proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Nu ne-am dat seama de ce Nelu, profesorul nostru de matematic?, era tot în preajma profesoarei de francez?. În fiecare pauz? se retr?geau într-un col? ?i ?u?oteau. Ba, de la un timp, scotea din geant? ziarul L'Humanite în care se uita cu aten?ie ?i, parc? d?dea din buze, semn c? buchisea cu aten?ie ceea ce era scris acolo, ca s? în?eleag? cât mai bine. De la o vreme locul ziarului l-a luat o carte groas? care avea titlul „Papillon” de Henry Chaurierre. ?i pe aceasta o citea, se pare, cu un deosebit interes. Nu-l interesa atât de mult ac?iunea care era foarte palpitant?, ci mai mult lexicul ?i aranjarea cuvintelor în propozi?ie. Se preg?tea în felul acesta, f?r? ca noi s? ?tim, pentru un examen ce-l va da în fa?a unor speciali?ti marocani. Dac? va reu?i, va avea dreptul s? predea în limba francez?, la o ?coal? din Maroc. ?i a reu?it. Iat?-ne, deci, f?r? profesor de matematic?. Problema nu era de competen?a ?colii ci a Inspectoratului ?colar, care a rezolva-o. La câteva zile dup? începerea anului ?colar, a ap?rut un tân?r înalt, brunet, tot un Ion. Avea un puternic accent de ??ran transilvan de parc? n-ar fi f?cut liceul la unul sibian, de prestigiu, ?i câ?iva ani la o facultate în Cluj. Nu-i ziceam Nelu, ci, mai simplu, Ion. Era apropiat de elevi Ion. Într-o zi, în vacan?? de prim?var?, când înv???torii ?i profesorii, majoritatea naveti?ti, veneau la ?coal? f?r? a avea mare lucru de f?cut, femeia de serviciu intr? în cancelarie f?r? s? bat? în u??, cum f?cea de obicei.
- Domnule „derector”, s? ?ti?i c? domnul profesor Ion se joac? „forbar” cu elevii!
- Nu-i treaba dumitale !
- Ba este, c? a spart o fereastr?, ?i eu trebuie s? o duc la vecinul Helmut s? m? rog s? o puie. ?i nu numai c? m? rog, dar dumnealui m? va trimite la „comparativ?” s? cump?r o foaie de „glaje” pe care s? o taie dup? m?sur?.
Tocmai când femeia de serviciu î?i plângea, parc? de mil?, intr? în cancelarie Ion.
- Nu trebuia s? vii s? m? pâr??ti „frau Magda”. Îi spuneam eu tovar??ului director.
- No, bine, zise Magda ?i ie?i pe u??.
Apoi Ion zise c? mâine diminea?? va veni cu un diamant, ce-l are acas?, va merge apoi la cooperativ?, va cump?ra o foaie de sticl? pe care o va monta, dup? m?sur?, în rama geamului. A?a a f?cut a doua zi, ajutat de doi elevi cu care jucase „forbar”.
Vestea c? domnul profesor ?tie a pune geamuri s-a r?spândit repede prin sat. ?i nu numai geamuri ?tia pune domnul profesor. ?tia s? repare ?i televizoare. Dup? ce vedea „simptomele” spunea, f?r? a gre?i, ce lamp? nu func?ioneaz? bine ?i trebuie înlocuit?, f?cea ni?te lipituri perfecte, folosind ciocanul de lipit, sârm? de cositor ?i colofoniu. Dup? ce a reparat de câteva ori televizorul ?colii, unii s?teni l-au chemat s? li le repare ?i pe ale lor. Niciodat? nu zicea nu, dar lua cu el ?i câ?iva elevi care pe hârtie, dar ?i în realitate, f?ceau parte din „Cercul de electrotehnic?”. „Pu?cat-am doi iepuri deodat?”, zicea Ion, am f?cut munc? pioniereasc? ?i m-am ales ?i cu alte alea. „Alte alea” erau bancnotele. E drept c? nu erau multe ?i nu le primea în mân?. Cei care au încercat s?-i dea au primit un refuz categoric. Chiar nu vedea, mai ales iarna, când îi erau puse într-n buzunar al paltonului ori în alte anotimpuri când îi erau introduse discret într-unul din buzunarele hainei.
Era pe timpul când secretarul general al Partidului Comunist Român ?i pre?edintele ??rii, Nicolae Ceau?escu, avea un cuvânt greu de spus în toate cele. Con?tient fiind de puterea sa, a hot?rât s?
scoat? din vocabularul românului apelativul domn ?i s? fle înlocuit cu cel de tovar??, c? doar „domn” nu venea de la daci, ci de la asupritorii lor romani. Ion s-a f?cut c? n-a auzit ?i le spunea domnule chiar ?i activi?tilor de partid. Ace?tia se f?ceau c? nu aud cuvântul incriminat. Cu atât mai mult directorul, care era, ca ?i Ion, membru de partid.
- Domn director, ?ti?i la ce m-am gândit eu?
- O s? ?tiu dac? mi-i spune.
- P?i, s? nu v? mai lua?i mai în fiecare zi dup? câte un înv???tor, ori profesor, ca s? face?i asisten?e la ore
- Trebuie, Ioane, dac? vreau s?-mi fac îndatoririle pe care le am.
- Nu ?i dac? asculta?i tot ce se întâmpl? prin clase, stând în cancelarie.
?i a scos Ion o coal? de hârtie pe care avea o schi?? a ?colii. În fiecare clas? va fi montat un difuzor care putea fi folosit ?i pe post de microfon. Pe dosul hârtiei erau trecute materialele ?i costurile aproximative. Ie?ea destul de ieftin.
Banii pot fi vira?i de la Consiliul Popular, în numerar, sau folosi?i cei de la Comitetul de p?rin?i.
A r?mas directorul o vreme pe gânduri. Apoi:
- Gata, Ioane, s-o facem!, am în vedere nu atât asisten?ele la ore cât anun?urile care s-ar putea face prin clase, mult mai rapid.
A durat instalarea vreo dou? luni, elevii Cercului Electrotehnic ?tiau fiecare, cu precizie, ce au de f?cut în fiecare zi.
?i, dup? ce toate clasele au fost „radioficate”, directorul continua, periodic, s? înso?easc? câte un cadru didactic pân? în clas?, unde se a?eza în ultima banc?. To?i ?tiau c? însemn?rile din caietul lui se transformau în „materie prim?” pentru d?rile de seam? trimestriale. Când acestea erau citite în ?edin?ele de consiliu, mul?i se mirau de ce bine ?tiau ei s? predea, de felul în care ?tiu a forma personalitatea elevului, de leg?turile pe care le fac elevii între teorie ?i practic?. ?i câte ?i mai câte ! Ion chiar ?tia s? lege teoria de practic?, atât la geometrie cât ?i la fizic?. Era îndr?git de elevi, cu toate c? ?tia c? la extemporale sau la tez? era imposibil de copiat.
Au trecut destul de repede cei doi ani pân? când Nelu s-a achitat de sarcinile contractuale din Maroc. Ion se preg?tea s? ia calea Inspectoratului cu cererea pentru un post la o alt? ?coal?. N-a mai fost îns? cazul. Nelu a ob?inut prelungirea contractului cu înc? doi ani. De data aceasta ?i-a luat cu el so?ia, profesoar? ?i ea, care a intrat concediu f?r? plat? pe timp de 2 ani, precum ?i feti?a, elev? în clasa a VI-a. În ace?ti doi ani au venit to?i trei de mai multe ori în ?ar?. C?l?torea cu un „Ford” vechi, cump?rat la mâna a doua, înmatriculat în Maroc. Veneau ?i plecau pe c?i ocolite, pentru a vedea cât mai multe ??ri. Se plângea îns? c? r?mânea cu pu?ini bani din salariul mult mai bun decât cel din ?ar?. Statul român avea grij? s?-i pun? un impozit mult mai mare pe dolarii primi?i acolo decât pe leii ce i-ar fi primit acas?.
Au trecut, îns?, ?i cei doi ani. Nelu s-a întors la postul s?u ?i Ion a trebuit s? plece. N-a picat îns? r?u, s-a eliberat postul la care râvnea de mult, la ?coala din satul s?u natal. Tot cam atunci a început ?i declinul s?n?t??ii lui. Tot mai des îl dureau picioarele. Îl dureau, dar continua sa mearg?, trebuia s? mearg?, câ?iva kilometri pe zi pentru a ajunge la ?coal? ?i apoi acas?.
Cei doi erau foarte diferi?i ca aspect ?i preocup?ri. Comun aveau doar respectul purtat de elevi ?i p?rin?ii lor. ?i soarta le-a fost asem?n?toare. Ion a trebuit s? se pensioneze datorit? bolii care se agravase. Aproape doi ani a f?cut zilnic dializ?, acas?, cu ajutorul unui aparat care, cu greu, i-a fost procurat de fiica lui care între timp ajunsese medic. Nelu a avut probleme cu un picior. Din senin a început a-l durea. Masajul cu fel de fel de alifii nu i-a fost de niciun folos. Un specialist dintr-o clinic? universitar? a ajuns la concluzia c? i s-a înfundat o arter?. Opera?ia n-a reu?it ?i a trebuit s?-i amputeze piciorul.
S-au stins, la pu?in? vreme, unul dup? altul. Întâi Nelu apoi Ion.
Au r?mas doar în amintirea familiilor, a rudelor dar ?i a colegilor ?i, tot mai estompat, a seriilor de elevi de la ?colile pe unde au predat.