proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Bunica povestea, cu umor, cum o femeie de la ei din sat, pe la ora înser?rii, dup? ce-?i terminase treburile pe-afar?, preg?tindu-se s? se spele în cas? ?i auzind oarece mi?care în polat?, a strigat presupusului so? sau copil care se auzea mi?unând: „Care vii de-afar?, adu ?i copaia!”. De unde s? ?tie, s?rmana, c? de-afar? venea tocmai P?rintele cu Icoana? Acesta, obi?nuit cu ascultarea, ?i neavând dasc?l (c? satul era s?rac ?i biserica a?i?derea), dup? ce a evaluat rapid situa?ia ivit? ?i coordonatele „câmpului de lupt?”, a dosit icoana sub sutan? ?i a luat copaia, bucuros s? îndeplineasc? porunca femeii, ba înc? ?i „canonul” suplimentar dat de aceasta: „?i, dac? tot o aduci, pune ?i cl?te?te-o, mai întâi!” Când s-a înfiin?at cu albia în mâini, mândru de îndeplinirea cu succes a misiunii ce-i fusese încredin?at?, în fa?a femeii pe jum?tate dezbr?cat?, aceasta, pierdut? ?i încercând zadarnic s?-?i acopere p?r?ile „ru?inoase”, de emo?ie („?i de tut?”, zicea bunica), în loc s?-?i cear? scuze („s? dreag?, cum o putea, busuiocul”), a f?cut-o ?i mai lat?: „Îîu, P?rinte, du-o-napoi!” La care Preotul, înciudat c? „zdrogheala” lui fusese zadarnic? ?i c? se pricopsise cu o nou? corvoad?, i-a replicat, cu obid? ?i cu o oarecare und? de umor: „O duc, femeie, dar s? nu m? pui s? dau ?i la porc!”. Generoas?, l-a lini?tit, dându-i asigur?ri c? p-asta chiar n-are s-o p??easc?: „Nu, P?rinte, c? nu mai avem, ne-a murit ast? toamn?, când cu bole?ni?a-aia din animale.” Cu alte cuvinte, P?rintele s? zic? mersi c? soarta porcului fusese nemiloas? cu el înainte de vreme. Altfel, nu se ?tia...
Aceast? poveste am spus-o, spre hazul tuturor, prietenilor mei: Claudiu, Lena ?i David. Interesant cum pove?tile supravie?uiesc protagoni?tilor lor. ?i mai interesant? este forma sub care sunt ele transmise mai departe, de cele mai multe ori nemaiamintind nimic de protagoni?ti, scufunda?i în uitare, ?i nici m?car din firul epic, ci extr?gând esen?a, aceea universal valabil?, care se-aplic? în orice timp, în orice loc ?i de c?tre oricine. Povestea am spus-o o singur? dat?. Îns? esen?a, aceea pe care am extras-o noi, formula magic? universal valabil?, am repetat-o de nenum?rate ori, integrând-o acelui „cod” pe care-l folosesc de regul? tinerii între ei, ca pe o emblem? ce-i une?te ?i, totdat?, deosebe?te de restul lumii, ca entitate distinct?. Astfel, de câte ori se întâmpla s? gre?im, s-o d?m în bar? cu ceva, voind apoi s? „dregem busuiocul”, f?r? prea mari ?anse de succes, ne trezeam exprimând, aproape simultan, formula magic?: „Îîu, P?rinte, du-o-napoi!”. Evident, pentru cei „din afar?” care s-ar fi întâmplat s? asiste la discu?ie, aceasta p?rea cel pu?in o ciud??enie, aproape o enigm? de nedezlegat, ceea ce pe noi ne f?cea s? p?rem ?i mai interesan?i, mai diferi?i de al?ii, având, a?adar, un ce al nostru de care ei habar nu aveau. V?zându-le fe?ele contrariate, ne bufnea râsul, spre ?i mai marea ciud? a celor care chiar nu mai pricepeau nimic. ?i pe care, evident, nu ne oboseam s?-i dumirim.
O alt? poveste din care am extras esen?a ne-o spusese Lena, despre m?tu?a ei, actri?? la un teatru de amatori. Într-una dintre piese, aceasta interpreta rolul unei tinere îndr?gostite pe care o viziteaz? iubitul acas?, la ?ar?. Din scena în care se aflau cei doi îndr?gosti?i ?i mama fetei, mama trebuia s? ias?, la un moment dat, cu replica „Ei, mam?, eu m? duc la porci!”, urmând ca cei doi s?-?i continue rolul, împ?rt??indu-?i reciproc marea dragoste. Numai c? „mama” se blocase, r?mânând în?epenit? în mijlocul scenei, nemaiamintindu-?i replica ori ce urmeaz? s? fac?, creând un moment de panic? teribil?, întrucât piesa nu putea continua, evident, în prezen?a acesteia. Atunci m?tu?a Lenei, v?zând c? nu sunt ?anse de revenire a memoriei colegei sale, dup? o pauz? cam lung? în care publicul deja începuse s? dea semne de iritare, i-a s?rit în ajutor cu replica spus? pe un ton de indignare: „Mam?, nu te duci la porci?” Cu alte cuvinte, tu n-ai alt? treab?, simte-te odat? ?i pleac?! Aceasta, fericit? c?, în sfâr?it, fusese salvat?, a început s? ?op?ie de pe un picior pe altul, repetând ca o juc?rie stricat?: „Aaaaa, ce bineeee, sigur, eu m? duc la pooorci!”, de parc? dusul la porci ar fi fost firul de care atârna toat? n?dejdea omenirii.
Din povestea Lenei, ne-am însu?it formula „Mam?, nu te duci la porci?”, pe care o spuneam ori de câte ori se întâmpla ca vreo persoan? indezirabil? s? ne agaseze cu prezen?a. Evident, o spuneam ?i râdeam, f?r? a da explica?ii, stârnind indignare, întreb?ri, dar niciodat? efectul scontat. Îns? prezen?a personajului nedorit, c?ruia nici prin cap nu-i trecea s? „ias? din scen?” ?op?ind, devenea, astfel, mult mai suportabil?.
Tinere?ea are formulele ei magice de îmblânzit via?a. Lucruri mici, care las? urme mari. De nenum?rate ori m-am trezit zâmbind în situa?ii care numai de zâmbit nu erau, dar în care s-ar fi potrivit una dintre exprim?rile atât de des folosite în trecut cu prietenii mei, amintindu-mi codul nostru din studen?ie. Un zâmbet dulce-am?rui, din acelea care las? un rid pe fa?? ?i unul pe inim?; dulce, pentru c? îmi aminteam de bucuriile de-atunci, amar, pentru c? zâmbeam singur?, neavând în jurul meu nici pe Claudiu, nici pe Lena, nici – mai ales – pe David. Acum eram înconjurat? de al?i oameni, dar cum a? fi putut s? le explic ?i, mai ales, cum i-a? fi f?cut s?-n?eleag? farmecul acelor lucruri mici, aproape ni?te copil?rii, dar care las? urme atât de mari. A?a cum în chimie sunt reac?ii care au loc numai în anumite condi?ii de reac?ie (de temperatur?, presiune, catalizatori), tot astfel ?i în via?? exist? tr?iri care nu pot fi sim?ite decât în anumite condi?ii de... tr?ire. Nu spun c? n-am avut ?i ulterior parte în via?? de lucruri bune, de mari bucurii, de fericire chiar; îns? acele tr?iri din vremea studen?iei, ?i mai cu seam? cele de dinainte de magnolii, au fost unice ?i irepetabile. A?a cum unic ?i irepetabil este sufletul omului.

Condi?ii de tr?ire. M-am întrebat adeseori ce condi?ii de tr?ire fuseser? simultan îndeplinite în iarna aceea, ce miresme se aflau aer, ori ce aur? ne înv?luise în seara când am mers cu David ?i Claudiu la acel concert. Ce arip? de înger î?i risipise parfumul deasupra capetelor noastre, printre notele muzicale care pluteau în eter, „particule” invizibile, dar atât de tr?ibile. La astfel de întreb?ri, nu exist? r?spunsuri. Ci numai mir?ri. Eram to?i trei la Ateneu, eu, ca de obicei, a?ezat? între ei doi, asistând la un regal muzical din compozitorii ru?i: Rachmaninoff, Tchaikovsky, Stravinsky, Prokofiev, dar mai ales Shostakovich, Dmitri Shostakovich cu al s?u vals rusesc pe ale c?rui note m? ridicasem sus, sus de tot, împreun? cu David. Un vals al sufletelor înl?n?uite cum nu mi-a fost dat s? mai tr?iesc. Dac? n-ar fi sim?it ?i Claudiu (care mi-a spus-o cu repro?, mai târziu), a? fi crezut c-a fost doar pl?smuirea mea. În fond, cum ai putea s? fii sigur de-un astfel de lucru, nesus?inut de nimic vizibil, palpabil, demonstrabil? Dar via?a înseamn? mai mult decât a vedea, a palpa, a demonstra. Claudiu îmi luase mâna în mâinile sale. Când îmi cerea s? întind o mân?, s?-mi pun? diferite obiecte în ea (o bomboan?, o cirea??, o floare mic?), întrebam pe care, chiar dac? ?tiam dinainte r?spunsul. „Pe stânga”, zicea, „stânga e mâna inimii”. Era ca un joc. Cu Claudiu m? jucam, incon?tient, a?a cum se joac? copiii cu focul, f?r? s? aib? habar ori prea mare grij? de consecin?e. Cu David nu m? jucam. În el ardea un foc prea mare, pentru ca eu s? pot s? m?-nal? la flac?ra lui. Dar nu ?tiu cum, în seara aceea, flac?ra m-a cuprins ?i pe mine. Chiar am crezut c? ardem unul pentru altul. F?r? s? ?tiu, f?r? s? în?eleg atunci c? eram prea mic? pentru un foc atât de mare, c?, oricât de mult m-ar fi iubit (dac? m-ar fi iubit!), nu putea s? m? iubeasc? mai mult decât pe Cel care aprinsese focul în soba inimii lui. La grani?a dintre copil? ?i femeie în devenire, nu aflasem ?i de cel?lalt fel de dragoste, cel mai în?l??tor dintre toate, crezând c? iubirea se reduce la cea omeneasc?. Probabil, ?i dac? a? fi aflat, tot nu mi-a? fi imaginat c? ai putea fi nevoit s? alegi între cele dou?. Dar atunci, în acele condi?ii de tr?ire, ne?tiin?a mea m-a ajutat s? fiu fericit?. Mai mult decât am fost sau a? putea spera s? fiu vreodat?. Atunci, numai atunci. C?ci mai târziu, aveam s? pl?tesc pre?ul. Pre?ul câtorva clipe furate, ascunse-n inim? precum cire?ele-n sân, acelea prea frumoase ?i prea coapte, pe care nu te înduri s? le la?i în pom, dar nici s? le m?nânci.
Claudiu st?tea în stânga mea, pe partea cu inima, ?i îmi ?inea mâna stâng? în mâinile lui. Dar inima mea se mutase pe dreapta. Acolo unde era David, cire?ul meu cu cire?e prea coapte. Dar care, din p?cate, avea crengile prea sus.