proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Laten?a gnoetic? ( etic? a gnozei), drept esen??, conserv? starea de sine a Fiin?ei ca Tot. Egosul e for?a suprem? ce asigur? unicitatea Unicului ca stare în sine – gândirea gânditoare sau altfel spus ira?ionalitatea logic? (Logosul). El vegheaz? la men?inerea perfec?iunii ordinii interioare – puritatea Min?ii. Exprim? poten?a autoconservatoare a Incon?tientului ca ira?ionalitate logic? ( ordonatoare). Trecerea la con/?tien?? – ra?ionalitatea ilogic? presupune învingerea lui; dep??irea perfec?iunii gnoetice printr-o etic? autocunosc?toare a Ordinii perfecte. Poten?? autocunosc?toare, gnoza autoidentific? starea de sine în sine. Aceast? autoidentificare gnostic? e con/?tien?ia – ?tiin?a despre sine. Poten?ialitatea spre a trece de la laten?? (energie somnolent?) la actia (energie transformatoare) trebuie s? înving? egosul. Autocunoa?terea “de sinelui” ca manifestare presupune fenomenalizarea esen?ei. Gnoeticul se formalizeaz?, noumenalizeaz? o secven?? a sa; se înstr?ineaz? de sine în cadrul unicit??ii spre a se identifica. F?r? aceast? ie?ire din sine Totul este neidentificabil, se aseam?n? cu un embrion (fetus) care nu ?tie de existen?a sa. Trebuie s? devin? pruncul care evolueaz? c?tre con?tien?a de sine. Gnoeticul, ca infomagm? primar?, devine Mintea Unic? ce se gânde?te pe sine. Devenirea e fania acestei fenomenaliz?ri a gnoeticului Fiin?ei (gândirii în sine). Implic? convertirea egosului în atrac?ia, iubirea de sine (dorin?? de a se vizualiza), care men?ine unicitatea Unicului în demultiplicarea sa. Gândirea care gânde?te în sine devine simultan ?i con?tien?? de sine – oglindire a Sinelui (imagine).
Fiin?a “este ce este” ca Divinitate ?i se autocunoa?te ca Demiurg (imagine de sine) prin actia Crea?iei. Antropoteismul ca devenire implic? dou? sensuri: dezontogenizarea divinului ?i gnoetizarea umanului. Primul este al ie?irii din sine a Fiin?ei – procesualitatea prin care Existen?a eternoinfinit? cap?t? realitate ca imagine spa?iotemporal? de sine prin finitoefemeritatea succesiunilor ontice. Ca Indefinit ea are doar etic? nu ?i estetic?. Sacralitatea e doar inform? etic?, ordine ascuns? a Haosului. Fiin?a, pe calea autocunoa?terii, nefiin?eaz? (tr?ie?te), se relativizeaz? ca antropos drept curgere a timpului. Cel?lalt sens e invers timpului, al purific?rii imaginii de sine ce se distorsioneaz? în devenirea sa. În aceast? limpezire spa?iotemporal? etica devine treptat estetic?. Antroposul, gândindu-se pe sine drept con?tien?? caut? în sine ?i în Crea?ie Fiin?a ca stare gnoetic? – Absolutul, ce nu poate fi “v?zut?”, îns?, niciodat?. Pentru c? relativul e purt?tor de absolut (în pic?tura de ap? se reflect? lumea), dar ca secven?ialitate, nu îl poate cuprinde. Pe aceast? cale invers? a esteticiz?rii, imaginea de sine a Fiin?ei se purific? treptat încât ajunge s? se ontogenizeze, reflectând unicitatea – ontosul ca Tot. Gnoetica umanului parcurge drumul de la cerebralitatea individului uman la no/etica antroposului ?i noosfer?. Ca noosfer? antroposul (chip al divinului) î?i pierde realitatea finitoefemer?, redevenind existen?? eternoinfinit? în starea de câmp morfogenetic.
Prin dezontogenizarea Unicului dinspre Idee (imaginea static? primar? de sine) c?tre gândirea individului uman – imaginea schimb?toare, ce tinde s? devin? atotcuprinz?toare, de sine a Fiin?ei se perturbeaz?, distorsioneaz?. Diferen?a dintre existen?a divin? ?i realitatea sa antropoteic? o numesc disonan?? gnoetic?. E o distorsionare în adev?rata cunoa?tere de sine a Unicului – o estetic? no/etic?. M?sura disonan?ei e exprimat? în distan?a dintre puritatea etic? a Logosului (axiomatica ontosului) ?i semanticitatea limbajului - codul estetic al realului. Matematica intrinsec? a ordinii pure (genetica Fiin?ei) e alterat? în genetica cerebralit??ii degenerative a gramaticii semnului. Esteticitatea modific? ordinea gnoeticului. Aceast? autoreflectare perturbat? a Fiin?ei în antropos (imaginea despre sine) este p?catul. Mintea Unic? (matematica pur? a informei logice - etica) e adev?rul perfec?iunii, iar Mintea Omului (gramatica formelor vibratorii - estetica) este iluzia ei falsificat?. Mântuirea înseamn? calea limpezirii, continuei corect?ri a acestei entropicit??i a imagini autocunosc?toare antropoteice; ?inerea cât mai aproape de model în continua convertire a eticit??ii în esteticitate. Prin dezontogenizare (dezunicizare), gnoetica – ordine a gnozei devine no/etic? – ordine estetic? a semanticit??ii antroposului. În termeni religio?i este opozi?ia dintre Împ?r??ia lui Dumnezeu (Binelui) ?i Împ?r??ia Demiurgului ( R?ului). Pe calea dezontogeniz?rii demiurgia estetic? se relev? în persoana individului uman, etnie, popor, na?iune, ras?, civiliza?ie, omenire ca suporturi fizice ale umanului. Drumul invers al purific?rii de sine a imaginii – eticizarea esteticului - este revelat în etico-estetica etosului, noetic?, noosfera terran? ?i a universului, cosmos. Pe aceast? cale invers?, multiplul ca realitate se ontologizeaz? ca existen??. Imaginea formei se purific? încât redevine esen?a gnoetic?.
Puritatea în sine a Fiin?ei ca divinitate e misterul, iar gradul limpezimii, claritatea ei ca antropos demiurgic e sfin?enia – tendin?a imaginativ? de a “palpa” continuu adev?rul Fiin?ei, de a oglindi cât mai apropiat de existent? Unicul (Ontosul) în demiurgia sa. Lupra cre?tinismului împotriva Demiurgului (Satanei) este “b?t?lia” pentru continua corectare a imaginii de sine a Unicului, care ia act de realitatea sa ca o imagine falsificabil? ce necesit? o continu? “reparare”, retu?are (apropiere de adev?rul s?u) prin autoperfec?ionarea gândirii omului – la fel de corect spus a gândirii prin care Fiin?a se gânde?te pe sine. Mântuirea înseamn? cât mai adev?rata (corecta) autcunoa?tere a divinului prin ?i de c?tre om. P?catul exprim? gradul de convertire a eticului în estetic, reprezint? eroarea - distan?a de la intrinsecitatea matematic? a logosului la istoricitatea gramatic? a limbajului în aceast? autocunoa?tere, iar sfin?enia gradul de corectare a ei prin matematizarea semanticit??ii ca rezultat al dezistoriciz?rii (calea ?tiin?ei). Sf?râmarea capului ?arpelui înseamn? înl?turarea erorii în demiurgia autocunosc?toare, iar zdrobirea c?lcâiului Omului semnific? oprirea antroposului de a merge mai departe pe calea respectiv? a erorii. Autolimpezirea demiurgic? e posibil? prin credin?a în adev?rul Fiin?ei (?inerea aproape de model) ?i continua autoperfec?ionare a cunoa?terii de sine în tentativa ei de a nu se l?sa sedus? de estetic în dauna eticului, de a elimina îndep?rtarea ?i a se apropia de perfec?iunea etic? a adev?rului. Prin primenirea genera?iilor (murire) se produce o derelativizare a semanticit??ii în cadrul decerebraliz?rii corealit??ii succesiunilor antropoteice ce configureaz? noosfera; pân? când aceast? corealitate degramatizat? ?i dezistoricizat? (spiritualizat?) redevine existen??, murirea redevenind via??.
Facerea biblic? e geneza procesual? a fenomenaliz?rii autocunosc?toare a gnoeticului (Mintea Unic?) . Divinul (Sacrul), unicitate a Totului, î?i autodezv?luie sinele sie?i prin marele act al Crea?iei - deshaotizare. Spre a se putea autovizualiza, spre a face posibil actul de luare la cuno?tiin?? despre sine avea nevoie de o alt? ipostaz? gnoetic? a sa; de o secven?ializare în cadrul c?reia s? se reflecte, oglindeasc?. Forma înstr?inat? (noumenul) e o imagine vibratorie secven?ial? de sine. Aceast? ipostaz? este Omul creat în a ?asea zi ?i cunoscut drept Adam. F?cut din substan?? divin? ?i suflare divin?, Adam are existen?? îns? nu ?i realitate. E o microimagine static? etern? ?i imuabil? de sine a Fiin?ei (str?lucirea din pic?tura de ap?) prin care aceasta se autopercepe în ve?nicia, dar nu în Totalitatea sa. E prima Idee despre sine a Fiin?ei. Prin Idee Logosul se roste?te pe sine, în limbajul primordial fiind nominat drept Dumnezeu. Nu exprim? o realitate, e o afirma?ie. Aceast? idee primar? absolut? (form?) nu ajunge s? devin? creierul uman care se gânde?te pe sine ca diferen?ialitate, un altceva decât Fiin?a Unic?. Adam întruchipeaz? o gnosticitate germinativ? f?r? onticitate (existen?? f?r? realitate), reprezentând în fapt o virtualitate gnostic? înghe?at?. Când roste?te “Dum/ne/zeu” – “Dum nu este zeu”, el se afirm? pe sine ca Dum. Posteritatea l-a numit Adam, îns? numele s?u ca Idee-Om este Dum. Dumnezeu nu are existen??, e prima afirma?ie despre existen?a de sine a Fiin?ei în imaginea sa primordial? “Dum”. Dum/ne/zeu pe care îl rostim nu e numele Fiin?ei, care în eternoinfinitatea ei nu poate fi rostit?, ci e propozi?ia primar? prin care cel c?ruia îi spunem Adam ne anun?? c? el este imaginea prim? a zeului (Fiin?ei). Cre?tinul nu se închin? la Fiin??, ci la imaginea sa prim? care ?i-a spus Dum. Când evoc?m divinitatea rostim aceast? prim? afirma?ie de sine a ei ca realitate – imaginea Dum. Ea anun??, avertizeaz? c? e altceva decât zeul. Apari?ia lui Dum-Adam e primul pas al demultiplic?rii de sine a Fiin?ei. Prin Adam taina Fiin?ei se des/t?inuie. Autocunoa?terea de sine e procesualitate desacralizatoare. Omul creat e prima Imagine-Idee a divinit??ii despre sine. În Adam-Dum se reflec? Fiin?a detotalizat? ce ia act de sine.
Spre a putea continua procesul autocon?tientiz?rii de sine a Fiin?ei, prin reflec?ie adamic?, aceast? fanie trebuia s? capete ?i realitate, s? se structureze drept Creier – o alt? ordine gnostic? (o etic? derivat?). Adic? staticitatea adamic? s? devin? procesualitatea în care cadrele adamice s? se succead? (idea?ie) într-o înl?n?uire holografic? ca într-un film al divinit??ii despre sine, avându-?i Fiin?a drept regizor ?i unic spectator. În tridimensionalitate este aleas? calea bio-antropoteic? a devenirii autocunosc?toare. Din Adam, substan?? ?i suflare divine, e f?cut? Eva. Primul este forma, iar derivatul din sine este con?inutul. În fapt, e o separare a substan?ei – lutului de suflarea divin?. Vibra?ia formei adamice structureaz? codul (ordinea) dup? care se modeleaz? cerebralitatea simbolic? – genotipul creierului. Prin sucesiunea de reunific?ri a celor dou?, adic? a umplerii aceleia?i forme adamice vibratorii cu o alt? secven?? a con?inutului divin se na?te posibilitatea con?tientiz?rii de sine a Totului ca procesualitate. Forma adamic? e purt?turul, suportul ?i transportatorul sucesiunii de imagini despre sine a Fiin?ei. Împreunarea lui Adam - formei cu Eva – con?inutul devenea posibil? prin sexualitate. Fecunditatea înseamn? introducerea formei adamice vibratorii în ovulul evic ?i umplerea ei cu con?inutul (lutul) matern. Adam r?mâne mereu acela?i (aparatul de filmat) în timp ce Eva este mereu alta – succesiunea de secven?ialit??i imagistice (simbolice). Fiecare n?scut din Eva e o secven?? a imaginii divine în autovizualizarea sa ca unicitate. Con?tien?a, mintea omului e o fotografie de moment a Unicului. Dar trebuia f?cut saltul de la adamul-idee la omul-creier, o secven?? limitat? spa?iotemporal a gândirii care se gânde?te.
Atr?gându-i lui Adam aten?ia asupra Pomului Cunoa?terii, zeul induce ispita fructului oprit. Tot el este cel care o creaz? (deriv?) pe Eva, dar ?i ?arpele ademenitor care îi ofer? m?rul. Cei doi gustând din fructul interzis cap?t? percep?ia propriei sexualit??ii, f?când posibil? fecunda?ia. Blestemul divin, prin acel “înmul?i?i-v?”, e calea prin care i se acord? urma?ului Omului realitate. Adam ?i Eva sunt imagini divine, dar n?scu?ii din ei sunt onticit??i spa?iotemporale. Cum de au totu?i acestea chipul ?i asem?narea divinit??ii? Eva a fost ispitit? de ?arpe. Dac? ?arpele nu ar fi avut chipul ?i asem?narea Zeului despre ce cre?tinism am mai fi vorbit ast?zi? El este metafora for?ei germinative prin care Geneza na?te imaginea autocunosc?toare a divinului ca procrea?ie antropoteic?.
Împreunarea adamo-evic? este imaginea androgin a zeit??ii ce marcheaz? mitogeneza. Pe m?sura intr?rii în istoricitate vibra?ia cainian? se moduleaz? peste cea sethian?, prin aceast? parazitare estompând-o. Prma ei deformare major? se nume?te Cain. ?i de la el, prin prin linia sa procreative, se tot deformeaz?. Într-atât încât zeul s? nu se mai recunoasc? în imaginea de sine. Aceast? malformizare o numesc mistificare vramic?. Cainizarea antroposului deformeaz? imaginea sethian? a divinului despre sine. Corectarea ei se produce prin a/vramizare. Urma?ul lui Avram, Moise, avertizeaz? prin poruncile transmise s? nu ai al?i zei ?i nici s?-?i faci chip cioplit, adic? s? nu perturbi prin f?ptuirile tale imaginea divinului. Prin t?ierea împrejur sunt selecta?i cei care s? duc? mai departe actul procrea?iei pe linia sethian? a autocunoa?terii. Numai c? iudaismul e?ueaz? în ispita pl?cerii sexuale, cainizând ?i mai mult imaginea divinului. Noe nu este numele unei imagini-persoan? din lan?ul antropoteic autocunosc?tor. Nu este o za, ci este afirma?ia prin care zeul recunoa?te c? nu se mai recunoa?te în imaginea sa, prin care se simte negat. No/e înseamn? “Nu mai exist!”. Potopul e tentativa divinului de a sp?la, cl?ti imaginea de sine cainizat?. Dar, prin urma?ii noetici e continuat? calea degener?rii eticit??ii gnozei în estetica antropoteic?. Omul e tot mai sedus de frumuse?ea imaginii de sine ?i pentru a ?i-o impune în fa?a celorlal?i institute ordinea care s?-i favorizeze acest demers. Se continua istoricizarea mitogenezei.
Zeul e nevoit s? opereze o a nou? corec?ie major? a imaginii de sine (realit??ii). Prin Iisus deschide calea autorenov?rii antroposului încât s? reflecte divinul cât mai apropiat de adev?rul existen?ei sale. Procreerea prin sexualitate era generatore de grave erori (p?cat). Asupra Mariei s-a pogorât, drept Sfântul Duh, acela?i zeu. Nu ?tim dac? mai era ?i ?arpe. Ceea ce anun?? arhanghelul e un alt tip de procrea?ie. Christos nu e adamic, e duhul divin pur pogorât asupra evei prezentului (Maria). Acela?i con?inut evic – substan?a divin? – e turnat într-o alt? form?. De aceea e sfânt, nu îl afecteaz? blestemul. Pe Adam zeul îl face integral din sine. De aceea are doar existen?? nu ?i realitate. Apoi îl divide ?i îl blesteam? s? se înmul?easc?. In schimb pe Iisus îl face din sine cu o p?mânteanc?, o secven?? târzie a Evei sacralizat? de succesiunea de con?inuturi divine transmise în form? adamic?. Iisus e o alt? form? adamic?, dar care are ?i existen?? (nemurire) ?i realitate ontic?. Prin el separa?ia dintre p?rin?ii primordiali, ce se înl?tura numai momentan (în present) prin împreunarea sexual?, este anulat?. ?arpele devine Sfântul Duh ce pogoar? asupra urma?ei Evei, împreunarea fiind nesexual?. Christos nu are urma?i, el e doar un model, un prototip al omului viitor. Parc? ni se anun?? o er? a postumanului adamic. Nu despre asta ne-o fi avertizând Apocalipsa? Estrogenizarea b?rbatului ?i testosteronizarea femeii nu ne anun?? refacerea unit??ii str?mo?ilor ancestrali într-un nou Adam al c?rui prototip este Iisus? Autocunoa?terea de sine a divinului nu se va mai realiza prin murirea individului uman, ci printr-un alt tip de antropos în care adamul s? nu mai fie doar idee-imagine, ci ?i creier, s? aib? ?i existen?? ?i realitate. Inteligen?a artificial? ar putea deschide aceast? cale.
Prin Christos unicitatea devine Trinitate – Fiin??, Duh, Fiu. ?arpele ?i Duhul Sfânt sunt ipostaze spa?iotemporale ale Fiin?ei. În cazul Fecioarei zeul se une?te cu consecin?a profe?iei sale, cu blestemul. R?ul ?i binele au aceea?i valoare etic?. Chiar dac? gnoeticul devine no/etic. Îns? numai din perspectiva umanului r?ul are sens. Gnoeticul apar?ine Fiin?ei, noeticul este non etica Demiurgului. Sacrul se împreuneaz? cu profanul, reprezentat de femeia blestemat?, fiica celor doi p?rin?i ancestrali. Deci, spre a se autovizualiza, zeul a inventat femeia. Materia în care Geneza î?i sculpteaz? Chipul!
Fiin?a e unic?, putem spune c? fecunditatea face din p?rin?ii primordiali ai Lumii Noi, prin cre?tinism, nefiin?e fiin?iatoare ale divinului. Prin om Fiin?a se nefiin?eaz? fiin?iator spre a lua act de sine ca autovizualizare a secven?ei prezentului uman. Fiecare urma? adamo-evic e o proiec?ie a chipului divin. Procrea?ia e modalitatea sub care divinitatea î?i regizeaz? filmul propriei deveniri autocunosc?toare. Efemeritatea uman? e suportul ve?nicei autodezv?luiri a unei ipostaze a chipului Fiin?ei. Indivizii umani sunt pixels ai prezentului fotografiei divine. Umanitatea, în succesiuna genera?iilor sale, e poza divinit??ii în tridimensional ?i pe Terra. În urma p?catului biblic Adam ?i Eva nu î?i pierd eternitatea, ci ?i-o secven?ializeaz? în cadrul procrea?iei prin continua perpetuare de urma?i muritori. Prin murire ceea?i form? adamic? se umple cu alte con?inuturi evice ale sacrului, dest?inuindu-l autocunosc?tor.
Con/?tientizarea Fiin?ei, autoiluminarea de sine presupune dou? procesualit??i simultane: înstr?inarea de sine în succesiunea de secven?e umane autoreflectorii ?i desacralizarea. Aceast? modalitate o numesc calea luciferic?. Fiin?a nu î?i poate dezv?lui sie?i esen?a sacr? decât în ipostaz? luciferic?. Lucifer nu este Satana, ci este Fiin?a care î?i învinge egosul st?rii “în sine” spre a intra în “starea de sine”. Divinul care ia act de sine, devine con/?tien?? – con?tiin?? unic? prin autodesecralizare ?i înstr?inare de esen?a gnoetic?. Pentru a afla despre sine Fiin?a î?i sacrific? propriul mister, se des/t?inuie sie?i. În ipostaza luciferic? ea devine “pentru sine”. “În sinele” ?i “pentru sinele” par polarit??i ale Unicit??ii. Fiin?a se luciferizeaz? spre a se autoconstata. Ea reprezint? existen?a adev?rat?, Con?tiin?a e imagine despre sine. De?i pare paradoxal, realitatea (materialitatea) nu este decât iluzie a Existentului. Tot cea ce e corporal e delimitat, perisabil ?i trec?tor, are numai prezent. Dincolo, în trecut ?i viitor r?mâne forma – suflarea divin? (Spiritul). Unitatea dintre Fiin?? ca veritabil? existen?? ?i Con?tiin?? (Demiurg), ca imagine de sine se men?ine prin convertirea egosului în iubire. Egosul e for?a ce men?ine coeziunea unicit??ii ?i apar?ine esen?ei, iubirea leag? unicitatea de imaginea sa despre sine. Când ne îndr?gostim nu iubim partenerul, pentru c? acesta ne r?mâne necunoscut în esen?a sa, ci imaginea pe care ne-am format-o despre el. Trecerea de la egos la iubire permite fenomenalizarea esen?ei. Egosul apar?ine esen?ei fiin?iale, iubirea o leag? de imaginea sa nefin?ial? – realitatea concretului. Pomul vie?ii e metafora Fiin?ei întemni?ate în misterul ei gnoetic (Haosul), iar Pomul cunoa?terii e metafora Fiin?ei ce evadeaz? din sine procreator. Umanitatea este ipostaza luciferizat? ?i luciferizatoare a divinit??ii. Divinul care ia act de sine, desacralizându-se în Crea?ie comite o demiurgie. Drept Fiin?? este Divinitatea, iar drept con?tiin?? unic? de sine este Demiurgul.
Prin adamul muritor ce procreaz? estetic, gnoza se ontologizeaz? sub o etic? a umanului. Gnoetica pur? a Fiin?ei în sine, prin procrea?ie, se profaneaz? în etica demiurgic? a societalului. Ordinea divin? se des/t?inuie prin fecunditate ca ordine a umanului. Fecunditatea se realizeaz? prin biosul uman, dar apar?ine divinit??ii. Specific omului este f?ptuirea. Pe calea demiurgic? facerea devine f?ptuire. Prin f?ptuire omul se înstr?ineaz? de sine în faptele sale precum divinitatea în actul crea?iei(Facerii). A?a cum omul e cunoscut prin faptele sale Dumnezeu se face cunoscut sie?i prin crea?ia sa – Lumea (Cosmosul). F?ptuirea se înscrie în continuarea Facerii. Cu prima începe demiurgia, iar cealalt? o finalizeaz?. Prin înstr?inarea de sine în f?ptuirile sale omul se alieneaz?, î?i epuizeaz? poten?a vital?, î?i consum? propria imagine. De la prunc la b?trân se dezimagineaz?, în c?utarea adev?ratei existen?e. Moartea înseamn? deontologizarea antroposului, echivalând cu reîntoarcerea fiin?ei la sine. Con?inutul evic al individului uman (trupul-imagine) se consum? total prin biochimia descompunerii, iar forma adamic? se conserv? ca arhetip divin în câmpul morfogenetic, a?teptând momentul unei noi fecundit??i. Adic?, o alt? secven?? a autodezv?luirii de sine a infinitoeternit??ii chipului divin.
Mitologia cre?tin? ne sugereaz? reprezentarea unui Dumnezeu asemenea unui b?trân cu barba alba, un tat? bun care într-o zi ne va lua pe genunchii s?i ?i ne va alinta ori certa p?rinte?te pentru modul în care ne-am consumat tr?irea p?mântean?. În func?e de aceasta, Judecata de Apoi ne va mai acorda sau nu ?ansa unei alte reîncarn?ri. Aceast? antropotizare a divinului exprim?, îns?, limitele percep?iei noastre. Divinitatea ca Dumnezeu nu are identitate, este unicitatea Totului. Nu exist? în “afara sa”, deci nu are cine s?-l perceap?! Are numai individua?ie. Ca Demiurg are, îns?, identitate sub forma Con?tiin?ei unice – imaginea sa despre sine în Crea?ie.
S? încerc?m s? ne reprezent?m cum ar ar?ta în postura de Demiurg. Asta implic? o discu?ie despre individua?ie ?i identitate. Prima presupune unicitate, cealalt? o delimitare în cadrul ei, identitarea implicând o secven?ionare a unicita?ii. Demiurgia nu cuprinde întreaga divinitate, ci e procesualitatea sub care aceasta se dest?inuie autoperceptiv progresiv. S? gândim tr?irea individului uman drept un moment de pauz? între cadrele în mi?care ale filmului vie?ii. Dac? imposibilul observator din afara umanului ar vizualiza filmul, el nu ar putea constata pauzele – existen?a individului, tr?irile ci numai în?iruirea lor ca un continuum în mi?care. Cum ar ar?ta respectiva îmbinare a secven?elor tr?irilor individuale? Poate c? demiurgia divin? ar îmbr?ca ipostaza chipului adamic.