Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Leap?a pe ova?ii

de Bogdan Geana

Când am cunoscut eu Odobe?tiul, la începutul anilor 80 cred c? nu dep??ea 8000 de locuitori. Asta o spun acum, dac? m-a?i fi întrebat atunci v-a? fi jurat c? are vreo 40, dintre care peste jum?tate mi-erau rude, iar restul, mici întreprinz?tori, de maxim? importan?? social?. Restul, adic? 7960, probabil c? î?i petreceau ziua prin podgorie, ?i noaptea se preg?teau, în întunericul caselor cu un singur nivel, de o frumuse?e clasic? de urbe interbelic?, pentru o nou? zi dificil?. Unul dintre întreprinz?tori era Willy, sifonarul. Unul dintre pu?inii evrei r?ma?i în Odobe?ti - ast?zi mai tr?iesc doar doi, pe care îi po?i vedea o dat? pe an în templul care st? s? cad? peste ei 0 Willy fusese odat? patron iar acum era singurul angajat al statului în dugheana care odat? îi apar?inuse. De?i Odobe?tiul avea dou? sifon?rii, cum îi st? bine unui or??el plasat strategic între podgorii, bunicul î?i umplea sifoanele numai la Willy, cu care st?tea uneori la palavre interminabile, spre disperarea mea, care r?mâneam f?r? bomboanele lipite vrac, pe care mi le oferea comerciantul, cu mare cump?tare. Nu e vorb?, c? nu venea bunicul cu 2 sifoane, ci cu vreo 15 odat?, pe care le îngr?m?dea în portbagajul ma?inii sale Lada, a?a c? pretextul polemicilor exista din bel?ug. De cele mai multe ori discu?ia începea cu un teaser din episodul trecut: m?i ovreule, iar m-ai furat la acid! Dup? care înjurau împreun? orânduirea, cu lux de am?nunte, de ai fi zis c? statul paralel deja ajunsese la vârsta a treia. Mai târziu am în?eles c? repro?urile bunicului intrau la pierderi neglijabile, nimic nu putea înlocui socializarea lui cu Willy. Pe urm?, îmb?trânit, Willy, fost patron, actualmente angajat la stat a împ?r?it postul cu unul-doi ucenici, retr?gându-se, strategic în casa cochet? din fundul cur?ii. Bunicul, care nu ar fi c?lcat nici mort la cealalt? sifon?rie, continua s? î?i umple sifoanele „La Willy”, îns?, îi sim?eam jalea atunci când întreba, din ce în ce mai blazat dac? ovreul e bine. Filmic, seam?n? zguduitor cu secven?a din Once upon a time in Hollywood, când personajul lui Brad Pitt îi face o vizit? fostului proprietar de ranch, semimumificat, care g?zduia hipio?i criminali. Povestea murise. Vorba murise. Nu mai existau nici motiv, nici referin?e comune, pentru a face conversa?ie cu câ?iva tineri care azi erau sifonari, mâine nu. Bunicul a plecat ?i el, cu toate amintirile petrecerilor sau pomenilor, la care participa, împreun? cu comercian?i care î?i administrau propria afacere, unde dup? miezul nop?ii începea chiuitul ?i jocurile de poker. A luat cu el ?i acel crâmpei de siguran?? pe care o aveai atunci când te duceai s? cumperi de la produc?tor, când duceai ceva la reparat ?i ?tiai c? proprietarul este ?i meseria?. Veneau toate la pachet, ca o garan?ie. Evident c? poate în propor?ie de maxim 10% produsele erau mai temeinic concepute decât cele de ast?zi, îns?, a?teptarea aceea activ? te f?cea s? nu sim?i c? apelezi la service, ci c? pur ?i simplu, în r?stimpul câtorva vorbe, ?i se repar? ?i gadgetul.

Timpurile noi au sugrumat povestea, înlocuit? abrupt cu aburul unor angaja?i exper?i, care te îmbârlig?, pentru a te convinge s? î?i faci abonament la dugheana care nici m?car nu le apar?ine. ?i înc? ar fi fost bine. Oricum ei nu au în?eles c? nu acest tip de monolog era util, c? nimeni nu îi vizita pentru o mostr? de profesionism, în absen?a ra?ionamentului lor colocvial ?i foarte subiectiv. Este fals? iluzia de ast?zi c? un vânz?tor bun î?i depune silin?a s? nu piard? clien?i. A murit de mult aceast? no?iune, înc? din momentul în care patronii micilor dughene s-au mutat în casa din fundul cur?ii. S? nu ne mai am?gim cu aceast? viziune nostalgic? asupra deontologiei care guverneaz? prestarea de servicii în industria micilor afaceri. Amatori sau profesioni?ti, noii angaja?i nu depun niciun efort pentru a promova serviciile firmei angajatoare, eventual dup? principiul c? mai mult de 4 ani pe pozi?ie duce la blazare.

Cump?r un ceas de buc?t?rie. Nu doar c? nu e de lemn, cu cuc ?i conuri artizanale de brad, pur ?i simplu un ceas enorm, de plastic, imitând ceasurile de secol XIX, de gar?. Pare greoi, poate ?i datorit? celor dou? enorme buloane false, care imit? mecanismul de reglare, în realitate nu are mai mult de 2 kg ?i este eminamente electronic, Made in China, pe baz? de baterie. Îl pornesc, ceasul merge cât merge ?i se opre?te. Dup? 2 zile îl returnez spre a-l înlocui. La plecare, vânz?toarea îmi spune, cu un iz de complicitate îndoit? cu mult? avertizare: „s? ?ti?i c? este un ceas greu, complex, ?i c? poate e cazul s? înlocui?i bateriile Varta cu Duracell. Sunt mai puternice.” (C? dac? mi-l returna?i ?i pe ?sta, s? ?ti?i c? v? fac reclama?ie c? nu a?i folosit Varta, ra?aidragu de burgheji!) Niciun patron nu mi-ar fi dat un astfel de sfat, f?r? s? se gândeasc? c? poate mâine va trebui s? î?i cheme rudele prin vizit? în magazin, ca s? nu zic? urbea c? e la un pas de faliment.

Mai zilele trecute primesc un telefon. G?l?gie maxim? în cas?, într-una din camere muzic?, în cealalt? ?tiri, cu poten?iometrele destul de for?ate. R?spund, îndreptându-m? spre o inc?pere sc?ldat? în lini?te. Evident c? r?spund mai tare, sindrom clasic. ?i ce mi-e dat s? aud de la cel?lalt cap?t al firului: v? rog s? vorbi?i mai încet c? eu aud foarte bine. Dup? care mi se comunic? motivul apelului: firm? de plasat produse. Cu siguran?? nu fusesem sunat de c?tre patron! A?adar, unde este trainingul, unde este, nu fac apel la cei ?apte ani de acas?, ci la elementara educa?ie a abord?rii clientului, atunci când, evident, ai un interes? A?a ceva nu mai exist?. Poate c? dac? mai întâi a? fi fost întâmpinat de robotul care îmi comunica înregistrarea convorbirii, altfel ar fi decurs aceast? discu?ie. Poate c? lipse?te ctc-istul de serviciu, acum, când patroni sunt pu?ini ?i pr-i?ti tot mai mul?i. Unde e?ti, mulhulit inspector, tu, interfa?? a ?efului de la sectorul suflete?

Prin monopolizare, prin înghi?irea micilor întreprinderi a murit concuren?a, a murit no?iunea proprietarului-juc?tor, a murit, într-un anumit aspect, aproprierea social?, care ast?zi este prezentat? mult mai nociv decât ar fi în realitate. Apropiere social? nu cred c? înseamn? metri fizici, ci ore întregi de poveste. Apropiere social? poate fi ?i o factur? nesim?it? la convorbiri telefonice. Greu de g?sit, ast?zi. Alcoolul se bea amestecat, nop?ile albe de alt?dat? au devenit ast?zi minute de cocktailuri agresive, action f?r? motivare sentimental?. Îi bate pe to?i Bruce Willis ?i le vorbe?te spurcat, pentru c? este impulsiv-compulsiv cu o arom? fin? de tourette.

S? mai bem un p?h?rel, s? ne matolim lejer!

Bogdan Geana (BogdanGeana) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro