proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Cuvintele pot da greutate timpului. Am descoperit acceptarea adev?rului ca pe o lupt? continu? cu mine, cu societatea. Cu toleran?? am putut tinde spre adev?r, îns? nu am ajuns la adev?rul suprem nici la o vârst? înaintat?. Nimic nu vine, nimic nu pleac?, f?r? speran??.
Dup? fireasca a?teptare în care nu am ?tiut când ?i unde am l?sat frica, am ajuns la maturitate. Sincer, compar maturitatea cu un îndelungat proces la cap?tul c?ruia, satisfac?ia î?i apar?ine, e?ti b?rbat liber pe sentimentele tale.
S? crezi îns? c? po?i schimba lumea este fals, e?ti prizonierul ei. Lumea evolueaz? ?i ea odat? cu tine. La dou?zeci de ani iubirea este mai pur? dac? ochii t?i v?d, iar inima simte, dar nu acela?i lucru se întâmpla cu mine care, supus atrac?iilor lume?ti, iubeam atât doi ochi alba?tri cât si prosperitatea în care posesoarea lor, fiic? de doctori, familie renumit?, îmi putea asigura confortul ascensiunii sociale.
Adeseori bunica îmi repeta ce rost are s? iube?ti o fiin?? f?r? studii, f?r? situa?ie, iube?te-te pe tine ?i pune-te într-o lumin? favorabil? din care s? câ?tigi. Naiv, acceptam sfatul ei, nu f?r? ca ceva infim s? declan?eze în mine o revolt?, îns? fragil?. Credeam c? florile cresc pentru ca eu s? ob?in favoruri, oferindu-le.
Fiica doctorilor se preg?tea s?-?i s?rb?toreasc? majoratul, iar un buchet de flori ar fi fost, gândeam eu, mijlocul preferat s?-i atrag aten?ia ?i s?-i intru la inim?. Constructor de imagine public?, concepusem un scenariu prin care procuram florile din fa?a bisericii din cartier. Lini?tea dup?-amiezii îmi d?dea siguran?a necesar? pentru a m? apropria de flori f?r? s? fiu v?zut. Nu-mi f?ceam griji, erau mul?i trandafiri, astfel încât s?-i numeri dintr-o privire era dificil. Nu eram atent la ceas ?i nici la ce se întâmpla în jurul meu. Din cauza asta nu am v?zut preotul care se apropia.
– Ce vrei s? faci? m-a întrebat el cu blânde?e.
Aceast? întrebare m-a cam luat prin surprindere.
– Bun? ziua! am r?spuns.
– Î?i plac florile? m? ispiti el.
– Da, p?rinte, am spus în timp ce eram atent la mâinile sale ce rulau m?t?niile.
– Tu ai un gând cu ele, zise el ?i se uit? iscoditor la mine.
Fa?a m? tr?da. În zadar c?utam s? nu-l privesc în ochi.
– Ce vrei s? faci cu ele? Pentru ce-?i trebuie? Eu nu sunt aici s? te p?zesc.
Puteam s? am încredere sau nu? Puteam s?-i vorbesc? Pregetam. Dup? întreb?rile sale cred c? intuise deja frustrarea mea.
– Florile vreau s? le ofer, p?rinte, doresc s? câ?tig inima unei fete.
Preotul, surprins, p?rea c? m? în?elege, doar p?rea:
– Crezi c? se câ?tig? inima doar cu un buchet de flori? Atât de simplu crezi c? vei ob?ine iubire?
În timp ce îl priveam cu aten?ie, preotul continu?.
– Nu cumva pricina se afl? în orgoliul t?u de b?rbat?
– Eu, orgolios? În niciun caz. Nu m? ?tiu orgolios. De ce a? fi orgolios?
– Exact egoismul t?u se înfrupt? din orgoliu, vrei s? fii recunoscut, s? fii privit, nu neap?rat s?-i faci ei o mare bucurie!
Cuvintele sale m? p?trundeau, privirea sa sim?eam c? disloc? tensiuni blocate de care nu fusesem con?tient.
– Da, este un egoism specific vârstei tale, spuse el. De fapt, tu doar vrei s?-?i fie apreciat gestul. Dar ?tii tu ce este iubirea?
Ceea ce auzeam avea t?ria unor valuri de tsunami.
– Iubirea este mai presus de orice, accentu? el. S? iube?ti f?r? un motiv material...!
Preotul f?cu o u?oar? pauz?, dup? care m? întreb?:
– Îl iube?ti pe Dumnezeu?
– Mi-e team? de el, i-am r?spuns.
– Da-i firesc, pentru c? nu-l cuno?ti. Iubirea de Dumnezeu înseamn? ca el s? fie pe primul plan în gândurile tale, înainte de orice, de mam?, de tat?, chiar ?i na?ie. Nu exist? grad de compara?ie cu el.
– Dumnezeu este gelos? îl întreb.
– Nu, este firesc ?i atotcuprinz?tor. Este iubirea de absolut.
– Cum adic?, de absolut?
– Absolutul adev?rului, r?spunse el.
– Adev?rul este unic, p?rinte?
El m? privi ?i-mi arunc? zâmbetul s?u cald.
– Adev?rul este atotcuprinz?tor, c?-i al t?u, c?-i al meu, el ne cuprinde pe ambii. A?a ?i Dumnezeu.
Brusc m? întreb?:
– E?ti student?
– Da, am r?spuns scurt.
– Voi chema o maic? ce va aduce un bra? de flori din poiana zânelor. Vei fi surprins, sunt flori deosebite. Las?-m? s?-?i spun c? Dumnezeu este unul ?i singurul adev?r. Din studen?ie îl caut în rug?ciuni.
În timp ce ascultam vorbele p?rintelui, eram tentat s?-i dau r?spunsul meu profan.
– A f?cut lumea în ?apte zile?
– Te îndoie?ti? Nu sunt ?apte zile obi?nuite, sunt zile astrale, alc?tuite din orele astrale ale omenirii, ale lui Stefan Zweig.
– Atunci, fii bun p?rinte, ?i spune-mi ce a fost înaintea lumii? Locul era gol?
F?r? s? stea pe gânduri, r?spunse:
– Lumea a creat-o, el a desprins-o din haos!
Afirma?ia sa mi-a incitat imagina?ia:
– Haos dac? era, de unde? Cum? Tot el a creat dezordinea? A creat dezordinea ?i apoi a cur??at locul?
M? prive?te distant. Dinspre biseric? vine o m?icu?? gr?bit?. P?rintele i se adreseaz? discret, iar aceasta pleac? în fug?.
– E?ti ?ugub??, îndr?zne?ti s? m? tulburi cu asemenea întreb?ri! Nu a fost haos!
– Dar cum p?rinte? Erau suspendate lumile, gândeam eu dintr-o perspectiv? juvenil?.
El, privindu-m? prin ochelari, se afla în expectativ?.
– Dumnezeu le-a f?cut pe toate!
Circumspect, îl privesc în lumina dup?-amiezii.
– ?i lumina?
– Da, ?i lumina vine de la Dumnezeu!
Cu ochii mari caut s?-l în?eleg.
– Lumina, corpuscul ?i und?, este un lucru minunat, ad?ug eu.
– Lumina este cuvântul lui Dumnezeu. El a gr?it, iar cuvintele au avut putere s? devin? lumin?.
– Da, am spus eu, ele au energie, sunt energie, sunt glasul gândului. Deci pot afirma c? în cuvinte g?sim glasuri?
Preotul m? prive?te uimit.
– Fiecare cuvânt apar?ine Domnului, sunt glasuri de la Dumnezeu.
– În?eleg, am afirmat eu, sunt energii, a?a cum ziua ?i noaptea sunt evolu?ii fire?ti ale unor corpuri cere?ti.
– Energie, energie, repet? mecanic p?rintele. Energiile sunt voin?e ale lui Dumnezeu.
Era rândul meu s?-l privesc uimit.
– Sunt legi universale, energia este necreat?, este instantanee, am sus?inut eu.
Preotul se uit? c?tre cer, c?utând motive divine.
– Dumnezeu este unicul creator, el ?tie ce este bun ?i l-a f?cut.
– Da, dar tot Dumnezeu l-a alungat pe om din rai, când era vizibil c? dorin?a de cunoa?tere l-a împins la p?cat.
– Prietene, e?ti neprih?nit, nu ai aflat adev?rul unic.
– Care adev?r, p?rinte, cel ascuns?
T?cerea a z?bovit între noi precum întârziate sunt ploile în zilele toride.
– ?i ce este raiul ?i iadul? Nu cumva un cumul de energii ale gândurilor ce ne înso?esc?
P?rintele î?i rotea m?t?niile în c?utarea r?spunsului.
– Ele sunt pentru c? Dumnezeu permite. Nu ai de unde s? le cuno?ti decât în urma judec??ii divine.
Am t?cut pentru a nu-l tulbura, îns? despre existen?a lor eram convins c? ele sunt în jurul nostru. Gravit?m în func?ie de gândurile ce le avem, de temeri, de gre?eli, de incapacitatea de a ierta, precum pacien?ii dintr-un sanatoriu interioriza?i în propriile idei.
Conversa?ia, cu siguran??, ar mai fi continuat, dac? nu se întorcea m?icu?a cu un frumos buchet de flori.
– Vezi tu buchetul ?sta, m? întreb? p?rintele?
Privesc atent ?i m? încânt? parfumul lui. În mijlocul florilor se vedea un praf auriu, str?lucitor.
– Are un farmec anume, am afirmat eu.
– Vei fi cucerit, spuse p?rintele.
Primesc florile parc? vr?jit, întind mâna ?i iau buchetul.
– Acum r?mâne s? te hot?r??ti ce dore?ti s? faci, s?-l oferi din inim? sau s? te închizi din egoism.
Noaptea, gândurile au lucrat. Cu greu am adormit. Îl vedeam pe p?rinte ?i-i auzeam glasul. Diminea?a, o lini?te puternic? mi-a umplut sufletul. Camera era puternic parfumat? de la flori. Fr?mânt?rile parc? disp?ruser?. Întreg spa?iul era inundat de iubire, dar nu din aceea n?scut? din egoism. Sim?eam c? m? cople?e?te, c? distan?ele dispar.
Un curent de aer proasp?t parc? venea dinspre flori. Lumina era fireasc?, nimic nu mai st?tea în calea ei. În?elegeam copacii care reînviu în fiecare prim?var?, din ai c?ror l?stari dau ramuri noi dornice de ap?, aer ?i soare.
Îmi aduceam aminte de oameni, le vedeam fe?ele. Pentru prima dat? în gândurile mele nu mai eram doar eu.