proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

La începutul verii anului 2012 terminasem de redactat romanul Spre necunoscut. Editorul, dl. G. Arhip, m-a întrebat cum a? dori s? arate coperta. Atunci mi-a venit ideea. Voi fotografia satul bunicilor materni, sat în care mi-am petrecut multe vacan?e ale copil?riei, unde are loc o bun? parte a ac?iunii. Mi-am adus aminte de frumoasa priveli?te a satului, ce se vedea de pe Dealul progadiei. De aici, din progadie, a?a-i spuneau localnicii cimitirului, se vedeau în prim plan, cele câteva uli?e ale satului locuite de români, iar mai departe sub Dealul viilor, casele sa?ilor în?irate de o parte ?i de alta a ?oselei na?ionale. Se distingeau, cu claritate, casa cu etaj a lui Ghibolaru, ?coala sa?ilor în a c?rei curte era Zaalul, sala lor de spectacole, iar ceva mai departe, biserica protestant?, cu turnul înclinat mai ceva decât Turnul din Pisa.
Am intrat cu oarecare strângere de inim? în cimitir. Or mai fi în picioare vechile cruci ale înainta?ilor mei? Îmi f?ceam repro?uri. De ce nu m-am gândit, în mul?ii ani ce au trecut, s? vorbesc cu cineva din sat s? aib? grij? de morminte? A? fi putut s?-l pl?tesc s? sape pe morminte pentru a îndep?rta buruienile ?i s? le aprind? câte o lumânare de ziua mor?ilor. Da, eu trebuia s? am grij? pentru c?, gândindu-m? bine, doar eu am mai r?mas în via?? din familia extins? a bunicilor. Eu ?i urma?ii mei care nu ?i-au cunoscut înainta?ii ce au tr?it în acest sat. În curând îns? am r?suflat u?urat. Crucea bunicului era la locul ei. Atât doar c? mi se p?rea mult mai mic? decât m? a?teptam. Mult mai mic? ?i înnegrit? de trecerea timpului. Atunci în copil?ria mea, mi se p?rea înalt?, lemnul din care a fost croit? era aproape alb fiind proasp?t geluit. Era în curte, rezemat? de cas?, iar sasul Bausmerth, tâmplarul satului, era în mâini cu o dalt? ?i un ciocan. Tocmai terminase de scris textul Aici hodi Niculae Dragot? 1860 – 1947.
Atunci, demult, ca s? pot citi textul de pe cruce, m-am ridicat în vârful picioarelor. Acum, ca s?-l recitesc, a trebuit s? m? aplec destul de mult. Atunci, n-am în?eles ce înseamn? cuvântul hodi. Acum, dup? atâ?ia ani, ?tiam c? este prescurtarea, f?cut? de un me?ter sas cuvântului românesc hodine?te, forma popular? a lui odihne?te.
Demult, copil fiind, eram sigur c? bunicul este nemuritor. Am aflat-o chiar din gura lui când povestea despre o boal? pe care a avut-o când era mai tân?r. M-am boln?vit ?i m-am dus, la îndemnul moa?ei din sat, la doftorul Lupu din Ocna. I-am pl?tit cât mi-o cerut c? m-am gândit c? ?i el trebuie s? tr?iasc?. Mi-o scris pe-o foaie ceva ?i mi-o zis s? m? duc la potic?, s?-mi dea poticar??ul ni?te leacuri pentru boala mea. I-am pl?tit ?i poticar??ului cât mi-o cerut c? mi-am zâs c? ?i acesta trebuie s? tr?iasc?. Am venit acas? cu leacurile, m-am uitat la ele, erau ca ni?te bumbi. Apoi m-am gândit bine ?i le-am ?âpat (aruncat) la gunoi c? doar ?i eu trebuie s? tr?iesc.
Lâng? mormântul bunicului mi-au trecut, prin minte, cu viteza fulgerului, amintiri. Am rev?zut convoiul funerar de la înmormântarea lui. Copâr?eul în care era bunicul, ?i crucea de stejar, se aflau într-un car tras de doi boi albi. În urma carului înaintam, în pas domol noi, membrii familiei lui, alte neamuri ?i vecini. Era printre ei ?i sasul Bausmerth, cu câ?iva cona?ionali de-ai lui, chiar ?i câ?iva ?igani din partea satului care se numea „La c?r?mizi”.
Înaintea preotului mergea cu capul aplecat c??elul Leu, prietenul de nedesp?r?it al bunicului.
Când copâr?eul a fost coborât în groap? ?i s-a auzit cum r?sunau pe el bulg?rii de p?mânt, multe femei au început s? plâng? în hohote. ?i ochii b?rba?ilor în toat? firea erau împ?ienj?ni?i, sau chiar ro?ii de atâta ?ters. Tot atunci, în câteva frac?iuni de secund? s-a întâmplat un lucru la care nimeni nu s-ar fi a?teptat. Leu a f?cut un salt, ca ?i când ar fi fost împins de un arc, peste mormanul de p?mânt ?i s-a auzit cum a c?zut, schel?l?ind, peste copâr?eu. Cu greu a putut fi scos de acolo. Mult? vreme oamenii satului au povestit aceast? întâmplare care s-a transformat în legend?.

Ne pl?cea nou?, nepo?ilor, s? nu e?im din vorba bunicului. Numai a?a ne r?spl?tea cu pove?ti. Cel mai mult ne pl?cea povestea cu regina care în rochie alb? ?i voal mergea prin ploaie, într-o zi de toamn?, la bra?ul regelui. Au intrat într-o biseric? de unde dup? un timp au e?it cu coroane pe cap. Apoi cu to?ii au mers într-o sal? mare unde au mâncat ?i au b?ut pe s?turate, iar la plecare au primit în dar farfuria din care au mâncat ?i c?nile din care au b?ut. Ni le ar?ta ca dovad? c? a fost acolo. Le ?i folosea dar numai la mesele festive de Cr?ciun ?i de Pa?ti. De-abia când m-am f?cut mai mare mi-am dat seama c? bunicul nu a fost la o nunt? regal? ci la încoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor. Au fost invita?i acolo primarii din toate comunele ??rii.
Cea mai mare r?splat? din partea bunicului era de a ne trimite s?-l ad?p?m pe Cezar la fântâna din P?r?ul Furcii. Calul era blând ?i inteligent iar fântâna era la peste un Km. distan??. Puteam s? mergem la trap ?i chiar la galop fiind siguri c? n-o s? p??im nimic. Dac? se întâmpla s? cazi, stia cum s? potriveasc? pasul pentru a nu te c?lca. Inteligen?a ?i ata?amentul fa?? de st?pân ?i le dovedea zilnic. Oricât de departe era, pe p??une, la fluieratul bunicului venea spre el în galop. Oricare membru al familiei putea s? pun? mâna pe el, s?-l înhame la c?ru?? ori s?-l c?l?reasc?. Str?inii nu puteau face aceste lucruri S-a întâmplat odat? ca bunicul s?-?i rup? piciorul fiind departe de sat, la vie. Cezar a fugit pân? acas?, a trop?it insistent cu un picior în p?mânt pân? a fost sigur c? bunica l-a în?eles. Aceasta l-a înh?mat la c?ru?? ?i s-a urcat în ea. Spunea c? niciodat? n-a str?b?tut Cezar distan?a aceea într-un timp atât de scurt.


La începutul celui de-al doilea r?zboi mondial Cezar era un cal ar?tos ?i în putere. A avut soart? de om fiind mobilizat (rechizi?ionat pentru nevoile armatei).Un timp nu s-a mai auzit nimic despre el.
Într-un tîrziu a sosit pe adresa bunicilor o scrisoare de la tata care comanda un pluton de infanteristi undeva pe dealurile de la Dalnik, din în apropierea Odesei. Spunea tata c? odat? f?cea apelul solda?ilor. Vocea îi era ridicat?. Din dep?rtare s-a auzit un nechezat. Când a început, cu aceea?i voce, s? dea comenzi, acela?i nechezat. N-a trecut mult timp ?i nechezatul era tot mai puternic. Apoi, dintr-odat?, în r?p?it de copite, s-a apropiat. Întreaga grup? privea uimit? calul, un arm?sar înalt, dar costeliv, cum au ajuns aproape to?i caii rechizi?iona?i de armat? din gospod?riile ??r?ne?ti. Feciorii îmbr?ca?i în haine militare nu în?elegeau ce se întâmpl?, de ce calul prive?te spre ei ciulind urechile ?i dând din coad?. Cel mai uimit era îns? tata. Recunoscu arm?sarul ?i strig? spre el: Cezar ! Cezar se apropie ?i-?i puse capul pe um?rul lui. Întâlnirea, la aproape o mie de kilometri de cas?, a fost emo?ionant?. Despre ea s-a vorbit în tot regimentul.
Cezar s-a întors dup? r?zboi acas?. Poate ?i pentru a-l cunoa?te noi, copiii de atunci, ?i a-l purta atâ?ia ani în memorie. Tata a r?mas în acele dep?rt?ri venind-i acas? doar amintirea.
Amintirea lor, a bunicilor, a tat?lui, a lui Leu ?i Cezar, se va stinge odat? cu cei ce i-au cunoscut.

?i, dac? m? gândesc bine, sunt ultimul dintre cei care i-au cunoscut.