Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Nu plânge, Eleonora

de Iulia Elize

Lângă Hanul lui Căpraru, Ciprian îi dădea în continuare ghionturi lui Mălin Ivireanu, cu care se cunoștea parcă de o viață. Când de fapt pe Mălin Ivireanu îl îndrăgea toată lumea, și asta parcă fără excepție. Iar lucrul ăsta nu îi era tocmai pe plac lui Axinte. Când de fapt, Axinte îl cam invidia pe frumosul Mălin. De fapt și de drept, Axinte nu știa prea bine ce se întâmplase cu fata cea nouă, Eleonora, iar faptul în sine că Mălin Ivireanu o îndrăgea atât de mult, îi părea total deplasat. Oricum, Ciprian Axinte trebuia să recunoască, Eleonora ar fi fost o captură cu adevărat interesantă.
- Și zici că e frumoasă, adică Eleonora asta a ta?
- Are inima foarte curată, eu asta îți zic. Doar atât. Mai departe eu știu. Nu îți mai zic de ea, că am început să o cunosc.
În tot acest timp, Mădălina dăduse roate Hanului, evitând parcă să audă tâmpeniile pe care parcă le vorbeau cei doi, în fața paharelor și a sticlei cu vin care parcă nu s-ar mai fi isprăvit niciodată. În sfârșit, revenind lângă cei doi și apucând să audă, credea ea, câteva frânturi importante din conversație, se grăbi să intervină:
- De cine vorbiți, de mine?
- Nu de tine, Mimi, stai liniștită. Tu ai inima neprihănită?
- Nu râde de mine, Cipule, că te bat!
- Atunci ai inima foarte curată?
- Cred, Cipriotule, că voi vorbiți, de fapt, de Albă ca zăpada, eu așa zic…
- De fapt, de o gagică nouă. O cheamă Eleonora. Mălin al tău e înnebunit după ea.
- Eleonora?
- Taci, Cipriotule, atâta îți zic!
- De ce să tac, Măline, nu îți place de Eli? Nu ești tu nebun după ea? …Nu, că fata e frumoasă, Mădălina. E mult mai frumoasă decât tine. Tu ai funduleț, însă ea are chipul foarte frumos. Și mai are ceva, un nu știu ce… nu prea pot defini…
- Cipule, tu ești chiar prost!
- Taci, Măline, că prostii mari tot nu zic. Ce, nu-i așa?
- Trebuie să o cunosc și eu pe Eleonora. Tu ce părere ai despre ea, Mălin?, spuse Mimi, privind înspre Mălin cu o zavistie din ce în ce mai evidentă.
- E frumoasă… Pentru ea, m-aș culca lângă roțile unui tir și nu m-aș mai ridica de acolo, până a doua zi… Glumesc, Mimi, pe cuvânt de pionier! Oricum, să știi că e mișto. Oricum să știi că nu ți-aș putea spune pe bune ce cred despre fata asta pe nume Eleonora… Sau poate ți-am zis deja, și tu nu ai înțeles.
- Măline!
- Să nu fii geloasă, draga mea. Eu pe tine te vreau!
…Adică trupul meu, asta vrei! Te urăsc, Măline!
- Nu ziceam asta, Mimi! Îți jur că nu!
- Taaaaci! Ești prost!
- Eu, prost?
- Odată o să te las, Măline, îți jur că da! Cipriotule, cum e, de fapt, Eleonora asta? E frumoasă?
- Ea e chipul de pe pergamentele mele, cel puțin pentru moment.
- Nu, Mimi, că atunci când Cip e nebun, chiar e dus cu pluta!
- Te-ai înfuriat, Măline?
- O iubesc, atâta vă zic. Tu, Mimi, să faci ce crezi. Dacă vrei, mai rămâi cu mine, dacă nu, nu.
- Și pe mine mă iubești, Măline? Sau numai pe Eleonora aia?
Hanul rămăsese acum tăcut, fântâna cea veche aștepta ziua de mâine, apa ei tremura, curată, în adâncime. Era de fapt vremea primelor frunze de tei și doar ele știau ce se petrecea în sufletul bărbatului, cât și în cel al femeii, care continuau și acum să se urmărească unul de altul încă de când i-a despărțit Dumnezeu unul de altul, în frumosul Paradis. Poate că au să se reîntregească, odată, undeva chiar lângă un han, cine să știe? Oricum, în cofele de la Hanul lui Căpraru se aducea doar apă rece și bună, celor care ar fi venit de departe, de foarte departe... Dar Mălin Ivireanu, Mădălina și Ciprian Axinte urmau nu să purceadă spre han, ci să îl părăsească, să se ducă în sfârșit de acolo, să revină acasă. O vreme foarte târzie să fi fost, iar la Han să se fi dat din nou drumul la sirepi, să iasă din grajduri, ca să rupă, cu foame, din iarba care abia se ițise.


- Măline, ești atât de frumos! Nu prea vezi în lume băieți frumoși…, îi spusese, într-una din zile, lui Mălin Ivireanu. Iar acesta nu zise în schimb nimic, ci doar privise în gol, ca un năuc, cu o privire pierdută.
- Măline, nu zici nimic?, se speriase atunci Eleonora. Tu ești atât de vorbăreț, din câte mi-am dat eu bine seama, iar acum nu poți spune nici măcar două vorbe…
- Nu eu sunt frumos, Eli. Poate fața mea să fie mai deosebită, nu știu. Zic și eu. De pildă, mama e foarte frumoasă… Poate cu ea să semăn, dar în rest sunt urât. Dar nu despre asta aș fi vrut să vorbim acum, să lăsăm tâmpeniile astea deoparte… Frumusețea contează atât de puțin, Eleonora! Adică puțin, puțin, îți zic io!
- Ce drăguț ești când te ții de tandrețuri, Măline!
- De tandrețuri?
- Ziceam și eu… Spusa ta e uneori tandră, mai ales când te referi la cei dragi ție! …Nu mă refeream la mine, Măline!
- E o întâmplare asta, Eleonora. Mimi zice de multe ori că sunt un măgar, că nu știu să o ocrotesc și dintr-astea… Și mai are ea o vorbă aiurea care mă oftică. Dar nu o să ți-o zic niciodată, e aiurea…
- Să nu o mai bagi în seamă pe Mimi, Măline! Eu așa zic!
Eleonora… Cum ești! Cum să nu o bag în seamă?
- Păi nu? Dacă ea vorbește așa…
- De fapt, o știu bine pe Mădă. Sunt cu ea de șase ani, adică încă pe când eram un puștan amărât de liceu… Bărbatul și femeia, Eli, cum să îți spun… După un anumit număr de ani, încep să se cam plictisească unul de celălat, sau cel puțin așa ni s-a întâmplat nouă, adică mie și Mădălinei… Nu știu a cui să fi fost vina… A timpului, sau a noastră…
- Îmi pare rău, Măline!
- Să nu îți pară, Eli! Să nu! Poate am început să mergem pe altfel de drumuri, eu și Mădă… Adică ea pe o cărare, eu pe un ditamai drum asfaltat!
- Măline…
- Chiar așa s-a întâmplat, îți jur! Mimi are în cap numai poieni!
(Eleonora râde, zglobie)
- Nu râde, Eli!
- Dar nu râd, Măline! Doar că Mimi nu are nicio treabă cu poienile! Ce treabă să aibă, zi tu!
- Chiar că nu, Eleonora. Aș fi vrut să zic „traseu pentru turiști”, nu „poieni”, atât de mult ne-am înstrăinat în ultima vreme, de parcă nu ne-am mai cunoaște câtuși de puțin… Și asta deși o știu pe Mădălina la fel ca pe propria-mi persoană…
- Oricum, e frumoasă…
- Este, da… Să o fi văzut pe la paispresprezece ani, când începuseră să i se contureze toate alea ale ei! Ce înțepată și frumoasă era!
- Ce zici, Măline…
- Voiam să zic… Nu știu ce voiam să zic… Doar că era foarte mândră de frumusețea ei, asta voiam să îți zic… Nu era nimeni ca Mădălina. Iartă-mă, Eli, sunt un bou! De parcă nu am mai avea ce vorbi… Adică, despre altele!
- Nu prea mă pricep eu la lucruri dintr-astea, Măline… O femeie trebuie să fie pesemne frumoasă, așa e…
- Musai!
- Și sufletul?
- Ce e mai frumos decât un suflet de femeie frumoasă care să locuiască într-un trup la fel de frumos?
- Un fluture, Măline!
- Eli, ce mai glumești tu! Iartă-mă, am fost prost!

(…)

- Eleonora, de ce ești tu mai mereu foarte tristă?, o întrebase, altădată, tânărul. Iar tot ceea ce realizase atunci, pe loc, Eleonora, era că nu știa ce să îi mai spună lui Mălin Ivireanu, că începuse să se fâstâcească și să se închidă în ea.
- Păi…
- Păi! Lasă, Eli, nu îmi mai spune. De fapt, să mă ierți, nu știu ce mi-a venit să te întreb asta…
- Ai tot dreptul, Măline. De fapt, suntem deja prieteni, nu?
- Da, asta da. Io îs prietenul tău! Să o iei pe asta de bună!
- Prietenul meu? Adică… prietenul meu?
- Eli, ai mai fost iubită până acum?
- Măline, nu! Adică, nu știu!
- Ei, nu! Dar ești acum… prietena mea. Vorbesc serios!

- Nu nevastă, ci prietenă!
- Ce rău ești, Măline!
- Nu-s!
- Păi, cum nu! Și Mădălina? Nu e ea iubita ta? Sau așa am înțeles…
- Am, de fapt, două prietene… Așa cum am și două mâini, am și două femei la care țin, în momentul de față. Una e maică-mea!
- Măline…
- Te-ai speriat, nu?
- Nu mai glumi așa!
- De fapt, îmi iubesc mama ca un descreierat. Pentru ea aș străbate deșerturi și munți. Și nu glumesc!
- Bănuiesc, Măline!
- Păi!
- Într-o zi, o să îți spun, Măline, despre Laura… Adică de mama… Ca să o alint, îi spun Lorelei. Este frumoasă și bonavă, Măline… Are o minte fragilă, a fost internată la Obreja. Dar a rămas la fel de frumoasă…
- Îmi pare rău, Eli. Nu trebuie să te rușinezi, nu e nicio rușine aici!
- Așa e…
- Eli, știi cum se iubesc copacii?
- Nu știu, Măline…
- Se ating cu crengile unii de alții, așa se iubesc! Înțelegi?

- Atunci știi cum se iubesc oamenii, Eli?
- Cum, Măline?
- Se ating cu ceea ce au ei mai fragil, Eleonora, așa se iubesc! Zi-mi, vrei să fii iubita mea?
- Eu, Măline?
- Iartă-mă, am fost un ipocrit!
- Ipocrit? Tu, ipocrit, Măline?
- Adică să cred că îs eu în stare să merit așa o fată frumoasă…
- Măline, nu mai zice așa…

(…)

Mi s-a spus că boala se poate moșteni de la mamă la fiică, deci sunt pasibilă de același destin cu al Laurei. Însă mie nu mi-e frică deloc, poate doar puțin să îmi fie. Deși, în fond, nu ar fi atunci vina mea că aș moșteni boala aceea teribilă de care suferă Laura, sau vina mamei că mi-ar fi dat-o și mie. Oricum, în caz că mă îmbolnăvesc așa cum e Lauri, o să iau atunci toate vocile pe care le voi auzi și o să le dau pe toate lui tata, să le bea, odată cu sticla aceea a lui de coniac sau de votcă. Iar tata o să le bea pe toate foarte repede și eu atunci voi fi din nou sănătoasă, după cum fi-va, desigur, și mama. Oamenii te leagă de fapt cu frânghii peste coaste și peste brâu, oamenii sunt uneori foarte duri, da, așa e. Când se întâmplă nenorocirea, nimeni nu se înduioșează de soarta ta foarte rea. Nimănui nu îi pasă, în schimb omul acuză. Omul delapidează, ridiculizează, rănește. Numai Mălin m-ar păzi. Numai el ar sta lângă picioarele mele ostenite. Cred că Mălin m-ar iubi chiar și în cazul acela absurd, dar foarte posibil, în care eu aș moșteni boala aceea teribilă de care suferă Laura.

(...)

„Floare albă, zdrențuită, de ce plângi tu, acolo pe sus?” Plâng pentru picioarele tale, plâng pentru inima omului pătată, plâng pentru picioarele omului care umblă către păcat. „Floare albă, pentru ce plângi tu, acolo, pe sus?” Plâng pentru umbletul care începe pe sus să se clatine, plâng pentru cerul și pentru stelele care încep să se clatine, sub amenințarea oaselor care umblă rău, pe pământ. „Floare albă, floare albă, de sus…” Plâng de mila îngerilor și a stelelor, de mila locului celui sfânt, de aceea plâng eu… Locul cel sfânt este plin de flori, pe acolo calcă îngeri frumoși, îți spun, de aceea plâng eu. Plâng pentru stelele care încep să se clatine, sub amenințarea oaselor care umblă rău pe pământ. „Floare albă, floare albă, pentru ce plângi dumneata?” …Pentru mine plâng stelele, care încep să se clatine, pentru mine plâng înaripatele sfinte, care încep să se clatine, ca sub otravă, pentru mila florilor albe, de aceea plâng eu.

Și scriind toate acestea, nevolnică, pe caietul acela amărât, Eleonora Manea ar fi priceput, cu mintea ei amărâtă, că de fapt scrisese spaima care nu ar fi fost scrisă, dacă nu ar fi bocit deja stelele, dacă nu ar fi urlat stele de spaima oaselor de jos, care prinseseră, fără cunoștință, să se apropie, rău, cu amenințare, tocmai lângă umbletul curat cel de sus, al tărâmului de lângă stele, pe care nimeni nu ar fi avut voie să îl atingă, nici măcar cu visul. „Floare albă, de ce plângi dumneata?”, icni Eleonora, abia săvârșind ceea ce scrisese și înțelegând că toată îmbulzeala de stele plângea de fapt pentru floarea aceea albă, foarte blândă și foarte frumoasă, ascunsă undeva, deasupra cerului. Adică tocmai în cerul acela curat, în care Floarea cea albă era una și foarte frumoasă., așa cum înțelegea, cu mintea ei puțină, Eleonora.


(...)

Eleonora Manea zăcea acum pe pieptul lui Mălin, continuând să vorbească molcom, de parcă s-ar fi cunoscut de o viață. În casă era cald, mirosea a iarnă și a portocale foarte coapte, și a piruit de pui de vrabie să fi mirosit, iarna se apropiase deja foarte mult, dar totuși afară nu era încă foarte rece, razele soarelui se încâlceau printre crengile golașe ale copacilor, care duceau încă dorul zăpezilor.
- Măline, crezi că mama e bine?
- Doar acum ai sunat-o, Eleonora…
- Dar crezi că e bine?
- Ce vrei să spui, Eli?
- Știi, aș face orice pentru ea, doar să își revină cât mai repede…
- Dacă acum nu te mai recunoaște, e mai bine să rămâi aici. Eu așa zic! Și să faci bine să mă asculți în chestia asta Eleonora, o să vezi că așa e de fapt cel mai bine!
- Așa zici, Măline? Mă iubești Măline?
- Doar știi bine că da!
- Chiar mă iubești?
- Da, doar știi!
- Știi, Măline, de-abia ce a început să ningă… Cu flori de iasomie, Măline!
- Nu, ai uitat, Eleonora! Cu sânziene! Eu doar glumesc cu tine, draga mea, de fapt, după cum se vede pe geam, ninge de-a pomina cu fulgi foarte mari, de-a dreptul uriași, draga mea. Vezi și tu, e atât de frumos! A nins cam rar, în iarna asta, draga mea… Iar acum când e zăpadă, cum să nu ne bucurăm?
- Vine noaptea, Măline, o noapte mare, atât de mare, că cerurile nu o pot cuprinde…
- Ce spui tu, Eleonora?
- Așa simt, Măline!
- Să fie de-abia orele zece ale zilei, Eli. Cum să vină noaptea, draga mea? Ce noapte să vin? Haide, fi și tu serioasă, Eleonor!
- E zece, Măline?
- Zece și un sfert, puțin peste!
- Și nu se văd sânzienele pe cer?
- Ce spui tu, Eli?
- Măline, nu știu. Mă gândeam la o noapte foarte mare și la sânziene, nu știu de ce… Doar în noaptea cea mare se văd sânzienele pe cer! O să vină o noapte foarte mare, Mălin! Așa spun eu, pentru că deja am simțit-o!
- Poate dormi puțin, nu mai știi ce spui, draga mea... Vrei să îți dau puțin lapte cu miere?
- Lapte cu miere? Înainte de culcare?
- Da…
- Și o să văd, atunci, sânzienele pe cer? Crezi că o să le văd, sau nu?
- Haidem, Eleonora, să îți dau o cană plină de lapte călduț… E abia ora zece, draga mea, dar îți jur că trebuie să dormi! Pesemne Laura, ea te-a tulburat, draga mea. Și mi se rupe sufletul!
- Nu vreau, Măline, lapte. Vreau să rămân trează că să văd cerul împânzit de flori de iasomie, asta vreau!
- Adică de sânziene… Asta spuneai cu câteva clipe în urmă, că aștepți să vezi un cer plin de sânziene, ești mult prea obosită draga mea!
- Sânziene, Măline, da. Dacă tu spui!
- Eli, ce ai spune dacă ai merge câteva zile undeva, unde să dormim mult, și să uiți tu de toate?
- Mă internezi în spital, Măline?

- Nu spui nimic, Măline?
- Ce să zic, draga mea? Ce să mai zic? Tu nu înțelegi când sunt eu de fapt de supărat… Cât mă doare pe mine, de fapt, chestia asta!
- Măline…
- Și, mergem undeva? Nu ești bine…
- Măline!, icni, ca o ciută rănită, parcă înțelegându-și soarta parcă deja pecetluită.
- Și o să mergem la o cabană frumoasă, ascunsă undeva sus, la munte, și o să bem în fiecare seară mult, mult lapte, proaspăt muls, în care o să îți pun miere… De salcâm, de flori de câmpie, de tei, de ce vrei tu… La țară este multă miere, Eleonora!
- Măline…
- Și o să curățăm cartofi, o să mâncăm numai tâmpenii ca de obicei, așa cum îți place ție. Adică numai cartofi prăjiți cu ouă și murături de la mama, și supică multă, multă, de pasăre, cu tăiței de casă, îți promit, fără pic de vegeta, știu că tu urăști vegeta…
- Ce spui tu, Măline…
- De fapt, știi că trebuie să te duc la spital, nu am cum, altfel, Eli!
- Măline…
- Nici Laura nu e bine, dar nici tu nu ești… Zilele la Baltazar, apoi mama ta, toate te-au dat peste cap, Eliuță!
- Atunci o să vedem sânziene la noapte?
- Cerul o să fie plin de sânziene, Eleonora, în cea mai mare noapte care s-ar fi putut imagina vreodată… Or să fie sânziene în loc de stele, miliarde de sânziene vor străluci, atunci, de netoate, în noaptea asta mare, numai ca tu să fii bine!
- Știi că la CERN or să facă în curând o noapte mare?
- La CERN?
- Doar ți-am mai spus, Măline! Însemnările mele!
- E o prostie, Eleonora, chiar și un țânc poate demonta argumentările tale, puerile, scuză-mă că îți spun asta. Doar ți-am citit pe îndelete însemnările, ești tu prea sperioasă, de felul tău. Ești prea credulă și copilă, Eli!
- Măline?
- Da, Eli.
- Chiar crezi că sunt copilă?
- Cea mai copilă dintre copilele de pe pământ. Doar tu, la cei optsprezece ani ai tăi, ai fi fost în stare să contrazici toate postulatele fizicii plus un Premiu Nobel, cât se poate de serios, în domeniul fizicii cuantice! Doar tu puteai să te pui contra celor mai mari creiere ale omenirii!
- Măline, tu crezi că universul e finit?
- Nu știu, Eli. Hai să sunăm pentru o ambulanță! Trebuie să te vadă și pe tine cineva. Draga mea, tu nu ești bine!
- Serios, Măline, tu crezi că cerul e finit sau infinit?
- Eu zic că e infinit, așa cum zicea Albert Einstein, draga mea.
- Atunci și sânzienele din noaptea astea vor fi infinite, Măline. Dacă tu zici că universul e infinit, atunci pe cer vor fi, desigur, o infinitate de sânziene! Sărută-mă!
- Eleonora…
- Ce prostii zic, Măline…
- Da…
- Mai mari decât mine, Măline, iar eu sunt lungă rău… Adică sunt înaltă rău…
- Și zici că sunt o infinitate de sânziene? Adică o să fie o infinitate de sânziene pe cer în noaptea asta?
- Doar dacă universul e infinit. Numai pe un cer infinit se pot așeza o infinitate de stele. …Măline?
- Și cum e?
- Ce să fie?
- Universul.
- E finit, Măline, Einstein a fost, atunci, într-o pasă proastă. Einstein, desigur, a greșit. Universul nu poate fi decât finit. O să îți explic totul pe îndelete, într-o zi!
- Numai tu puteai spune asta, Eli!
- Asta înseamnă că sunt nebună, așa ca mama? Și totuși îți jur, în noaptea asta, pe cerul acesta frumos, ca o nebulă plină de nori, vor luci o infinitate de sânziene!
- Cum așa Eleonora?
- Păi dacă tu crezi asta! Că, desigur, cerul e infinit!
- Eli!
- Nu m-ai înțeles, Măline, nu te supăra! Eu chiar asta și ziceam. Că dacă tu crezi asta, atunci, musai chiar așa va fi! Pe un cer infinit, musai o infinitate de orice!
- Eleonora…
- Mai mergem la munte, Măline? Văd deja miliarde de sânziene pe cer… Universul e atât de frumos, așa finit cum e el!
- E finit, Eli?
- Universul se stinge, doar Dumnezeu nu! De aceea e universul finit, eu doar atât îți zic…
- Eli, mergem acum la spital… Ești atât de obosită, draga mea! Cearcănele de sub ochi îți sunt atât de adânci!
- O să vedem în noapte asta miliarde de sânziene, Mălin! Nu o infinitate, ci miliarde. Asta pentru că universul e finit, Măline! Dragul meu, la spital nu e nimic, nici stele, nici sânziene, e numai noapte! Dragul meu, chiar mă duci la spital?
- Eli…
- Mergem la o cabană să vedem stelele, Mălin?
- Se simt, parcă, sânzienele, Eleonora!

Iulia Elize (poema) | Scriitori Români

motto: poezia e floare de lut, domnule

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro