interes, le ignor?. Se întinse pe pat gandinu-se c? provocarea nu este s? afle ceea ce ar trebui s? fie…”ceea ce ar trebui s? fie nu este deloc controlabil” î?i zise. “Cred c? provocarea este s? aflu ceea ce a fost. Pentru c? ceea ce a fost este despre mine – bun sau r?u, prost sau de?tept, simplu sau complicat. Acum, aici, nici nu m? mai cunosc. ?i poate c? nici nu m-am cunoscut vreodat?. Dar acum, aici, în spa?iul acesta, în timpul acesta…Cred c? asta este provocarea:- s? m? aflu, s? m? g?sesc, s? m? cunosc! ?i toate astea f?r? cuvine, f?r? fapte, sub aceast? cupola…dar evadând mereu. Astfel încât eu, doar cu mine ?i trecutul meu, reconstruit din amintiri, sau poate din imagina?ie, ori doar visând… F?r? vreo obliga?ie…” Gândind toate astea Adormi.

Stanica Ilie Viorel (TEGO) | Scriitori Români

motto: Fiinta-sangele rauri,rauri de ganduri.

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro