Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”

de Cornelia Georgescu

*50. Urm?rirea.

Lia observ? încotro pornise Lucian ?i deodat?, f?r? a pricepe nici ea prea bine de ce, se hot?rî s?-l urm?reasc? îndeaproape, f?r? ca el s? observe acest lucru. Repede, pentru a nu-i pierde urma, ea-?i lu? r?mas bun de la Alex, Nis, Nick ?i Maria, pe care probabil nu-i va mai vedea atât de des, apoi de la Stela, Mihai ?i Ly, cu care se mai putea întâlni, în special cu Ly, care locuia în aceea?i camer? cu ea, în timp ce Stela ?i Mihai r?mâneau în ora?ul artificial, spre deosebire de Alex ?i Nis, care r?mâneau cu „?eful” în „Pacifis”, iar Nick ?i Maria, înc? undeva, pe suprafa?a întins? a Proximei.
- Unde te gr?be?ti, Lia? Te duci la noi în camer?? o întreb? Ly, curioas?.
- Nu, m? mai plimb prin ora?; nu m? gr?besc deloc.
- Te plimbi singur?? se mir? Ly.
- Da, desigur. De ce nu? E ceva r?u în asta?
- Nu, nu-i nimic r?u. Sigur c? te po?i plimba, chiar ?i singur?, nu-i nici o problem?.
- Dar tu? Te întorci în camera noastr? acum?
- Nu, nici eu. Merg ?i eu prin ora?, dar nu singur?, ca tine, ci cu Mihai. Dup? aceea m? voi întoarce în camera noastr?. Dac? ajungi înaintea mea, nu e?ti obligat? s? m? a?tep?i.
- Bine, Ly. Ne vedem mai târziu. Vorbim atunci.
Lia se îndep?rt? gr?bit?, încercând în acela?i timp s? nu atrag? aten?ia celorlal?i asupra ei. Ea re?inuse direc?ia în care pornise Lucian, direc?ie ce sigur nu ducea spre nava albastr? ?i îi prinse repede urma, z?rindu-i silueta inconfundabil?. Porni în urma lui ca o umbr?, t?cut?, iar el nu o z?ri deloc, fiind prea preocupat s? ajung? la locul în care trebuia s? o întâlneasc? pe Sonya, pentru a nu se l?sa a?teptat, fiindc? deja întârziase, dup? p?rerea lui, suficient de mult.
Dup? un timp, ajunse la locul de întâlnire, o z?ri pe Sonya a?teptându-l pe o banc? ?i se apropie de ea. Cu pruden??, Lia se apropie ?i ea u?or, timid, ascunzându-se dup? o tuf? ?i se opri acolo, f?r? a face zgomot; nu dorea s?-?i asume riscul de a fi descoperit? de Lucian; n-ar fi ?tiut cum s? se justifice fa?? de el. Pentru a putea asista nu numai vizual, ci pentru a ?i auzi ceea ce-?i vor spune cei doi, Lia porni micu?ul sistem de transmisie cu care era dotat? uniforma, reglând minitransmi??torul pe frecven?a comandantului misiunii, putând astfel auzi f?r? dificultate totul, mai ales c? acolo era o lini?te deplin?. Ea se str?dui s? nu fac? nici un zgomot, pentru a nu fi cumva auzit? de Lucian, sau de Sonya, care avea un auz deosebit de fin.
- Bun?, Sonya. Scuz?-mi întârzierea, te rog, auzi Lia glasul lui Lucian în minitransmi??tor.
- Bun?, Lucian, r?spunse Sonya, ridicându-se de pe banc?. Nu te mai scuza atât, n-ai întârziat foarte mult. E bine c? ai ajuns ?i acum. Cel pu?in ?i-ai luat r?mas bun de la colegii t?i a?a cum ?i-ai dorit sau a?a cum s-ar fi cuvenit, având în vedere faptul c? nu-i vei mai întâlni în urm?toarele dou? s?pt?mâni?
- Da. Aproape...
- N-a decurs totul a?a cum ai fi vrut?
- Nu chiar totul, se gândi el la... Lia, evident, dar imediat îi ceru: S? nu discut?m despre asta, te rog.
- Nu pari a fi mul?umit de decizia lui Nick.
- A?a este. Nici nu sunt. Nu mi se pare deloc corect, dar n-am de gând s? comentez decizia lui. M? supun hot?rârii pe care a luat-o. Dar, repet, te rog înc? o dat?, s? nu discut?m despre asta!
- Bine. Cum vrei tu. E clar c? nu-?i face deloc pl?cere.
- Deci... În final, te-ai hot?rât s? vii totu?i ?i în seara asta, schimb? el brusc subiectul, f?r? a-i r?spunde în vreun fel la observa?ia potrivit c?reia nu-i f?cea pl?cere decizia lui Nick.
- Da. N-ar fi avut rost s? te dezam?gesc, s? te las s? m? a?tep?i degeaba ?i s?-?i formezi astfel o impresie proast? despre mine. Mi-ar fi displ?cut.
- Indiferent de motivele pe care le-ai avut sau le-ai luat în considerare, m? bucur c? ai venit. Ce zici, r?mânem aici, sau ne plimb?m pu?in?
- Cum vrei tu, l?s? ea la aprecierea lui. Mie mi-e indiferent.
- Atunci poate c? o s? ne plimb?m pu?in, presupuse el ?i-i întinse galant bra?ul.
?i pornir? u?or, f?r? a se gr?bi, pe c?r?rile p?rcule?ului, discutând ?optit. Lia, cu pruden??, ie?i din tufi?, urm?rindu-i îndeaproape, spionându-i, ferindu-se pe cât posibil din raza lor vizual?, de?i întunericul împiedica o bun? observare, cu toate c? lumini r?zle?e, blajine, erau r?spândite din loc în loc, strecurându-se printre crengile ve?nic nemi?cate ale copacilor artificiali. Lia asculta atent? discu?ia dintre ei doi.
- ?i deci, ce-a?i f?cut în aceast? ultim? zi? se interes? Sonya.
- ?i-am urmat sfatul ?i le-am propus s? vizit?m laboratorul în care s-au creat plantele artificiale, iar aceast? vizit? s-a dovedit a fi deosebit de interesant?, din toate punctele de vedre.
- Îmi pare bine c? te-a satisf?cut într-o oarecare m?sur?.
- Da; chiar într-o foarte mare m?sur?. A fost mai mult decât doar interesant.
- Asta-i bine. ?i ce-ai în?eles din aceast? vizit??
- Sincer s? fiu, nu mare lucru, de?i fiecare a creat câte o plant? artificial?.
- Inclusiv tu?
- Da; ?i eu. Am f?cut un micu? ghiocel. O floare care pe planeta mea e considerat? drept vestitorul prim?verii, un simbol al rena?terii naturii, care se treze?te la via?? din nou, dup? amor?eala din iarna cea lung? ?i rece.
- Interesant, aprecie Sonya. ?i ce s-a întâmplat cu el?
- I l-am oferit colegei mele, Lia, s?-l p?streze în camera ei, recunoscu el.
- ?tiu...
- Hopa... Te-am prins! Ne-ai urm?rit în ziua aceasta?
- Nu m-am putut ab?ine. Am vrut s? v?d ce face?i.
- Nu te pot acuza de nimic, de?i nu te aprob. De moment ce ave?i posibilitatea de a ne urm?ri f?r? dificultate; poate c? ?i eu a? fi procedat la fel, în locul t?u. Deci ?tii aproape tot ce am f?cut noi în aceast? zi, presupuse Lucian.
- Ceva de genul ?sta, replic? Sonya scurt.
- ?i atunci de ce mi-ai pus toate întreb?rile astea? Ce faci, de fapt? M? pui la încercare? Îmi verifici sinceritatea?
- Poate, replic? Sonya tem?toare. ?i dac? într-adev?r ar fi a?a, te superi?
- S? m? sup?r?! Nu, doar e normal s? m? verifici, dac? po?i, de?i nu-mi convine. În cazul ?sta îns?, am trecut testul?
- Testul?! p?ru Sonya nedumerit?. Care test?
- Cel cu sinceritatea, preciz? el.
- Ah, acel test... Da, l-ai trecut. Cu bine chiar.
„Deci nu numai eu îl urm?resc, ci chiar ?i aceast? Sonya, de?i ea altfel decât mine, cu metodele lor moderne...” constat? Lia în gând, urm?rindu-i îndeaproape în continuare, f?r? ?tirea lor.
De fapt, Sonya ar fi putut afla cu u?urin?? faptul c? Lia îi urm?rea, dar în acel moment, î?i oprise aparatul ?i nu inten?iona s?-l reporneasc?. Lia se mai gândi: „E clar c? lui nu-i convine deloc aceast? constatare, c? ea l-ar fi urm?rit, prin intermediul aparaturii lor. Nu ?tiu ce-ar zice despre mine acum, dac? ar ?ti c? sunt aici. Nici nu vreau s?-mi închipui, sau s? aflu vreodat?...”
La un moment dat, Lucian ?i Sonya se oprir?, iar inevitabil, sub privirile albastre ale Liei, el o cuprinse pe Sonya în bra?e, în bra?ele lui puternice, a c?ror putere o sim?ise ?i Lia de mai multe ori, apoi el o s?rut?, evident, pe Sonya, din nou chiar de mai multe ori, a?a cum numai el se pricepea. Ascuns? dup? un alt tufi?, Lia îi privea înciudat?, for?ându-se s? nu scot? vreun sunet, care în lini?tea aceea ar fi fost de îndat? recep?ionat, le-ar fi atras imediat aten?ia, iar ea nu dorea acest lucru, de?i nu-i f?cea deloc pl?cere s?-l vad? pe Lucian îmbr??i?ând-o sau s?rutând-o pe Sonya.
„Neseriosul!” îl clasific? Lia în gând, furioas? foc pe el. „Nesuferitul! Don Juan; nu se dezminte... Desigur, înc? îi plac domni?oarele. S-ar putea altfel? Sigur c? nu...” gândi Lia. Apoi, parc? pentru a-i m?ri furia, dac? mai era nevoie, auzi clar cuvintele, rostite de Lucian, cu aceea?i seriozitate ce-l caracteriza:
- E?ti frumoas?, Sonya... Foarte frumoas?!
- Ah, Lucian... replic? ea, retr?gându-se u?or din bra?ele lui. E?ti incorigibil, îl clasific? Sonya, iar Lia îi d?du dreptate domni?oarei Kelso, în gând. Cred c? a?a le-ai spus tuturor fetelor pe care le-ai s?rutat.
Înainte de a-i r?spunde ceva, Lucian o privi insistent, zâmbind, apoi spuse, cu o sinceritate dezarmant?, ceva la care Lia nu s-ar fi a?teptat s? aud?.
- Da, a?a este. Ai dreptate. A?a le-am spus tuturor fetelor pe care le-am s?rutat pân? acum, dar am spus asta din simplul fapt c? a?a era, adic? toate fetele erau cu adev?rat foarte frumoase, fiecare în felul ei, bineîn?eles...
- Deci, probabil c? ai s?rutat multe fete, presupuse Sonya.
- Da, recunoscu el f?r? ezitare, de?i nu era în avantajul lui s? afirme a?a ceva, dup? p?rerea Liei; dar ea t?cu, în ascunz?toarea ei. Ce-i drept, cam multe, îns? m?car toate erau foarte frumoase. Pentru c?, f?r? s? m? laud, am s?rutat într-adev?r numai domni?oare frumoase, zâmbi el îngândurat, f?când o scurt? pauz?, r?stimp în care gândul îi zbur?, evident, la Lia, cea care st?tea în acel moment ascuns? dup? un tufi?, asistând la aceast? discu?ie, care o determina s? scapere scântei din ochii ei alba?tri.
„Oare de ce trebuie s? aud toate astea?” se gândi Lia, foarte furioas?. „Nu face decât s? m? enerveze r?u de tot ?i s? adevereasc? tot ceea ce credeam despre el. Don Juan... Marele Don Juan! Ah, de parc? nu ?tiam deja, dinainte? ?tiam, sigur c? da! Doar nu-i o noutate... Nesuferitul! Ipocritul... Deci, e mai bine s? m? feresc de el în continuare, de?i... Cum s? m? mai feresc oare de el? Cum?! De parc? a? mai putea...” Aici îns?, gândul i se întrerupse brusc. Dac? ar fi ?tiut Lucian c? Lia era prin apropiere... Cum îns? habar n-avea, nu-?i f?cea griji în acest sens.
- Ai deci gusturi alese în aceast? privin??, se referi, evident, Sonya, la fetele pe care Lucian le s?rutase.
- Da, sunt foarte exigent în privin?a asta, zâmbi el. De?i, nu, de fapt... Chiar deloc. Glumeam doar, desigur...
- Când glumeai? p?ru Sonya derutat? de stilul lui de a povesti.
- Într-adev?r; oare când?! surâse el enigmatic.
- Spune-mi, sunt frumoase fetele de pe P?mânt? întreb? Sonya.
- Da, sunt. Fiecare în felul ei. Fiecare are farmecul ei aparte.
- Cred c? nu m? pot compara, nici pe departe, cu nici una dintre ele.
- De ce vorbe?ti astfel? Nu-i adev?rat, o contrazise Lucian. Nu te subaprecia! ?i tu e?ti foarte frumoas?, sincer, în felul t?u. Ai farmecul t?u aparte, unic, specific numai ?ie.
Apoi Lucian o s?rut? din nou, dup? care se a?ezar? pe o banc?. Lia, de?i î?i jura necontenit în gând c? n-o s? mai r?mân? nici m?car o clip? acolo, s?-i urm?reasc?, totu?i nu se clinti din loc, ceva inexplicabil re?inând-o parc?.
- ?tii, Lucian... Cred c? nu-i bine ceea ce facem. Nu e deloc bine, spuse Sonya, cu glas tremur?tor.
- Dar ce facem? Nu v?d nimic r?u în asta.
- ?tii tu... Ceea ce facem acum. Nu e bine. Deloc... S? m? iei în bra?e, s? m? s?ru?i, s?-mi vorbe?ti frumos, s? ne întâlnim; nu e bine. De aceea a? fi preferat s? nu fi venit în seara asta, pentru c?... Pentru c? tu e?ti atât de dr?gu?, iar eu n-a? vrea s? m? îndr?gostesc de tine; nu trebuie s? m? îndr?gostesc de tine. Ceea ce s-ar putea totu?i întâmpla, dac? o s? continu?m mult astfel. ?i nu e bine. Deloc. Eu nu pot, nu trebuie, pentru c? n-am nici o ?ans? cu tine. Pentru noi doi nu exist? un viitor, nu vreau s?-mi fac iluzii în privin?a asta, tocmai de aceea n-are sens. Nimic nu are rost! N-ar face altceva decât s?-mi provoace suferin??. Degeaba. Iar asta pentru c? tu e?ti de pe Terra, iar eu de aici, de pe Proxima ?i nu pot s? v? urmez pe Terra, sub nici o form?; ?tii asta destul de bine, de?i nici acum nu-?i pot explica de ce. Pot doar s?-?i spun c? e imposibil! Iar în ceea ce te prive?te pe tine, nu cred c? ai s? vrei s? r?mâi aici pentru totdeauna. Sau poate c? vrei totu?i? Spune-mi, Lucian, dar sincer, ai r?mâne aici? Ai putea r?mâne aici tot restul vie?ii tale, când ceilal?i vor pleca spre Terra?
Cu sufletul la gur?, Lia asculta, ?inându-?i respira?ia, a?teptând, ca ?i Sonya, r?spunsul lui. Cânt?rindu-?i bine cuvintele, el rosti:
- Asta-i o întrebare foarte dificil?, Sonya. Iar r?spunsul e pe m?sura întreb?rii, adic? la fel de dificil de dat.
- ?tiu c? trebuie s?-?i fie greu; te-a? ruga totu?i s? încerci s?-mi dai un r?spuns, unul sincer.
- Bine, dac? insi?ti... Am s?-?i r?spund, de?i mi-e tare greu. ?i voi fi sincer, pentru c? a?a sunt de obicei ?i a?a trebuie s? fiu. Deci... Îmi pare r?u, dar... Nu, nu voi r?mâne aici! N-a? putea r?mâne, n-a? rezista; a? fi foarte nefericit tot restul vie?ii. Deja mi-e dor de planeta mea, de to?i cei dragi r?ma?i acolo, acas?, iar de altfel, nu e vorba numai de asta. Ar mai fi „Pacifis”, nava albastr? – nu pot renun?a la ea. ?i... Colegii mei s? plece f?r? mine? Nu-mi pot imagina...
- Te în?eleg. Nu trebuie s? te explici în fa?a mea.
- A? vrea s? m? po?i în?elege, tare mult a? vrea. Împreun? am venit, deci tot împreun? vom pleca. Cu mine au venit, deci tot cu mine vor pleca.
- Sigur, doar tu e?ti comandantul lor, ?efu’, cum zice Nistor, colegul t?u cel înalt ?i amuzant.
- Nu, cu siguran?? nu din aceast? cauz?, dar... Eu... Nu, nu pot!
- Bine, ajunge. Nu trebuie s?-mi explici mie toate astea. Te în?eleg. ?i e?ti liber s? alegi, desigur. Dac? nu vrei s? r?mâi, nu te poate re?ine nimeni aici, cu for?a, împotriva dorin?ei tale. Nu te poate obliga nimeni s? r?mâi. Nimeni, nici chiar eu.
- Îmi pare r?u...
- Nu trebuie s?-?i par? r?u. Eu m? bucur c?, venind aici, pe planeta asta, am avut ocazia, sau chiar privilegiul de a te întâlni personal, de a te cunoa?te îndeaproape.
- Da. M?car atât. E bine, sper...
În ascunzi?ul ei, Lia se lini?ti cât de cât, se calm?, dup? r?spunsul lui.
- Spune-mi, Lucian, dac? am s? te mai întreb ceva, ai s?-mi r?spunzi mereu cu aceea?i sinceritate? relu? Sonya ?irul întreb?rilor.
- Depinde de întreb?ri, specific? el cu seriozitate.
- Poate c? asta ?i se va p?rea bizar? sau cel pu?in prosteasc?, dar spune-mi, te rog, dac?-?i aminte?ti... Care a fost prima fat? pe care ai s?rutat-o ?i când s-a întâmplat asta?
- Nu ?tiu de ce m? întrebi a?a ceva, se mir? el, zâmbind amuzat.
- Recunosc, este o întrebare prosteasc?, doar ?i-am spus; a? vrea totu?i s?-mi r?spunzi, dac?-?i aminte?ti ?i dac? vrei, bineîn?eles.
- N-am nimic de ascuns, deci î?i voi r?spunde, dar... Las?-m? s? m? gândesc. E greu s?-mi aduc aminte de o fat? anume. În plus, a trecut atât de mult de atunci... spuse el, f?când o pauz? în care zbur? cu gândul înapoi în trecut, încercând s?-?i aminteasc? ceea ce-l rugase Sonya.
În acest timp, emo?ia Liei crescu din nou, dar se ab?inu s? scoat? vreun sunet, temându-se c? ar putea fi auzit?.
- Da... relu? Lucian, cu siguran??. Cred c? mi-am amintit. Doamne... Într-adev?r, au trecut foarte mul?i ani de atunci. Aveam numai ?apte ani când s-a întâmplat acest lucru, iar acum am 27, deci au trecut 20 de ani, o gr?mad?, o via?? de om între timp. De?i, de fapt, nici m?car 7 ani împlini?i nu aveam, ci doar vreo ?ase ?i jum?tate; pe aproape...
- Aveai numai ?ase ani?! Hei, dar ai început prea devreme, aprecie Sonya, uimit?.
- Da, e adev?rat, afirm? el zâmbind.
- Iar ea, cine era? continu? Sonya.
- Era o blond?, o blond? superb?, cu ochii mari, alba?tri, pe nume Carla, Carla Tudoran ?i era mai mare decât mine, cu mult mai mare. Eu nu aveam nici 7 ani, iar ea avea deja 16, de fapt aproape 17. Iar to?i b?ie?ii, m? refer la b?ie?ii mai mari, cu vârste cuprinse între 15-25 de ani, se ?ineau scai dup? ea. ?i ce mi-am spus eu atunci, în mintea mea naiv?, de copil; poate merit? s? v?d de ce se ?in to?i dup? ea. Iar într-o zi am îndr?znit s-o rog, f?r? ocoli?uri, s?-mi arate cum se s?rut?, fiindc? doream ?i eu s? în?eleg, de?i cred c? nici nu ?tiam prea bine ce doream s? în?eleg. Ea a-nceput s? râd? de mine, spunându-mi c? nu sunt decât un pu?ti mititel; ce-mi trebuie mie s? ?tiu treburi din astea? Dar în final, pentru c? eu am insistat, s-a decis s?-mi arate totu?i, de?i, normal, doar a?a, ca pentru un pu?tan ca mine ?i a luat aceast? hot?râre pentru c? i s-a p?rut c? eram totu?i un pu?ti simpatic, dr?g?la?. Deci mi-a ar?tat ceva în acest sens; nu ?tiu ce anume am sim?it atunci, dac? am sim?it ceva, eram totu?i doar un pu?ti, cum bine îmi spunea ea. Cred c? mi s-a p?rut totu?i ceva neobi?nuit, dar atunci, la vârsta aceea, nefolositor. Cu toate astea, de?i ea m? trata mereu doar ca pe un copila?, un pu?ti simpatic, prietenia mea cu Carla, o prietenie neobi?nuit?, a durat totu?i ceva timp, chiar câ?iva ani buni, pân? când eu trecusem de 12 ani, iar ea de 22, când ea a plecat, nu ?tiu unde sau de ce, iar de atunci n-am mai auzit nimic despre ea ?i nici n-am mai v?zut-o vreodat?.
- Cum ar?ta aceast? Carla? deveni Sonya curioas?.
- Carla era foarte frumoas?, în felul ei, dup? cum am spus, blond?, cu ochii alba?tri, cu gropi?e în obraji, atunci când râdea, înalt?... Poate pu?in cam plinu??, ce-i drept, chiar durdulie, dup? cum mi se pare acum, dup? standardele mele actuale, dar atunci mi se p?rea ceva extraordinar, ceva ce nu puteam s?-mi imaginez. Era totu?i, deosebit?.
- Dar ea nu avea nici un prieten în tot acest timp?
- Ba da, evident, avea unul. Cu excep?ia faptului c? b?ie?ii roiau ca albinele în jurul ei, avea ?i un prieten, mai mare chiar ?i decât ea cu vreo câ?iva ani. Un motociclist enervant, un caraghios pe care eu nu-l puteam suferi, pentru c?, chipurile, îl vedeam ca pe „rivalul” meu, asta din cauz? c? m? consideram prietenul ei, îndr?gostit de ea, iar pentru c? ea umbla cu altul, m? ?i vedeam ofensat, jignit, ba chiar gelos, de?i nu cred c?-mi d?deam prea bine seama, la vârsta aceea, ce însemna cu adev?rat gelozia.
- ?i când a plecat, la 22 de ani, a plecat cu acel motociclist?
- Asta chiar n-o ?tiu. Ceea ce ?tiu îns? sigur e c? dup? plecarea ei, mi-am jurat solemn c? n-o s? m? mai îndr?gostesc niciodat? de vreo alt? fat?, de?i... Ce ?tiam eu oare?! Aveam impresia c? a? suferi dup? ea. Cu toate c? ea îmi spunea mereu c? nu e de mine, c? e prea mare, c? ar trebui s? m? joc cu b?ie?ii de seama mea, sau s?-mi plac? fetele de vârsta mea, ori mai mici decât mine. Eu îns? îi r?spundeam c? nu-mi plac feti?ele de vârsta mea; sunt prea mici, plâng?cioase, enervante ?i pârâcioase. Cum o tr?geam pe vreuna de vreo codi??, gata, m? ?i spuneau... Vai, ce îndr?znisem s?-i fac!
- Cum a?a, obi?nuiai s? tragi feti?ele de codi?e? se mir? Sonya.
- Pe cele de vârsta mea, da, obi?nuiam, deseori. ?i nu numai de codi?e. Îmi pl?cea teribil s? le nec?jesc. Pentru c? nu eram deloc un b?ie?el prea cuminte, s? nu-?i închipui cumva acest lucru... Îns? Carla repeta mereu c? probabil o s?-mi plac? fetele de vârsta mea, când o s? mai cresc, pentru c? ?i ele vor cre?te odat? cu mine, evident ?i poate c? atunci n-o s?-mi mai plac? de ea, pentru c? ea va fi mereu prea mare fa?? de mine. Îns? eu nu-i d?deam ascultare. I-am stricat chiar ?i motocicleta tipului ?la de vreo câteva ori, ca s?-l împiedic s-o ia pe Carla la plimbare prin ora?, pe motociclet?.
- Serios?! p?ru Sonya amuzat?.
- Da. Pân? când m-a prins o dat? ?i mi-a jurat o mam? de b?taie dac?-i mai umblu la motociclet?... Deseori îi spuneam Carlei s?-l lase pe fraierul ?la, pentru c? eu, când voi fi mare, n-o voi plimba cu o motociclet? am?rât?, ci cu o ma?in? modern?, de lux.
- ?i ea ce spunea? p?ru Sonya captivat? de povestea lui.
- Râdea, evident; ce s? spun?? ?i era atât de dr?gu?? când râdea... I se f?ceau gropi?e în obraji ?i... Chiar era frumoas?! Foarte... Ca s? vezi! M-ai f?cut s?-mi amintesc unele lucruri... ?in minte c? o dat? am invitat-o la ?coal?, la petrecerea de sfâr?it de an ?colar, s? treac? drept prietena mea, ca s? m? dau mare. ?i chiar m? f?leam pe chestia asta, îmi d?deam importan??, eram foarte mândru. Deh, cine mai era ca mine pe acolo?! Mai ales c? to?i î?i întorceau capul dup? ea, f?cea furori pe acolo. Chiar ?i profesorii mei, sau p?rin?ii unora dintre colegi. Pentru c? aveau ce admira la ea. Ar?ta bine ?i se îmbr?ca întotdeauna sexy, provocator.
- Deci, în acest sens, ai fost o adev?rat? figur?, înc? de mic! Dar de atunci, dup? cum chiar tu ai spus, au trecut mul?i ani ?i nu mai e doar o joac? de copii... Pentru c? tu ai crescut ?i ai câ?tigat experien?? în acest domeniu, ?i-ai îmbun?t??it stilul, ?i-ai schimbat probabil ?i gusturile, pân? ai devenit expertul care e?ti în prezent.
- Hmm... Nu eu am spus asta, preciz? el zâmbitor, voios.
- Ai dreptate, îl aprob? Sonya. Nu tu. ?i ce s-a mai întâmplat cu fata aceea?
- Cu Carla?! Dup? ce a plecat, nu ?tiu, n-am nici cea mai vag? idee. Presupun c? la ora actual? e m?ritat?, s-ar putea s? aib? ?i copii. Sau poate c? nu e m?ritat?; nu ?tiu, habar n-am! Tot ce pot s?-?i spun sigur despre ea e c? trebuie s? aib? în jur de 36 sau poate aproape 37 de ani, cam a?a ceva. ?i atât.
- Asta puteam s?-mi dau ?i eu seama, spuse Sonya. Deci Carla a fost prima fat? pe care ai s?rutat-o. Dar care a fost ultima?
- La întrebarea asta, nu-i deloc greu s?-?i r?spund. E chiar foarte simplu. Dac? stau s? m? gândesc bine, ultima fat? pe care am s?rutat-o ai fost chiar tu, pu?in mai înainte.
- Asta ?tiu ?i eu foarte bine, replic? Sonya, ro?ind u?or, abia vizibil, mai ales c? era întuneric; totu?i, continu?: Dar nu m? refeream la mine. Care a fost ultima fat? pe care ai s?rutat-o, înaintea mea? Deci, cu excep?ia mea.
Lucian îi atribui imediat o privire sever?, foarte b?nuitoare:
- De ce m? întrebi a?a ceva? Iar m? verifici? Vrei s? te convingi dac? po?i avea încredere în mine, sau ce altceva urm?re?ti, de fapt? Nu ?tiu de ce, dar... Am impresia cert? c? deja cuno?ti r?spunsul la aceast? întrebare!
- Lucian, te rog... E doar o întrebare, ca oricare alta. Po?i s?-mi r?spunzi, numai dac? vrei, dac? nu, nu e?ti obligat cu nimic.
- Dac? vreau?! repet? el, suspicios. Sincer, n-a? vrea ?i nu ?i-a? r?spunde, nu-mi convine deloc întrebarea asta, dar... Fie! Bine. Am s?-?i fac pe plac. N-am nimic de ascuns, iar ca s?-?i dovedesc înc? o dat? cât de sincer sunt mereu ?i c? nu te mint, am s?-?i spun, de?i nu cred c? ar fi nevoie. ?tii deja, sunt sigur! Deci... Ultima fat? pe care am s?rutat-o de curând, cu excep?ia ta, sau înaintea ta, a fost... Lia, recunoscu el, cu un u?or tremur în glas, la rostirea numelui colegei sale, care încremeni dup? tufi?ul în care era ascuns?, auzindu-?i numele.
- Ah, da... Ea e o coleg? de-a ta, am impresia c? aceea brunet?, cu ochii alba?tri; domni?oara consilier, î?i aminti Sonya.
„Asta mai lipsea acum. S? vorbi?i chiar ?i despre mine...” se gândi Lia, furioas?.
- Da, ea este, aprob? Lucian scurt.
- E foarte dr?gu??, aprecie Sonya.
- Este, cu siguran??. Nu numai dr?gu??, spuse el tulburat, neputând rosti mai mult; îi era greu s? vorbeasc? despre Lia în acele condi?ii.
- Deci, ai s?rutat multe fete frumoase de la 7 ani încoace ?i b?nuiesc c? le-ai spus nu numai cât sunt de frumoase, asta pentru c? erau cu adev?rat frumoase, dar ?i cât de mult le iube?ti, afirm? Sonya.
- Nu! se împotrivi el ferm. În privin?a asta sunt nevinovat. Pentru c? asta n-am spus-o înc? niciodat?, nici uneia dintre ele. Absolut niciodat?! Nici m?car Carlei. Nici alteia.
- ?i de ce nu i-ai spus nici uneia c? o iube?ti?
- Simplu. Pentru c? mie-mi place s? fiu de obicei sincer, s? spun adev?rul, iar eu nu eram îndr?gostit de ele.
- Nu erai? De nici una?! se mir? Sonya. ?i atunci de ce le s?rutai?
- Din pl?cere. Din obi?nuin??. Sau... Nu ?tiu. Nu-mi dau seama de ce. A?a voiam eu. Sau poate a?a mi se p?rea atunci normal s? procedez.
- Deci n-ai fost îndr?gostit niciodat?, de nici una dintre ele. Dar acum e?ti?
- Poftim?!
- Acum e?ti îndr?gostit de cineva?
- Acum?! La aceast? întrebare, drag? Sonya, îmi rezerv dreptul de a nu-?i r?spunde, preciz? el, foarte serios.
- Asta înseamn? c? e?ti îndr?gostit, trase ea concluzia.
- Eu n-am spus asta, se gr?bi el s?-i aminteasc?.
- Dar nici n-ai negat, îl aten?ion? Sonya. De aceea înclin s? cred c? e?ti îndr?gostit, pentru c? dac? n-ai fi fost, ai fi recunoscut imediat, f?r? re?ineri, cu sinceritatea ce te caracterizeaz?, nu ?i-ar fi fost deloc greu s?-mi r?spunzi la întrebare, pe când a?a... Dar oare cine e cea de care e?ti îndr?gostit? Presupun c? nu eu...
- Sonya, eu n-am afirmat nici c? a? fi, nici c? n-a? fi îndr?gostit, deci nu-?i pot spune cine ar fi cea de care m-a? fi îndr?gostit, pentru c? n-am afirmat niciodat? a?a ceva, îi aminti el din nou.
- Deci refuzi s?-mi r?spunzi ?i la aceast? întrebare... E adev?rat, n-ai afirmat c? ar fi a?a, dar nici c? n-ar fi a?a. Dac? nu e a?a ?i nu ai nimic de ascuns, e?ti atât de sincer, de ce nu ai puterea s? negi ceea ce am spus înainte? Hai, neag?! Spune-mi c? n-am dreptate, c? nu-i a?a!
- Sonya, te rog... Nu-mi cere asta! În?elege doar atât: Nu-?i pot r?spunde. ?i gata. Punct. Nimic mai mult.
- Atunci e clar, e?ti îndr?gostit, se înc?p??ân? ea. Dar nu vrei s? recuno?ti. Hai s-o lu?m altfel. Spune-mi, te rog, dar sincer, foarte sincer, ce anume sim?i tu pentru mine?
- Sonya, nu, te rog... Nu-mi face una ca asta! spuse el rug?tor, prinzându-?i fruntea între palme.
- Te rog, Lucian, care sunt sentimentele tale fa?? de mine? insist? Sonya.
- Nu-mi cere a?a ceva! Nu te-a? putea min?i! Chestiile astea sunt mult prea serioase, prea importante, trebuie s? fim sinceri, nu ne putem juca cu sentimentele.
- Atunci spune-mi, te rog. Te rog... Î?i promit c? n-am s? m? sup?r, indiferent ce voi auzi, continu? ea cu insisten?ele. ?i da, vreau s? fii cât mai sincer. Deci...
- Bine, dac? insi?ti atât... spuse el, ofând prelung, cu capul înc? între palme, deci f?r? s? o priveasc?, c?ci n-ar fi putut s-o priveasc? în acel moment; vorbise ?optit, cu glas sc?zut, înghi?ind parc? un nod ce i se pusese în gât, împiedicându-l s? rosteasc? vreun cuvânt. Bine. Am s?-?i spun ?i am s? fiu sincer cu tine, pentru c? a?a trebuie; nu se poate altfel. Sonya, eu... Îmi placi, adic? îmi place de tine, a?a, ca persoan?, sincer, e?ti dr?gu??, inteligent?, frumoas?, amabil?, comunicativ?. Te admir, te respect, te consider o foarte bun? prieten?, apropiat?, drag? mie, dar... se opri el.
- Dar?! întreb? ea.
Atunci el î?i ridic? în sfâr?it capul, privind-o fix, cu seriozitate ?i relu?, prinzându-i mâna între ale lui:
- Dar... Nimic mai mult. Îmi pare r?u, nu vreau s? te fac s? te sim?i prost, nici s? te jignesc, sau s? te fac s? suferi, dar asta-i realitatea ?i cred c?, spre binele t?u, poate ?i al meu, e mai corect s? fiu sincer, s? recunosc adev?rul, chiar dac? realitatea aceasta doare.
- În?eleg. Ai dreptate. E mai bine a?a. Deci, nu e?ti îndr?gostit de mine?
- Nu! înt?ri el.
- Oh... oft? ea scurt. Î?i mul?umesc pentru sinceritatea ta, Lucian! Deci nu e?ti înc?, dar crezi c? n-ar exista posibilitatea de a te îndr?gosti de mine pe parcurs?
- Asta n-o ?tiu, n-a? putea s?-?i spun. Poate... Dar nu vreau s?-?i faci speran?e de?arte în acest sens, nu pot s? te las s?-?i faci iluzii... Pentru prietenia dintre noi, nu pot face asta. A? strica totul, toat? rela?ia dintre noi. Dac? vreodat? se va întâmpla s? m? îndr?gostesc de tine, asta ar putea fi posibil, am s? te anun?; sper c? ?i-am dovedit c? po?i avea încredere în mine, ?i-am demonstrat sinceritatea cu care tratez de obicei lucrurile serioase ca acestea, dar deocamdat?... nimic!
- Atunci eu ce pot în?elege de aici? Pentru c? tu e?ti totu?i îndr?gostit acum, asta-i sigur! E clar. Dar de cine? De cine anume?
- Sonya, nu trebuie s? în?elegi nimic. Nu te chinui cu toate chestiile astea.
- De fapt, nu trebuie deloc s? m? chinui prea mult. Cred c? ?tiu pe cine iube?ti ?i înc? foarte mult; e vorba despre colega ta cea dr?gu??, aceea brunet?, cu ochii alba?tri. Dac? nu m? în?el, Lia se nume?te; ai vorbit despre ea pu?in mai devreme.
În acel moment, ascuns? înc? dup? tufi?, Lia sim?i c? o las? picioarele, dar încerc? s?-?i revin?, pentru a nu-?i tr?da prezen?a. Era chiar gata s?-i cad? vasul cu ghiocelul, ce-l avea în continuare la ea.
- Eu n-am spus a?a ceva, se opuse Lucian, dar cu incertitudine, vocea tr?dându-i o puternic? emo?ie interioar?.
- Dar nici n-ai negat, remarc? Sonya. Din nou n-ai negat.
- Te rog, Sonya, nu are rost; e inutil! De ce faci asta?
- Neag?, dac? po?i! insist? ea. Spune-mi c? n-o iube?ti pe ea!
- Eu... Nu... Nu pot nega, se fâstâci el, oft? ?i închise strâns ochii, pierindu-i din glas toat? siguran?a de pân? atunci, pe care de obicei o avea.
Din glasul lui, pân? ?i Lia, ce-i spiona în continuare din tufi?uri, î?i d?d? seama de adev?r, dac? mai era nevoie. R?suflând u?urat?, strânse tare, la pieptul ei, vasul cu micu?ul ghiocel, pe care Lucian i-l oferise, mai, mai, s?-l sparg?, îns? dându-?i seama la timp de acest lucru, sl?bi din strânsoare.
- Ascult?, Lucian, relu? Sonya. În cazul ?sta, a? propune s? nu ne mai întâlnim, deloc. Presupun c? a?a ar fi mai bine, pentru amândoi, iar înainte de a te împotrivi, fiindc? observ c? asta ai de gând, mai gânde?te-te; poate o s?-mi dai dreptate.
- De ce? Te-ai sup?rat totu?i pe mine? În?eleg c? ai toate motivele, dar... ?opti el, ezitând s? continue.
- Nu, Lucian, rosti ea. Nu m-am sup?rat pe tine, ba chiar deloc. N-a? avea nici un motiv. Cred doar c? a?a ar fi mai bine. A? vrea s? r?mânem în continuare prieteni, dac? se poate, îmi place prietenia ta; eu oricum te voi considera mereu un foarte bun prieten, nu te voi evita când te voi întâlni întâmpl?tor, voi discuta cu tine ori de câte ori va fi cazul, întotdeauna cu aceea?i pl?cere.
- Bine, e-n ordine. Dac? a?a vrei, accept. Poate c? ai dreptate, poate c? e mai bine pentru amândoi astfel. Oricum, r?mânem prieteni, sunt de acord. Te po?i baza oricând pe prietenia mea, cel pu?in atâta timp cât vom r?mâne înc? pe Proxima.
- Bine, Lucian. A?a e minunat, aprecie Sonya, mul?umit?.
- Numai c? nu ?tiu de ce oare presimt c? asta înseamn? s? ne lu?m r?mas bun, fiindc? nu ne vom mai întâlni, decât întâmpl?tor, nu dinainte stabilit. Oare de ce trebuie s?-mi iau r?mas bun în seara asta de la to?i cei cu care m? obi?nuisem s? fiu împreun?? Nu-mi face deloc pl?cere...
- Nu dispera, Lucian. Nu-i chiar a?a de r?u cum ?i se pare acum. Un „r?mas bun” nu este totu?i un „adio”, deci nu este definitiv, ci doar temporar. Vei vedea, cu timpul, totul va fi bine. E trec?tor...
- Sper s? ai dreptate.
- Am. Iar în final, vrei s? recuno?ti c? e?ti îndr?gostit de Lia?
- Hai, las?-m?... Dar tu? Vrei s? recuno?ti c? erai, sau înc? mai e?ti îndr?gostit? de Nick? schimb? el subiectul în favoarea lui.
- Nu spune asta, te rog! Înceteaz?! Nick e însurat acum, cu domni?oara aceea blond?, din echipajul t?u, Maria; nici nu vreau s? m? gândesc. Adic?...
- Dar e adev?rat. Suferi din aceast? cauz?. Se poate citi pe chipul t?u.
- A?a cum ?i pe chipul t?u se poate citi dragostea ce i-o por?i în suflet colegei tale, Lia. ?i tu suferi, Lucian, pentru ea...
- Nu-mi aminti! Adic?... N-am spus deloc c? ai avea dreptate! De altfel, n-am spus nimic în acest sens, se încurc? el.
- Nici eu n-am spus c? ai avea dreptate în privin?a lui Nick.
- Dar totul este foarte clar, în cazul t?u; e atât de evident, se împotrivi el. Totul te tr?deaz?.
- La fel ?i-n cazul t?u, afirm? ea.
- Nu renun?i, nu cedezi deloc. E?ti ambi?ioas? în a-?i sus?ine p?rerile.
- Ca ?i tine, îl complet? ea.
- Asta-i adev?rat; ca mine. Deci avem un punct comun, poate nu doar unul, ci mai multe. A? fi vrut s? te determin s? ui?i de Nick, am încercat s? te înveselesc pu?in, de asta am insistat s? ne întâlnim.
- Ai reu?it, într-o oarecare m?sur?.
- Da, dar nu complet... Iar acum s-a sfâr?it! Trebuie deci s? ne spunem „la revedere”.
- Aproape, dar nu te gr?bi înc?. Te-a? invita s? m? înso?e?ti ?i s? urci cu mine pân? sus, în apartamentul în care locuiesc, dac? nu ai nimic împotriv?, îi propuse Sonya.
La auzul acestor cuvinte, inima Liei începu s? bat? nebune?te, închipuindu-?i tot felul de lucruri, nu tocmai pl?cute. Dac? el ar fi acceptat s? urce cu Sonya în apartamentul ei, atunci totul s-ar termina definitiv între ei! Pentru Lia, Lucian nici n-ar mai exista! Ar fi ca ?i mort. Mort ?i îngropat, pe deasupra.
- Asta e o invita?ie pu?in cam periculoas?, domni?oar?, r?spunse el, atr?gându-i serios aten?ia. Nu ?tiu dac? am de gând s? accept... o refuz? el într-un mod foarte elegant, de fapt, f?r? a o refuza direct, aproape deloc.
Auzind r?spunsul lui, Lia se calm? imediat. Î?i aminti cuvintele lui, pe care i le spusese odat?, mai demult: „Le s?rutam doar; nu treceam niciodat? mai departe...”; deci avea dreptate, nu o min?ea pe ea; chiar se rezuma doar la s?ruturi. „?i totu?i, nu e deloc neserios!” îi schimb? în gând calificativul pe care tot ea i-l atribuise cu pu?in timp înainte. „M? iube?te! Da, e adev?rat; cred... Ba nu! Chiar m? iube?te, sigur, evident! Atunci, de ce oare nu mi-o spune oare? De ce nu recunoa?te acest lucru, nu în fa?a Sonyei sau a altcuiva, ci doar fa?? de mine? De ce îi e atât de greu? Ar fi avut ocazia s? mi-o spun?, de mai multe ori. Oare chiar s? fie uneori timid ?i sensibil, a?a cum mi l-a descris domnul director? Mai ales în asemenea cazuri... E greu de crezut; se pare c? totu?i dânsul a avut dreptate, se pare c? a?a este... Ah... Nu ?tiu ce se întâmpl? cu mine, nu mai în?eleg nimic! De ce m? intereseaz? persoana lui? Ar trebui s?-mi fie indiferent, dar nu mi-e deloc. Nu pot...”
- Nu-i adev?rat, nu e nimic periculos, nu-i ceea ce-?i închipui tu, îl contrazise Sonya, zâmbind. Nu m-ai l?sat s?-mi termin invita?ia. P?rin?ii mei ar dori s? te cunoasc?, sunt chiar foarte curio?i, ar vrea s? te vad?.
- Ah, a?a, deci... P?rin?ii t?i?! se dumiri el.
- Da, ei. Ai ceva împotriv??
- Nu, nimic. De ce n-ai spus a?a de la început? P?i... Nu ?tiu ce s? zic.
- Nu m? refuza, te rog! îi ceru ea insistent. De altfel, p?rin?ii mei mai sunt cum mai sunt, în schimb fratele meu de abia a?teapt? s? te cunoasc?, e tare ner?bd?tor.
- Fratele?! se mir? Lucian. Ai ?i un frate?
- Da, am unul. Se nume?te Sid ?i e cu un an mai mare decât tine.
- Deci, e de-o seam? cu Nis; sper s? nu fie ?i la fel de n?rod ca lunganul nostru. Oricum, e mai mare ?i decât tine.
- Asta a?a este; e mai mare. Iar el mi-a spus c? se va sup?ra r?u de tot pe mine, dac? în seara asta nu te aduc sus, s? te cunoasc?. Mi-a spus c? n-o s? m? ierte niciodat?, ad?ugând c? vorbe?te foarte serios.
- Z?u?! Chiar a?a a spus? Atunci, s? nu l?s?m s? se întâmple una ca asta. Nu vreau ca fratele t?u s? se supere pe tine numai din cauza mea.
- Deci ai s? vii cu mine sus acum? p?ru ea neîncrez?toare.
- Da, am s? vin; în cazul ?sta, nu cred c? am de ales, o încredin?? el.
- Grozav, aprecie ea bucuroas?. Sid va fi încântat.
- Doar pentru c? m? va cunoa?te pe mine? De ce? Doar nu sunt o cine ?tie ce mare personalitate...
- Pentru el e?ti, nici nu-?i imaginezi cât de mare. ?i nu glumesc!
- Uau... murmur? el ?optit, apoi întreb?, îngândurat: Dar... Spune-mi, p?rin?ii t?i ?tiu multe despre mine?
- Bineîn?eles. Credeam c? ?i-e destul de clar acest fapt. ?tiu totul despre tine.
- Vezi... De asta m? temeam cel mai mult. Pentru c? asta presupune c? ei ?tiu despre p?rerile mele în leg?tur? cu voi, actualii locuitori ai Proximei, ?tiu despre mine, despre tine, despre seara trecut?, despre aceast? sear?... Nu cred c? ?i-au format o impresie tocmai bun? despre mine, poate c? nu m? prea plac. Poate c? nu voi fi binevenit în casa lor, poate c? nu vor dori s? m? primeasc?.
- Nu spune asta! P?rin?ii mei nu sunt a?a, deci nu te fr?mânta degeaba, nu-?i face atâtea probleme din nimic. Dimpotriv?, ei te admir?, ba înc? foarte mult. Vei vedea. Te vei convinge ?i singur.
- P?i... ?i ce le-a? putea spune?
- Te vei descurca tu, ca întotdeauna.
- Dar nu vrei s? m? aju?i ?i tu pu?in? Nu-mi dai un mic indiciu? Tu-i cuno?ti pe p?rin?ii t?i mai bine decât oricine.
- ?i-am mai spus, Lucian, nu te fr?mânta atâta degeaba! Nu-i mare lucru! N-ai nevoie de ajutorul meu, de fapt, de al nim?nui, n-ai nevoie de nici un indiciu, te vei descurca singur, ca întotdeauna ?i te vei descurca de minune, a?a cum numai tu ?tii s-o faci. Ai s? vezi! Vei ?tii imediat cum s?-i abordezi ?i ce s? le spui. Îi vei câ?tiga de partea ta în mai pu?in de un minut, prin felul t?u de a fi, prin prezen?a ta.
Lucian zâmbi pu?in, apoi îi spuse:
- Bine, m-ai convins. ?i-?i mul?umesc pentru încredere.
- Nu-mi mul?umi, Lucian. Am spus numai adev?rul.
Apoi se ridicar? de pe banc?, pornind c?tre cl?direa în care locuia Sonya.
- Deci, de acum încolo nu ne vom mai întâlni, spuse el.
- Nu. E mult mai bine a?a, crede-m?, preciz? ea.
- Ai dreptate. E mai bine a?a. Dar, pentru o desp?r?ire mai lung?, hai s? ne lu?m un r?mas bun adecvat, convenabil, spuse el ?i o cuprinse în bra?e, semn c? dorea un ultim s?rut de la ea, cu sens de „la revedere”.
- Lucian, te rog, nu e nevoie. Nu complica lucrurile mai mult decât cum sunt deja, se opuse Sonya, pricepând ce dorea de la ea.
- Nu complic nimic, ?opti el, hot?rât s? nu renun?e.
De altfel, Lia pricepu ?i ea ce dorea Lucian de la Sonya, drept pentru care î?i spuse în gând: „Ah, Don Juan... E?ti incorigibil! Nu te po?i ab?ine! A devenit deja pentru tine un fel de obicei, de care nu te mai po?i lipsi. ?i se pare c?-?i face, de altfel, o deosebit? pl?cere... Voi avea eu grij? s? te dezv?? de obiceiul ?sta!” În acel moment îns?, privi neputincioas? cum Lucian o s?ruta pe Sonya, fiindc? nu putea interveni sub nici o form?, nu se putea amesteca. Privindu-i, avu îns? senza?ia c? el n-o s?ruta pe Sonya cu aceea?i pasiune cu care o s?ruta pe ea. Nu-?i d?dea nici ea prea bine seama de ce avea aceast? ciudat? impresie, îns? acest fapt i se p?ru o certitudine incontestabil?, deci nu-l mai clasific? din nou în gând drept un „neserios notoriu”, de?i nu în?elegea nici de ce o interesa acest mic am?nunt. Dup? ce o s?rut? pe Sonya, el îi spuse acesteia:
- Atunci... R?mânem prieteni, da?
- Bineîn?eles, îl aprob? ea.
- ?i nu te-ai sup?rat deloc pe mine pentru ce ?i-am spus sau pentru ce-am f?cut?
- Nu, Lucian. Nu-?i face griji. E bine c? ai fost sincer. Cel pu?in pentru mine. E mai bine s? suf?r acum, mai pu?in, decât s? m? îndr?gostesc de tine ?i s? suf?r mai târziu, dar mai mult. Crede-m?, e mult mai bine a?a. De aceea apreciez sinceritatea ta. Un altul în locul t?u, poate c? n-ar fi procedat astfel, n-ar fi recunoscut adev?rul, m-ar fi l?sat s?-mi fac speran?e de?arte, pentru ca apoi totul s? se n?ruie dintr-o dat?. Dar tu n-ai procedat astfel, iar dup? p?rerea mea, a?a este corect; dovede?ti c? ?ii într-adev?r la mine, m? respec?i ?i m? consideri prietena ta. În caz contrar, m-ai fi putut min?i cu u?urin??, f?r? s? te intereseze ceea ce simt eu, sau ceea ce se întâmpl? cu mine.
- Poate c? ai dreptate. Eu n-a? putea s?-?i fac una ca asta. Nu-mi e?ti indiferent?. Atunci... Hai s? mergem la p?rin?ii t?i! Eu sunt gata, sper... Oricum, m-am preg?tit. Pentru orice.
Amândoi trecur? strada, spre imobilul în care locuia Sonya...

Cornelia Georgescu (Sagittarius) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro