Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Ultimul cuvânt (fragment II)

de Stanica Ilie Viorel

Locuia într-o garsonier? dintr-un cartier la marginea ora?ului. Un cartier s?r?c?cios ca arhitectur?, dar lini?tit. Alesese locul mai mult pentru c? în apropiere era un parc vechi în mijlocul c?ruia era un lac. Când a fost s? vad? garsoniera (pe care o aflase dintr-un anun? în ziar) a trecut exact prin parcul respectiv. Era o zi de var? târzie. Dar lumina soarelui reflectat? în oglinda lacului, conturul copacilor ce se unduiau pe luciul acela, p?s?rile de ap?... Toate l-au f?cut s? se opreasc? , s? se a?eze pe o banc? ?i s? priveasc? în tihn?, totul. La fermecat deîndat? locul acela ?i, chiar dac? garsoniera în sine era cam mic? pentru gusturile sale (mai mult, era ?i s?rac mobilat?), a ales s? r?mân? acolo. Poate nu doar pentru parc, dar mai ales de aceea. A contat ?i faptul c? pre?ul chiriei era unul acceptabil ?i c? st??ia de tren era foarte aproape. Între blocul unde locuia ?i sta?ia de tren era doar parcul. Avea s? traverseze de atunci, zilnic, parcul acela. Seara, când se întorcea de la munc?, mereu se oprea pe o banc? ?i, vreme de câteva minute bune, privea lacul, parcul, copacii, copiii, trec?torii. Spre deosebire de de?ertul unde în fiecare zi forau ?i umpleau eprubete, parcul acela era raiul pe p?mânt. Mai apoi a fost ?i mai mul?umit pentru alegerea sa. A descoperit c? în bloc locuiau mai ales oameni în vârst?. Lini?tea oamenilor în vârst?, acea tihn? lipsit? de forfota specific? tinerilor, amabilitatea lor, toate astea îl mul?umeau ?i i se potriveau perfect.
„Bun? seara, nea’ Petre! Toate bune?”
„Salut m?i,Radu. Bune ?i neputincioase.” Îi r?spundea, zâmbind sincer.
Pe nea’ Petre îl întâlnise prima dat? la câteva zile dup? ce s-a mutat. Într-o sear?, când s-a întors de la munc?, l-a g?sit în fa?a sc?rii, pe banca de lemn. L-a salutat ?i acesta i-a r?spuns.?i nu doar c? i-a r?spuns, dar l-a ?i oprit. „Tu e?ti tân?rul care s-a mutat de curând în bloc?”
„Da, eu sunt.” S-a oprit în?elegând c? omul avea chef de vorba. ?i el avea chef de vorba. M?car a?a, s? mai cunoasc? un vecin.
„Eu sunt Petre, stau aici la parter, la 20. Pe aici to?i îmi spun nea’ Petre, pentru c? sunt printre cei mai b?trâni din blocul ?sta. Mai b?trâni decât mine sunt Costel de la scara B ?i Mincu care st? cu noi în scar?, la 28. Nu ne-am cunoscut pân? acum pentru c? am fost în excursie.” Spuse toate astea f?r? vreo grab?, privindu-l în ochi ?i cu un zâmbet sincer pe fa??.
Radu se sim?i dator s? se prezinte.
„Eu sunt Radu. A?a îmi spun cunoscu?ii. Am venit aici s?p?t?mân? trecut?. Sunt din M?gura, dar am terminat facultatea aici ?i m-am întors. Lucrez la GEOMA.” Cât se prezentase, nea’ Petre continuase s?-l priveasc? în ochi ca ?i când nu vorbele sale l-ar fi interesat, ci privirile.
De atunci, din sear? aceea, rar se întâmpla ca ace?tia s? nu schimbe, zilnic, câteva vorbe. Poate doar atunci când se întorcea prea târziu de la munc?. Dar trebuia s? fie cu adev?rat târziu, c?ci altfel, dac? nu era pe banc?, când se apropia de scara blocului, nea’ Petre ie?ea mereu din scar?. Radu chiar b?nuia c? îl urm?re?te când vine. Nu îl deranja. Ba din contr?. Discu?iile lor erau relaxante ?i pl?cute.
„Ce mai e nou, a?i mai dat vreo gaur? azi?” întreba nea’ Petre cu referire la for?rile lor.
„Am dat, nea’ Petre. Am dat. Nu una, am dat 5 ast?zi.” Îi r?spundea, pref?cându-se obosit ?i epuizat. Îi pl?cea s? fac? jocul ?sta pentru c? imediat nea’ Petre devenea protector ?i îl sus?inea sincer.
„E?ti tân?r, m?i copile. Nu te eupiza pe acolo c? ??tia caut? s? sfâr?easc? totul într-o zi. Nu or mai avea nici ei r?bdare. De atâ?ia ani s? nu g?seasc? ceva. Cât de mic. ?i mai se ?i l??e?ete usc?ciunea aia.” F?când referire la de?ertul unde lucra el. ?tiau to?i c? acolo nu cre?te nimic ?i mai ales c? era o suprafa?? imens? care nu putea folosi cuiva. ?i care se mai ?i extindea. An dup? an, de?ertul, usc?ciunea, cum îi zicea nea’ Petre, se l??ea.
?i discu?iile lor continuau. Nea’ Petre f?cea cum f?cea ?i întotdeauna strecura câte o amintire din vremurile sale. Nu vorbea niciodat? de cineva din familie, de vreo rud?. Radu ar fi vrut s?-l întrebe dar îi era team? s? nu fie indiscret ?i s? deschid? vreo rana, ceva.
În tinere?e jucase rugby. Se vedea dup? gâtul gros ?i umerii la?i c? fusese un b?rbat puternic.
„P?i dac? namila de ungur ne ducea câte doi, trei, ag??a?i de el. Nu-l puteam opri decât înnodându-i picioarele. Prima dat? când ne-am înfruntat cu echipa ungurului, în prima repriz? ne-au condus cu 15 puncte. F?ceau aia ce f?ceau ?i duceau mingea la ungur. ?la nu fugea el prea repede, dar trecea prin noi, ne respingea placajele ca ?i când un bivol ar fi trecut printr-un lan de grâu. La pauz? , stor?i de vlag?, în vestiar, st?team to?i cu capetele plecate. Cred c? eram ?i de plâns. Nu eram nici noi de catifea. Erau printre noi ca stejarii - b?ie?i puternici. Dar namila aia ne venise de hac la to?i. ?i cum st?team noi a?a, suflând a oboseal? ?i suspinând de ciud?, zice secundul:
– B?i mânjilor, v-a lovit tancul? ?i se apuc? s? râd? în hohote. Râsul s?u era a?a de molipsitor c?, rând pe rând, ne-a apucat ?i pe noi râsul. ?i uite a?a, dintr-o dat?, râdeam ca pro?tii, în hohote, to?i. Când ne-am lini?tit, secundul a zis:- înnoda?i-i picioarele m?! ?i a?a am f?cut. În repriza a doua, George (noi îi spuneam Gu??) s-a ?inut scai de ungur. Când balonul ajungea la namil?, ?sta îl prindea de picioare, a?a cu o mâna printre ele ?i una pe un picior. Îl trântea mereu. Din gr?mad? ne descurc?m noi. Aveam vitez?, eram ?i mai tineri decât aia din cealalt? echipa. Pe m?sur? ce trecea timpul, ei c?deau, noi prindeam aripi. I-am învins cu 52 la 34. Dar n-a fost u?or. Apoi cu ei cu tot ne-am dus la Moar?- un han lâng? baz?. Ungurul cred c? a b?ut singur un butoi de bere. Ce vremuri!”
În timp ce-l asculta, Radu î?i imagina toate întâmpl?rile. Felul în care î?i dep?na amintirile nea’ Petre era atât de pl?cut încât, uneori îi p?rea r?u c? povestea se termin?.
Nea’ Petre se ridica, greoi, sprijinindu-se pe um?rul s?u cu o mân? „Hai s? mergem la culcu?, c? uite, e luna pe cer de ceva vreme.”


În una dintre dimine?ile sale obi?nuite, la câteva luni de când începuse serviciul, în timp ce se se afla în trenul care îi ducea pe el ?i colegii s?i, f?r? vreo grab?, „în pustie” cum mai nou îi spunea ?i el, lâng? el se a?eza un ins.
Radu, f?cu doar un gest prin care mima mai mult un salut de bine?e, în tot acest timp ?înându-?i ochii pe rândurile din lucararea pe care se str?duia s? o studieze de câteva zile bune.
„Cuar?ul ?i limita dintre timpuri” spuse cel?lalt ?i continu? „Am citit ?i eu cândva cartea asta. Pe vremea aia era o teorie. Între timp a devenit doar o supozi?ie f?r? probe.”
Radu î?i ridic? ochii din carte ?i se uit? la cel?lalt. Acesta f?cea referire la cartea pe care el o citea. Probabil c? ochii s?i exprimau o uimire atât de mare încât cel?lat spuse: „N-are nimic de a face cu ceea ce se poate vedea. C?ut?m, dar locul în care ne afl?m nu corespunde timpului.”
„Adic?!?” întreb? Radu, mirat. Acum probabil c? p?rea ?i r?t?cit cu totul , pentru c? cel?lalt zâmbi ?i spuse: „P?i, hai s? ne gândim. Materia este o continu? devenire a energiei, nu-i a?a?”
„S? zicem…” bâgui Radu, suprins un pic de direc?ia în care se ducea conversa?ia.
„S? zicem…Dar chiar a?a este! Energia se manifest? de la începuturi, în felul ei. Una dintre manifest?ri este materia. Ce se întâmpl?, cum se întâmpl?, de când se întâmpl?, este relativ în raport cu cuno?tin?ele noastre limitate. Noi suntem o civiliza?ie tân?r?, care nici nu a dep??it stadiul naivit??ii. Am reu?it s? afl?m c? energia se poate transforma în materie ?i c? materia se poate transforma în energie. Eu la a?a ceva îi spun manifestare a energiei. Dar noi n-am reu?it s? control?m aceste manifest?ri decât într-o foarte mic? m?sur?. Mai mult, ne-am ars la degete, ca ni?te copii care se joac? cu focul. Ceea ce am aflat îns?, ceea ce recunoa?tem cu to?ii, în?elegem , dar f?r? a controla de asemenea, este c? spa?iul este absolut. Orice energie, oricum s-ar manifesta ea, orice materie, ocup? un spa?iu unic.”
Dup? aceast? expunere larg?, cel?lalt t?cu brusc ca ?i când ceea ce ar fi spus era de fapt o dictare ?i acum a?tepta ca Radu s? scrie tot ceea ce el dictase. Radu se foi un pic, dar dup? cum îi era felul, r?bd?tor ?i curios deopotriv?, a?a cum se întâmpla mereu, t?cu. Nu îi pl?cea s? se manifeste în situa?ii de genul ?sta în modul clasic al dezbaterilor, el nu intervenea, nu punea vero presiune pe subiectul discu?iei. Prefera s? asculte, s? înmagazineze totul în sertarele min?ii ?i mai apoi, lini?tit, s? reflecteze la toate cele care i se p?reau ca fiind importante.
Probabil c? cel?lalt a în?eles t?cerea sa altfel c?ci, se ridic? ?i se duse în zona unde se putea fuma. Radu îl privi câteva clipe prin geamul desp?r?itor ?i dup? ce acesta î?i aprinse ?igara se ridic? ?i îl urm?.
„?i care este leg?tura între faptul c? spa?iul este absolut ?i cele afirmate mai devreme? De ce nu ar corespunde timpului?” întreb? Radu.
Cel?lat râse zgomotos ?i cu poft?, ceea ce îl f?cu ?i pe Radu s? zâmbeasc?. Râsul celuilalt era unul prietenos, nu batjocoritor, de aceea Radu nu se sim?i indignat în vreun fel.
„?tiam eu c? o s? î?i stârnesc curiozitatea” zise cel?lalt dup? ce se opri din râs. „O clip? am crezut c? m-am în?elat, ceea ce mi se întâmpl? mai rar. De obicei nu vorbesc cu str?inii a?a, din senin. Dar pe unii îi simt cum vibreaz?. Tu e?ti unul care vibreaz?.” Trase un fum ?i continu?, f?r? s? mai a?tepte ca Radu s? spun? ceva. „ Acest spa?iu în care noi s?p?m aiurea de câ?iva ani, în speran?a c? vom afla r?spunsurile, se afl?, ori înaintea noastr? în timp, ori în urma noastr?. Depinde în care stadiu al ciclulului devenirii se afl? energia. Spa?iul ?sta se manifest? în descompunere. De fapt, el se transform? în energie ?i, deci, energia se manifest?, nu spa?iul, dar…În fine, în?elegi ce vreau s? zic…”
Radu d?du din cap mai mult c? s? îl încurajeze pe cel?lalt s? continue, nu pentru c? ar fi în?eles ceva.
„Materia devine energie ?i acolo unde echilibrul dintre cantitatea de materie ?i energia care ocup? un spa?iu se rupe, acolo natura tace.”
„Adic?, moare…”complet? Radu.
„Nu! Moartea nu exist?. Exist? doar sunet ?i t?cere. Dar asta este alt? poveste. Alt? teorie. Tu ia aminte la ce î?i spun. Dac? cau?i mostre din sol prelevate în urm? cu câ?iva ani ?i le compari cu unele prelevate acum din acelea?i locuri, vei observa c? într-o mostr? este mai pu?in? materie decât în cealalat?, ceea ce nu mai este s-a transformat în energie. Dar ca s? po?i în?elege energia trebuie s? ?tii s? o sim?i. Spre deosebire de materia pe care, în mod obi?nuit, ?tim s? o vedem, s? o pip?im, s? o gust?m, s? o mirosim, s? o auzim… Adic? sim?urile obi?nuite, naturale. Ca s? sim?i energia ai nevoie s? ?tii cum. Acest sim? se afl? în unii „la vedere”, ca s? m? exprim a?a. Adic? ei nu au nevoie s? înve?e cum s? simt? energia. Au capacit??i native în acest sens. Ceilal?i… Dac? continu?m cu experimentul propus ?i facem ni?te înregistr?ri audio azi, apoi repet?m procesul peste câ?iva ani, vom deosebi, c? atât undele sonore joase, cât ?i cele înalte, pe m?sur? ce trece timpul, dispar. Se a?terne t?cerea. Cu cât este mai lini?te, cu atât energie mai mult?.”
„P?i ?i de ce în aceste locuri? ?i de ce se extinde?” întreb? Radu.
„Asta n-am aflat. Înc?! Dac? ar fi s? facem o compara?ie cu universuri mai mari, s? zicem galaxiile, am observa c? acela?i lucru se întâmpl? ?i pe acolo :- locuri unde materia se transform? în energie, locuri în care energia se transform? în materie. Tot ceea ce difer? la aceste manifest?ri este viteza. Noi avem norocul c?, parte din ceea ce se întâmpl? aici, se întâmpl? destul de lent încât s? avem timp s? ne mai punem câteva întreb?ri.”
„Cum adic? parte?” întreb? Radu.
„V?d c? e??i atent la nuan?e” zise cel?lalt. „Oricum ai fi aflat la urm?toarea manifestare de gen. Sunt cazuri când, în anumite locuri (spa?ii ?i zone limitate din interiorul acestui pustiu ) manifest?rile s? fie foarte, foarte rapide. Acolo ?i atunci, când se întâmpl? asta, se a?terne t?cerea instantaneu.”
Radu t?cea în timp ce cel?lalt î?i stingea f?r? grab? ?igarea.
„Poate ne vom mai întâlni ?i vom mai discuta” spuse cel?lalt. „Eu cobor la bunc?re.”
Bunc?rele erau de fapt ni?te camere din beton, la peste 200 m adâncime, izolate de suprafa??. Se cobora la ele cu lifturi. Radu auzise c? ar fi fost vreo 12 astfel de înc?peri. Acolo erau depozitate o parte din mostrele prelevate care nu se transferau în ora?. Anumite mostre, nu ?tia înc? ce anume le diferen?ia de altele, nu puteau fi transportate în ora? din motive de securitate.
Radu reflect? instantaneu la ceea ce ?tia despre bunc?re ?i îi rapsunse celuilalt : „ Lucrezi într-unul din ele?”
„Nu” r?spunse imediat cel?lalt. „Eu lucrez la suprafa??. Avem o sta?ie de lucru la suprafa??. Monitoriz?m undele sonore. Eu ?i înc? doi colegi. De aceea î?i vorbeam despre t?cere ?i sunete.” spunând asta zâmbi ?i îi f?cu un gest cu mâna ca ?i când ?i-ar fi înnodat o ?uvi?? de p?r în jurul urechii. În timpul ?sta trenul se opri, u?a se deschise ?i cel?lat coborâ. Toate se petrecur? atât de repede c? Radu nu avu timp nici m?car s?-i r?spund? cu un zâmbet. De fapt, fa?a lui arata atâta uimire încât, cel mai probabil, cel?lalt d’aia plecase a?a, cu zâmbetul pe fa??.
În timp ce trenul se urnea din loc,Radu se duse ?i se a?ez? pe scaun. Î?i puse cartea în geant? ?i genta o a?ez? pe picioare. R?mase cu ochii a?inti?i pe fereastr? dincolo de care pustiul larg, f?r? margini, p?rea s? acompanieze zgomotul f?cut de tren cu o t?cere discret?.
„Pustia asta chiar c? tace” î?i zise Radu.

Stanica Ilie Viorel (TEGO) | Scriitori Români

motto: Fiinta-sangele rauri,rauri de ganduri.

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro