Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Multi

de Ionut Popa

Când realitatea ne izbe?te frontal, zbier?m în t?cere.


Jurnal
II.


În cabinetul doamnei Stavropol, întins pe canapeaua proverbial? a pacientului - m? rog, a clientului beneficiar de consiliere psihologic?, cum spunea doamna Stavropol - pentru o cât mai bun? concentrare asupra gândurilor ?i emo?iilor acumulate în decursul ultimei s?pt?mâni, num?ram secundele care se intersectau cu întreb?rile ?i concluziile care îmi erau adresate. A doua ?edin?? m-a surprins în ipostaza omului neajutorat. Nu scosesem artileria grea din arsenalul de probleme personale, voiam s-o p?strez pentru una dintre ?edin?ele ulterioare, îns? aveam destule preocup?ri morbide ?i gânduri negre ascunse, gata s? inunde realitatea imediat?, astfel încât putem s? deversez un material consistent în spa?iul acela confiden?ial ?i sigur. Am tras aer în piept.
- …?i de câteva luni de zile sunt urm?rit de un vis de angoas?. M? trezesc speriat, de multe ori la ore inoportune, trei sau patru diminea?a, ?i nu mai pot adormi la loc.
- Încearc? s?-mi descrii cu lux de am?nunte visul de care zici. Îmi comunicase doamna Stavropol cu o voce cald?.
- Contextul este mai important, cel pu?in a?a cred. Au trecut cinci ani de când am terminat liceul ?i ?ase ani de când a avut loc evenimentul pe care mi-l reproduc în minte sub forma acestor vise. Pe întreg parcursul anilor de liceu încercam s? dezvolt noi metode de înv??are ?i noi strategii de memorare a informa?iilor, astfel încât s? re?in cât mai mult la cât mai multe materii într-un timp cât mai scurt. La istorie, de exemplu, obi?nuiam s? extrag toate datele, to?ii anii, toate intervalele de timp din lec?iile pe care trebuia s? le înv???m pentru lucr?rile de control ?i s? le rescriu cronologic pe ciorne, astfel încât s? pot memora datele brute f?r? s? procesez ?i f?r? s? înv?? mecanic povestea croit? de profesor în jurul acestor evenimente. Puneam în dreptul fiec?rui eveniment important datele ?i/sau intervalele de timp la care s-au petrecut. Un fel de etichetare. Apoi formularea pove?tii o elaboram apelând la „cuvintele mele”, deoarece detestam s? înv?? „cuvânt cu cuvânt”. La una dintre lucr?ri, profesorul a intrat un pic mai devreme în clas?, înainte s? „se sune”, fapt care m-a surprins cu ciorna pe banc?, citind ?i recitind datele de pe foaie. Nu am apucat s? bag foaia în ghiozdan, ci doar în banc?, apoi am uitat complet de ea în momentul în care am auzit formula magic?, „Scoate?i o foaie de hârtie!”. Aveam preg?tit? „foaia de hârtie”, goal? cum era, tabula rasa, ?i în a?teptarea lucr?rii. Am scos-o mecanic din banc?, am scris cerin?ele dup? dictare ?i am trecut imediat la rezolvarea acestora. Mâna mea dobândise o inteligen?? proprie, str?ina de dimensiunea con?tient? a intelectului, gra?ie mi?c?rilor repetate pe care le f?ceam când, în intimitatea camerei mele, copiam datele din caiet pe ciorne, ?i a?terneam pe hârtie evenimentele întocmai cum ne fuseser? prezentate. Colegul care st?tea în banca din fa??, întorcând discret capul spre mine, insista s?-i suflu ?i lui ceva, moment în care, probabil mai tare decât a? fi vrut s? se aud?, l-am contracarat cu un „taci, m?!” aruncat într-o not? semi-agresiv?, ceea ce i-a suscitat aten?ia profesorului. Intrigat de temeritatea cu care îndr?zneam s? emitem vreun sunet în timpul unei lucr?ri la materia sa, regula de baz? fiind „s? nu se aud? nici musca”, a venit la noi ?i ne-a controlat în banc?. Colegul din fa?? nu avea nimic, dar eu, uitând de ciorna pe care o introdusesem în banc?, nu în ghiozdan, am ap?rut în fa?a întregii clase ?i, implicit, în fa?a profesorului, care m? ?tia un „elev silitor”, drept un tri?or. Am încercat s? fiu cât mai persuasiv, s?-l aduc pe profesor înapoi cu picioarele pe p?mânt, dar în mod cert acesta era prea nervos în sinea lui ?i se sim?ea tr?dat de faptul c? unul dintre elevii pe care-i aprecia ?i promova de fiecare dat? când avea ocazia a putut s?-i în?ele a?tept?rile într-o asemenea manier?, de fa?? cu dou?zeci ?i nou? de martori oculari. I-am propus chiar s? m? asculte în fa?a întregii clase dup? ce to?i ar fi terminat ?i predat lucr?rile, ca s? se conving? de faptul c? înv??asem tot ?i, prin extensie, c? nu exista nici un motiv s? copiez. Nu asculta nimic din ce-i spuneam, fiind s?tul de zecile, dac? nu chiar sutele de scuze pe care le auzea în fiecare zi din partea elevilor. A?adar, cazul acela particular, unde aveam de a face cu o derulare nefericit? a evenimentelor, eu necopiind ?i neavând inten?ia de a copia, nu putea trece de filtrul perceptiv al profesorului drept o excep?ie, o întâmplare izolat?. Mi-a pus nota unu pentru copiat, cu sfatul s? „m?nânc istoria pe pâine” în acel semestru ca s? nu m? lase corigent. Ce m-a bulversat - am ajuns s? în?eleg dup? ceva timp - nu a fost nota în sine, încheiasem semestrul cu media ?apte, ci faptul c? atunci am aflat, nemair?mânând nicio urm? de îndoial?, c? nu exist? dreptate, înv??asem pe pielea mea c? dreptatea e un termen relativ ?i c? oamenii judec? faptele ca fiind drepte sau „strâmbe” dup? propria percep?ie a realit??ii mai degrab? decât dup? realitatea efectiv?. Profesorul nu s-a comportat ca un om de ?tiin?? care vrea s? investigheze în am?nun?ime realitatea din jurul s?u, ci ca un suporter de pe stadion care te love?te cu sete pentru c? din direc?ia ta a auzit o injurie la adresa echipei sale preferate. A fost convins c? versiunea pe care mintea sa a elaborat-o asupra realit??ii era cea corect?, nu a mai trebuit s? ia în calcul ceilal?i parametri, precum evolu?ia mea de pân? atunci sau faptul c? intrase în clas? mai devreme cu dou? minute, nici nu a avut curiozitatea, m?car cea a omului care vrea s? te umileasc? pân? la cap?t, de a m? asculta din lec?iile pe care le-avusesem de înv??at pentru a se convinge de veridicitatea spuselor mele. ?i-am mai înv??at un lucru atunci, unul foarte important, care mi-a deschis ochii în leg?tur? cu interac?iunile umane: noi nu vorbim unii cu al?ii decât în foarte pu?ine instan?e, iar în majoritatea cazurilor vorbim unii c?tre al?ii; pas?m cuvinte de la unii la al?ii ?i, de cele mai multe ori, nu decodific?m sensul acestora în cheia potrivit?, ci doar le reinterpret?m în func?ie de experien?ele noastre, de preg?tirea noastr?, de preconcep?iile noastre ?i de multe altele. Pe scurt, auzim doar ce putem auzi, restul informa?iilor trec pe lân? noi dac? nu suntem preg?ti?i de a le recepta. M-am documentat mult în ce prive?te teoria cunoa?terii, relativismul cultural, perspectivismul, teoria percep?iei ?i a comunic?rii ?.a.m.d.
- E o întâmplare inedit?! Mi-a spus doamna Stavropol. Dar te-a ajutat mult, din câte în?eleg, ?i-a deschis ochii în leg?tur? cu natura realit??ii în care trebuie s? coabit?m. A?a trebuie s? prive?ti înapoi la acest eveniment. ?i, mai mult decât atât, te po?i gândi la el ca la o întâmplare necesar?.
- Sunt de acord cu dumneavoastr?, dar am r?mas cu senza?ia c? mi s-a produs o nedreptate!
- Da, te în?eleg, întâmplarea ?i-a zdruncinat sistemul de valori. Dar astfel de întâmpl?ri mai neobi?nuite sunt cele care ne cl?desc caracterul ?i ne înva?? multe lucruri despre via??. ?ine cont de asta ?i accept?-?i trecutul, în special p?r?ile care te-au ajutat s? cre?ti pe plan intelectual. ?i s? nu cazi prad?, ca mul?i oameni, de altfel, tenta?iei de a încerca s?-?i schimbi trecutul, fiindc? este o sarcin? imposibil?. Î?i po?i schimba modul în care î?i schi?ezi în minte trecutul, ?i-aici cred cu t?rie c? se afl? cheia accept?rii de sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, gânde?te-te, a trebuit s? se întâmple, s-a întâmplat cu necesitate, altfel n-am mai fi fost aici.

Doamna Stavropol a continuat cu o prelegere mai elaborat?, dar conceput? într-o not? similar?, despre modul în care nu ne putem schimba trecutul, acest lucru nefiind decât o întreprindere iluzorie c?reia i-au c?zut prad? pân? ?i cei mai inteligen?i oameni din lume. Vocea ei cald? m? lini?tea mai mult decât mesajele pe care aparatul fonator le propaga în spa?iu. Timbrul vocii ei, împletit cu mesajele potrivite, era de natur? s? tempereze pân? ?i cele mai agresive atacuri de panic?.

- ?i-acum spune-mi, te rog, cum se integreaz? aceast? experien?? în visele pe care le ai, ce anume visezi?
- La început, imediat dup? ce am terminat liceul, visam aproape în fiecare noapte c? mai aveam pu?in ?i încheiam anul ?colar, îns? la istorie nu aveam în catalog decât o singur? not? (nota nou?) ?i, drept urmare, nu mi se putea încheia media, adic? urma s? repet clasa a 11-a. Era un co?mar în adev?ratul sens al cuvântului. P?rin?ii mei au ?inut s?-mi repete de-a lungul copil?riei c?, dac? s-ar întâmpla cumva s? „r?mân repetent”, m-ar fi dezmo?tenit. Nu ?tiam exact ce însemna lucrul acela, îns? dup? tonul grav cu care rosteau fiecare cuvânt, „d a c ? r ? m â i r e p e t e n t, t e d e z m o ? t e n i m”, intuiam c? era ceva îngrozitor, ca ?i când ai lua un om extrem de bolnav ?i l-ai arunca la groapa de gunoi. Mai târziu aveam s?-mi dau seama c? mo?tenirea de care a? fi fost privat, eterna gogori??, nu era în realitate decât o mân? de firimituri în oceanul bog??iei altora. Dar revenind la visul recurent, îl c?utam cu disperare pe profesor, dar nu-l g?seam nic?ieri. Alergam pe holurile cl?dirii, deschideam fiecare u??, clasele erau goale, apoi intram în cancelarie. ?i iar, ?i iar, ca un hamster care alearg? la infinit pe roata sa. Dup? ce c?utam în toate s?lile de clas?, m? îndreptam c?tre ie?irile din cl?dire, dar când ajungeam în dreptul vreunei ie?iri, aceasta disp?rea ?i în locul ei nu r?mânea decât un perete vopsit în stil comunist. Trebuia s-o iau de la cap?t, cancelaria, s?lile de clas?, ie?irile care disp?reau ?i tot a?a. Spre surprinderea mea, de fiecare dat? când intram în cancelarie, vedeam catedra din mijlocul s?lii cum se topea încet-încet, fiind f?cut? în întregime din cear?, ?i încercam s-o sting lovind-o cu geaca, dar nu reu?eam decât s? înr?ut??esc situa?ia, viteza cu care catedra se topea cre?tea direct propor?ional cu viteza cu care o loveam.

Doamna Stavropol î?i nota în lini?te câteva idei în caie?elul s?u, în timp ce eu terminasem de relatat visul care m? bântuia ?i priveam cu aten?ie tavanul înc?perii, nemai?tiind ce s? spun. Spre norocul meu, cele cincizeci de minute, cât dura o ?edin??, se apropiau de sfâr?it. Doamna Stavropol se uit? la ceas ?i m? asigur? c? în cadrul ?edin?ei urm?toare aveam s? discut?m pe larg despre aceste vise ?i despre sechelele cu care, în mod evident, r?m?sesem dup? ce ?coala româneasc? a depus toate eforturile s? m? transforme într-un handicapat emo?ional.



Apropierea este cel mai subtil tertip al iubirii.


9.


Era trecut de miezul nop?ii ?i eu st?team cu l?mpi?a de pe noptier? aprins? ?i continuam s? citesc din jurnalul psihoterapeutic pe care-l scrisesem în urm? cu câ?iva ani, înainte s? m? mut în Cluj-Napoca, spre nemul?umirea logodnicii mele care încerca s? doarm?. Aceasta, o clujeanc? cert?rea?? pe care o iubeam în mod inefabil ?i pentru care m-am mutat în acest ora?, nu se putea niciodat? ab?ine de la a m? lovi cu iubire ?i a-mi expune voalat defectele. În general, pot sta treaz pân? foarte târziu, pentru c? ziua urm?toare m? pot trezi în jurul amiezii, îns? Camelia nu-?i permite luxul acesta; cum aveam programe de lucru diferite, ea trebuie s? se trezeasc? la ?apte diminea?a.

- Mai stai mult, baby? S-a întors cu un aer pasiv-agresiv ?i m-a mângâiat pe cap.
- Nu cred… Te-am trezit? N-am vrut, am crezut c? nu fac zgomot. Am mai citit din jurnalul la care am lucrat mai demult, poate reiau scrisul ?i îl transform într-un roman. I-am r?spuns cu chef de vorb?.
- Abia a?tept s? îmi poveste?ti mâine, baby, acum stinge lumina ?i culc?-te ?i tu, nu stric? o or? de somn în plus.
- Da, î?i povestesc mâine. Am s?rutat-o scurt. Noapte bun?! ?tii c? te iubesc, da?
- Da… ?i eu te iubesc! Îmi r?spunse pe jum?tate adormit?.
Lumina stins?, ochii închi?i ai Cameliei ?i lini?tea mormântal? care se a?ternuse peste noaptea de pe strada Alverna îmi activau sim?urile; somnul era departe de a se instala, nu m? sim?eam obosit, dar puteam visa cu ochii deschi?i. Amintirea frumuse?ii RCBC îmi înf??ura globii oculari într-o membran? de culoare ro?ie ca ?i când a? fi suferit de o afec?iune rar? a ochilor, iar urechile-mi fl?mânde a?teptau vocea percutant? a acesteia pe care ?i-o etala atunci când o lua pe la spate sau de jos, sau de deasupra, sau din orice pozi?ie. Mintea mi se transformase într-o pant? pe care ideile o luau la vale precum apa, calea minimei rezisten?e ghidându-mi imagina?ia. Altfel spus, treceam de la un plan la altul, încercam s? num?r oi, apoi Ionel îmi f?cea cu mâna de la balconul companiei unde reu?ise s? se angajeze în timp ce eu m? plimbam dintr-o parte într-alta, de la o firm? la alta, un interviu, dou? interviuri, dou? sute treizeci ?i patru de mii cinci sute optsprezece interviuri, în zadar; ?omaj, prieteni care ies de la munc? ?i se duc în vreun bar de hipsteri, iar eu parcurg ora?ul s?-mi iau ajutorul de la stat, cincizeci de lei în schimbul unui vot pentru comuni?tii de la PSD, familie, familia mea moart?, unchiul ?i m?tu?a care m? luaser? în grij? dup? ce p?rin?ii mei muriser? în acel accident de ma?in?, care m-ar fi dezmo?tenit în locul lor. Am deschis ochii. Lumina trecea nestingherit? prin draperiile confec?ionate dintr-un material ieftin, iar ceasul telefonului indica ora zece ?i dou?zeci. Camelia avusese dreptate, am dormit suficient ?i m-am trezit chiar mai devreme decât de obicei, ca s? frec ?i mai mult menta pân? se face ora de plecare spre planta?ia SRL. Dup? ce-am parcurs întregul ritual zilnic de igien? corporal?, mi-am f?cut o cafea. Apoi mi-am aprins o ?igar?. Nu fumez, mi se pare un obicei ridicol, dac? nu chiar scârbos, de?i în cazul multor persoane e pur? dependen??; prin urmare, nu putem spune c? mai au de ales dac? s? fie sau nu ridicoli. Dar în momentul respectiv sim?eam nevoia s? las fumul acela nociv s?-mi îmbr??i?eze pl?mânii, s? fac? dragoste bolnav? cu cavitatea mea bucal?, iar nicotina s?-mi ajung? la creier ca s?-mi stimuleze secre?ia de dopamin?. Am luat ?igara dintr-un pachet de-al Cameliei. Ea mai fumeaz? uneori ?ig?ri light, mai ales când îi vin prietenele în vizit?, dar nici ea nu este o fum?toare inveterat?. Am tras cinci fumuri ?i m-am oprit. Am aruncat ?igara în chiuvet? ?i am eliberat un jet generos de ap? peste ea, s-o anihilez în mod definitiv ?i irevocabil. Pentru moment, îmi era o profund? scârb? de propria persoan? pentru gestul inutil în care m? angajasem, mult mai scârb? decât îmi este, de pild?, în momentele în care, în imagina?ia mea, o în?el pe Camelia cu RCBC. La birou, dup? ce am introdus ora de sosire în aplica?ia de pontaj, Ionel a trecut pe la mine ?i mi-a spus c? trebuia s? vorbim urgent într-un separeu. Era pe fug?. Mi-a spus c? se eliberase un post de „data entry specialist” cu limba englez? în cadrul firmei cu care acesta b?tuse palma zilele trecute. Nu-mi suna câtu?i de pu?in bine, era o fund?tur? din care nu puteai decât s? pleci la un moment dat, genul de munc? repetitiv? care nu ajut? deloc la dezvoltarea profesional? a eului muncitoresc ?i de unde nu puteai ajunge decât, eventual, la nebuni. Ionel a încercat s? m? conving?, spunându-mi c?, indiferent de unghiul din care a? fi privit chestiunea, ar fi fost mult mai bine decât s? nu am nimic ?i c?, în timp, dup? ce mi-a? fi ar?tat devotamentul ?i atitudinea „proactiv?” fa?? de munc? în sine, a? fi putut s? primesc sarcini mai complexe. Avea dreptate. Era ?i genul de munc? pe care nicio persoan? cu pile n-ar fi prestat-o, pentru c? ar fi g?sit cu lejeritate ceva mai bun. Astfel c? r?mâneam noi, inadapta?ii, cei cu probleme de atitudine ?i gândire critic?, c?rora le erau rezervate firimiturile ?i r?ul cel mai mic. Totu?i, credeam în bunele inten?ii ale lui Ionel ?i înv??am s? fiu recunosc?tor pentru prietenia pe care mi-o ar?ta. Ca atare, nu-i furnizasem un r?spuns definitiv, r?m?sese s? m? mai gândesc ?i s?-l anun? cât mai repede cu putin?? referitor la decizia pe care o voi fi luat-o. A?teptam s? aflu dac? RCBC îmi g?sise sau nu ceva mai pe m?sura ambi?iilor personale. Timpul trecea greu, ca o încordare a memoriei, ?i activitatea principal? se rezuma la câteva clicuri de mouse în gol sau la r?sfoitul presei digitale în c?utare de ?tiri ?i informa?ii care s?-mi suscite aten?ia. Priveam pu?in spre dreapta ?i îl vedeam pe Eusebiu concentrat asupra unei linii de cod pentru un artificiu pe care voia s?-l introduc? în baza de date, se foia pe scaun, semn c? nu-?i g?sea locul, ?i strecura printre sunetele produse de taste în timp ce scria ?i ?tergea, repetând acest proces de mai multe ori, câte un puf?it de frustrare. M? uitam în stânga ?i o vedeam pe Bianca, o coleg? a c?rei absen?? n-o voi fi resim?i-o nicicum, ?i o ascultam cum vorbea în englez?, l?sând s? se aud? un accent americ?nesc plin de afectare, cu unul dintre colegii din departamentul de asisten?? tehnic? de dincolo de ocean. Se juca cu firul telefonului fix de parc? ar fi fost o secretar? dintr-un film de duzin? destinat gospodinelor stresate din anii ’60. La un moment dat, v?zând cu coada ochiului c? m? uitam la ea, a luat discret o radier? de pe birou, asigurându-se c? nu observ acest lucru, ?i, în timp ce turuia cu receptorul la ureche, mi-a aruncat-o în cap cu o precizie de invidiat. S-a strâmbat la mine ?treng?re?te ?i mi-a ar?tat degetul mic, l?sându-m? s? în?eleg c? era un eufemism digital pentru degetul din mijloc. Când mai obi?nuiam s? ne petrecem o bun? parte din pauze în sala de ping-pong ?i jucam la dublu, eu f?când echip? cu Bianca, aceasta s?rea frenetic pentru a nu-i permite mingii s? cad? de pe mas? ?i m? c?lca din gre?eal? pe picior, o neaten?ie care, la un moment dat, se transformase în obicei, pân? când am încetat s? mai joc la dublu. Cred c? se sim?ise jignit? atunci când, într-una dintre d??ile în care am mers în team-building la o caban? mai retras? din Beli?, participând aproape to?i colegii la diverse activit??i menite a consolida rela?iile profesionale ale membrilor echipei, am refuzat cu obstina?ie s? dau curs propunerilor sale de a i-o trage în ciub?r. De atunci începuse s? m? calce pe nervi, având talentul oamenilor agasan?i de a persevera în chestiuni superflue. M? întorsesem cu fa?a spre cele dou? monitoare de pe biroul personal, ?inând mâinile pe tastatur? ?i privind prin monitoare ca ?i când ar fi fost transparente. De fapt, aceast? întâmplare având-o pe Bianca în prim-plan îmi adusese aminte de ceea ce Traian mi-a spus, într-o pauz?, când înc? nu împlinisem nici m?car o lun? în companie.
- Man, s? ai grij?, c? astea te sug pân? n-o s? mai po?i sta pe picioare. Nici fotbal n-o s? mai po?i juca! Ce le-or b?ga ??tia în mâncare, nu ?tiu… M? luase pe dup? gât ?i râdea cu prietenie din spatele ochelarilor ?i a b?rbii stufoase. Era un tip simpatic, înalt ?i atletic, printre cei mai simpatici dintre fo?tii mei colegi, el ?i Ionel, chiar ?i Eusebiu ?i C?t?lin, al?turi de care mai tr?geam câte o be?ie sor? cu moarte neuronilor. Oameni de cumetrie ?i politico?i din cale-afar? cu necunoscu?ii ?i str?inii. Spre deosebire de triste?teni, concitadinii mei din Triste?ti, cu care te po?i în?elege foarte bine doar dac? ?tii ?i pui în aplicare multe înjur?turi de mam?. ?i totu?i, exist? pu?in adev?r în glumi?a libidinoas? a lui Traian, lumea în care tr?im noi, cei din spa?iul occidental, - pe care o prefer de o mie de ori variantelor comuniste, medievale sau absolutiste de a organiza societatea uman?! - le-a oferit femeilor libert??i pe care nu le-au avut niciodat? în niciuna dintre societ??ile pe care tocmai le-am men?ionat, libertatea suprem? fiind aceea de a putea decide în mod individual, prin asumarea prealabil? a unei educa?ii igienice solide, ce s? fac? cu propriul trup. Secole de-a rândul, femeile au fost batjocorite, înrobite, arse pe rug, subsumate strict dorin?elor arbitrare ale b?rba?ilor, astfel încât, într-un interval de timp mai scurt de un secol, senzualit??ile acestora conjugate au spulberat z?gazurile vechilor societ??i supersti?ioase ?i i-au l?sat pe b?rba?i cu pantalonii în vine ?i extenua?i. Dar nu m? plâng. E de preferat s? fim pedepsi?i într-o asemenea manier? pentru p?catele înainta?ilor no?tri de sex masculin decât prin practicile abominabile ale unei noi Inchizi?ii pornite de fundamentali?tii religio?i. Citind invita?ia pe care o primisem pe mail de la un coleg, m? gândeam c? ritualurile, religioase sau nu, vin la pachet cu traiul în comun ?i nu putem sc?pa de ele nici la bordul navei spa?iale Enterprise. De la ritualurile primitive, care înc? se mai practic? sporadic în anumite col?uri ale lumii, am trecut prin ritualurile religioase ?i am ajuns, pe axa dezvolt?rii omenirii, la ritualurile sociale, laice, din cl?dirile de birouri. Am mers cu to?ii în buc?t?ria principal?, delimitat? discret nu de pere?i, ci de panouri mari de sticl?, care pun perfect în scen? iluzia transparen?ei, pentru a mânca din dulciurile ?i bea din sucurile aduse de persoana a c?rei zi de na?tere o s?rb?toream ingerând zaharuri frumos împachetate. Noile ritualuri de factur? corporatist? m? înduio?eaz? atunci când nu îmi repugn? de-a dreptul, ?i, cu toate acestea, m? bucur c? am ajuns aici, pornind tocmai din str?fundurile istoriei, când obi?nuiam s? arunc?m virgine în vulcani ca s?-i mituim pe zei, pentru a ateriza într-un viitor pe care nu l-a vrut nimeni, dar pe care ni l-am fi dorit cu to?ii.

Ionut Popa (I.M.Popa) | Scriitori Români

motto: O carte neizbutit? poate fi o capodoper? interioar?. (Paul Valery)

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro