proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Motto: “Dar iat?, mâna celui ce M? vinde, este cu Mine la mas?”
(Luca 22,21)

A fost o iubire absolut fantastic?, tr?it? intens, cu toate c? nu ne-am întâlnit niciodat? cu adev?rat, subiectivitatea, inten?ionalitatea ?i dramatismul ei dep??indu-m?. Doar când dormeam nu con?tientizam, de?i cred c? ?i în somn eram împreun?. A? prefera totu?i s? nu-?i spun finalul, e trist! Dezam?gitor de trist…

Am reg?sit-o de curând pe Zamora, a?a cum nu credeam c? pot s?-mi închipui. ?i acum m? gândesc la ea. Înc? nu ?tiu cum a fost ea cu adev?rat, ?i nu m? refer la imaginea fizic?, la înf??i?area ei… Pe ea am “vazut”-o atunci dintr-o str?fulgerare, toate tr?irile fiind de o intensitate extraordinar?. “Vizualizasem” cu acurate?e maxim? felul ei de a fi, dovedind la vremea respectiv? o capacitate extrasenzorial?, cu care doar unii oameni sunt în?scu?i. Orice stimul parvenit din partea ei producea în mine o senza?ie unic?, ciudat? în intensitatea ei, dintr-o dat?, înrobit ei. ?i acum pot sim?i con?tient fiecare amintire din trecut, ca ?i cum mi s-ar aduce în fa?a ochilor tot ce am auzit, gândit, v?zut sau ac?ionat vreodat? în mod spontan, ca ?i când timpul s-ar frânge în p?r?i egale, desf?cându-se de la sine în trei direc?ii diferite, printr-o “fisiune”.

E ca ?i când fixezi un triunghi în interiorul pietrei, rupând-o apoi în dou? emisfere, una rotund? ?i cealalt? în stânga, ?lefuind cuvintele la care na?terea ?i-a înh?mat chipul. Trasezi o copc? fin? peste suprafa?a nev?zut? a privirii, fix la 37 de grade. Pân? la de trei ori po?i f?râma pojghi?a de ghea?? a irisului verde ?i rece, sculptând câteva motive geometrice ale s?rutului. Apoi po?i începe s? culegi lumina ?i s? respiri prin ea, s? te hr?ne?ti intim din râul curg?tor al timpului, f?r? s? gânde?ti la malurile trecutului ?i ale viitorului. ?i atunci iubind, inima ta se va îndupleca frângându-se, desprins? din arcul timpului încordat, va mirosi a sunet lovit de malul viu ?i fl?mând al trupului, asemenea unui clopot ce vibreaz? puternic în ritmul b?t?ilor din inim?. Acolo se sfâr?e?te gândul ?i începe s? creasc? pe deasupra v?zduhului vi?a-vorbirii-cu-sinele.

Imaginea fizic? a Zamorei nu o cunoscusem, îns? aveam o percep?ie indus? ce nu avea deloc corespondent apropiat în realitate. O iubeam enorm. O sim?eam ca f?când parte din mine, de?i nu era din mine. Eu n-am ?tiut niciodat? cum este cu adev?rat ea.

S?-?i m?rturisesc, totu?i… Zamora mi-a îngenunchiat sufletul, l-a cuprins într-o îmbr??i?are ciudat? a buzelor, de-ai fi zis c? e s?rutare, iar eu m-am l?sat degustat îndelung, ag??at în n?vodul gurii ei ?i, pe când urla dorin?a în mine, asemenea unei cascade m-a izbit ?i m-a alungat, îns? nu a?a cum ver?i con?inutul unui anotimp în afara timpului bolov?nos… Buzele au tremurat plutind deasupra ecoului, pulsând prin vene gânduri str?ine mie, pân? în adâncul sentimentelor amestecate cu jum?t??i de fiin?are. Amintirea Zamorei mi-a tocit auzul, devenit un simplu timpan al înstr?in?rii, gravat direct pe scutul din inima mea, de mine ap?rându-m?, devenirii mele adaugat drept piatr? ars?, acoperit? de carne... Eram tot o carne vie ?i doar cotul cuvântului mai îndr?znea s? se sprijine disperat de marginea ratiunii, pe unde doar soarele p?trundea lunecând în suflet. La un moment dat mi-a spus c? ne vom întâlni. Din acea clip? am num?rat lunile, zilele, apoi orele... Timpul trecea extrem de greu.

A sosit ?i ziua mult a?teptat?. Diminea?a am primit un mesaj de la ea, în care îmi spunea c? va veni, ?i s? o a?tept acolo unde îmi va indica ea. N-am s?-?i zic despre acel loc, ca s? nu te însp?imânt acum, îns? poate c? vei afla mai târziu despre loca?ia cu nr. 1. M-a mirat aflând care trebuia s? fie loca?ia, dar am acceptat. M-am aranjat ?i am plecat spre locul de întâlnire. Am ajuns cu cel pu?in o or? mai devreme decât ?tiam c? trebuie s? ajung? ea. Desigur, venisem mult prea devreme îns? eu aveam r?bdare, c?ci ?tiam c? va veni. Am a?teptat, am tot asteptat… Încet, încet a început s? se se însereze, s? se fac? frig. Era la sfâr?itul lui septembrie, eu eram îmbr?cat sub?ire ?i începuse s?-mi fie tare frig. Îns? priveam cu speran?a ?i cu ner?bdarea c? ea va veni. Trebuia s? fie pe undeva, prin preajm?, ?i s? apar?... Nu a venit. Se f?cuse aproape miezul nop?ii ?i, nemaiputând îndura teroarea a?tept?rii, m-am hot?rât s? plec. Locul m? îngrozise deja teribil de tare, eram amor?it ?i nu mai vroiam s? ?tiu de nimic.

Am ajuns în cele din urm? acas?, m-am conectat pe messenger, c?ci noi a?a comunicasem pân? atunci, ?i speram ca ea s? îmi spun? ce se întâmplase. Într-un târziu a intrat ?i, extrem de dezam?git?, mi-a repro?at c? eu n-o a?teptasem. Nu se gândise din partea mea la a?a ceva. Era cumplit ceea ce îmi transmitea, sim?eam c? mor de durere. Mi se p?rea incredibil. E posibil s? fi auzit atunci un altfel de “r?spuns” în vidul t?cerii, un r?spuns oferit de dinainte de a fi rostit, îmbr?cat ulterior în haina cuvântului oglindit drept vorbire plin?, condi?ionat mereu de structura complex? a celuilalt, prin actele recurente, prin caracterul ?i instruc?ia dobândite, prin capacitatea de în?elegere a sinelui ?i a tot ceea ce te înconjoar?, prin obi?nuintele ?i automatismele dominante. Gândul îndreptat în direc?ia ei era asemenea atingerii unui înger. Acum avea gust amar de r?t?cire. Era o ancor? înfipt? în scoar?a inimii unui copac sau în r?suflarea pietrei din care r?sar mugurii dorului de a fi iubit, la fel ca necuprinsul unei z?ri ce scald? în lumin? chemarea Zamorei. Îmi sim?eam inima împietrit?.

Mi-a zis c? dac? mai doresc s? o întâlnesc m? va a?tepta a dou? zi, la aceea?i or? în acela?i loc, îns? nu mai târziu de or? 12 noaptea ?i, dac? nu voi veni, ea va pleca ?i niciodat? nu o voi mai întâlni. Cum a? fi putut s? nu m? duc? Eu chiar o iubeam, cu adev?rat. Am fost acolo a doua zi, la ora indicat?, ?i mi-a trebuit extrem de mult curaj s? intru la aceea?i loca?ie, la nr. 11. Am stat într-un col? ?i am observat tot ceea ce mi?ca în jur, o a?teptam, m? uitam dup? ea. Am stat mult ?i bine, a?teptând-o... Tind s? cred c? ?i-a dorit s? m? întâlneasc?, îns? ceva a oprit-o, un fel de team? personal?, a?a mi-am spus. Dar de ce s? fi f?cut asta, de ce s? m? fi pus s? o a?tept de dou? ori în acela?i loc? Cred c? a vrut s? m? îndep?rteze de ea, s? o ur?sc. Poate c? s-a temut… Poate c? s-a gândit c? o voi respinge, atunci când a? întâlni-o, crezând c? m? va ?oca modul în care ea arat? cu adev?rat în realitate, altfel decât o ?tiam eu…. Poate c? era urat?? Altceva n-a? putea s?-mi închipui de ce nu a venit. Povestea a mai continuat.

Într-o diminea?? am plecat iar, dup? ce tocmai primisem un telefon de la ea. Plângea într-un mod neomenesc, un plâns cum nu are asem?nare s? îl descriu. Nu am auzit în via?? mea a?a ceva. M-a îngrozit. Încercam s? port un dialog cu ea, s? o lini?tesc, s? pot în?elege ce anume i se întâmplase... Eu nu eram deloc bine. Ea nu putea articula cuvintele, plângea continuu într-un fel absolut inuman, cumplit îmi p?rea. Era un fel de pierdere a vorbirii ?i “regresie” emo?ional?, era un strig?t disperat de ajutor al unui suflet torturat, care nu g?sea o alt? metod? de exprimare, iar noi doi nu reu?eam s? mai comunic?m. Am rugat-o s? se lini?teasc?, i-am promis c? vom g?si solu?ii, am asigurat-o c? nimic nu e pierdut, c? o iubesc la fel de mult ca dintotdeauna... Am hot?rât s? m? întorc din drum c?tre Piatra-Ars?.

Plângea, fiindc? se sim?ea vinovat?, probabil. De ce tocmai atunci? Nu ?tiu. Nu i-am spus în acel moment c? tocmai luasem o decizie, din nou. Vroiam s? ajung în locul unde b?nuiam eu c? este, acolo unde trebuia s? ne întâlnim noi prima dat?, îns? f?r? s?-i spun ce am eu de gând s? fac. Era pentru a treia oar?… ?tiam c? nu ar fi fost de acord. Deja îmi spusese c? între noi s-a terminat totul, c? nu ne vom mai întâlni. Conduceam, ?i în timpul acesta comunicam cu ea. Ajunsesem s? vorbim deja nimicuri, glumeam cu ea pentru ca s? nu realizeze ce inten?ii am. Mi-era team? s? nu fac? vreo prostie, m? gândeam ca nu cumva s? o pierd. Am comunicat continuu cu ea, pân? am ajuns acolo unde b?nuiam, ?i eram aproape sigur, c? o g?sesc, la nr. 111. Ea a intuit tot ceea ce f?cusem eu. A reac?ionat violent, s-a sup?rat ?i a închis telefonul.

L?sând deoparte orice temere, am c?utat-o îndelung… Se f?cuse noapte, eu eram singur pe acele alei ?i m? sim?eam ca într-un labirint, pierdut. Eram îngrozit de faptul c? totul fusese iar un timp pierdut în zadar ?i c? n-o sa mai ies la cap?t. Nu mâncasem nimic, nu sim?eam nevoia. Am mâncat totu?i for?at, pentru ca s? nu cad de epuizare.

Într-un târziu am discutat din nou cu ea, au urmat rug?min?i continui din partea mea s? accepte s? ne întâlnim, s? îmi spun? unde este pentru ca s? vin. Nimic n-o îndupleca, îmi r?spundea într-una s? m? întorc, justificând faptul c? noi nu ne putem întâlni vreodat?, c? ne este interzis, c? ar fi un blestem… C? dac? ne-am întâlni ar fi ceva cumplit, c? ar fi o mare gre?eal?, urmând s? suferim amândoi. Erau presupuneri ?i supersti?ii de-ale ei, motive s? m? fac? s? în?eleg c? trebuie s? accept situa?ia ?i c? nu ne putem întâlni. Trei zile am stat acolo, dou? nop?i nedormite… ?i nu ?i-ai dori s? ?tii cum mi-a fost?! Ea avea dorin?a ca eu s? plec de acolo cu orice pre?, motivând c? e periculos. M? considera în pericol ?i-mi spunea c? sunt tot felul de fiin?e periculoase… Îns? mie nici c? nu îmi p?sa de ce spunea ea, vroiam doar s? o v?d , s? o întâlnesc. Dup? aceste trei zile m-a convins s? plec. Dorea s? accept situa?ia. În?elesesem c? nu am ce face decât s? primesc ceea ce dore?te s?-mi ofere. Obosisem în cele din urm?.

Trecuse un timp, uitasem tensiunea acelor zile. Într-o alt? dup? amiaz? am plecat din nou spre Bu?teni. Nici atunci nu o uitasem, c?ci mereu gândurile îmi reveneau la ea. Nu în?elegeam, practic, de ce nu dorise s? ne întâlnim ?i de ce se purtase în felul acela cu mine. Cum s? î?i spun, am vorbit cu ea, ?i mai demult ?i recent, despre un a?a zis motiv... Nu mi-a spus niciodat? un motiv concret, dar am dedus eu… Ea ?tia c? m? min?ise, oferindu-mi o identitate par?ial? a ei. Ea ar?ta cu totul altfel ?i se temea c? atunci când o voi întâlni cu adev?rat surpriza pentru mine ar fi putut fi mult prea mare. A?a, prefera s? m? fac? pe mine s? m? îndep?rtez înainte c? eu s? decid. Ea decisese ?i pentru mine. M-am ?inut mult de capul ei ca s? o v?d cu adev?rat, în ciuda a tot ceea ce f?cuse. Oricine ar fi spus c? ?i-a b?tut joc de mine în mod cumplit, îns? eu n-am gândit niciodat? a?a, ?i nici nu voi gândi... O iubeam.

Abia când m-am întors în Bu?teni, am în?eles. ?tiu sigur c? m-a iubit, am sim?it c? ?i ea a tr?it iubirea asta. Îns? cum ?i-am zis, nu a avut curajul s? î?i asume complet acea iubire, datorit? felului în care se vedea pe sine. Era complexat?. S? fie posibil ca tr?irile ei s? fi fost totu?i moarte ?i eu s? m? fi în?elat? Pentru mine a fost cu adev?rat ceva excep?ional ?i, culmea, a fost o iubire tr?it? complet. O iubire spiritual? poate fi considerat? complet?, fiind tr?it? absolut intens. Nu e absolut necesar? tr?irea material?, fizic?, atingerea trupurilor... Sufletele se pot iubi ?i f?r? trup, sigur, mult mai liber.

Acum, tot ce-mi doream enorm era s? m? rup de ea. O iubeam încontinuu îns? în acela?i timp nu mai puteam suporta, nu puteam uita cât suferisem, m? durea. Repet, doream s? m? rup complet. Ceea ce îmi trebuia pentru ca s? m? eliberez, era o alt? fiin?? în carne ?i oase era condi?ia obligatorie pentru eliberarea mea sufleteasc?, absolut necesar? pentru a-mi l?sa sufletul curat ?i liber de amintirea suferin?ei ?i de regretul iubirii neîmplinite, pentru a avea un suflet apt s? tr?iasc? mai departe ?i s? iubeasc?. O singur? rug?minte aveam, un singur lucru îmi doream, doar atât îi mai ceream pentru ultima dat?, s? o v?d. Ei îi era greu s? accepte s? o v?d, ?i n-ar fi îndr?znit s? m? priveasc? în ochi. Extrem de greu s-a l?sat convins?. Oricare altul ar fi renun?at demult, nu îns? ?i eu.

Mi s-a descoperit goal?, aproape în semi-întuneric, cu mult? jen?. Nu îndr?znea s? m? priveasc?, s?-i v?d ochii. Eu am devenit orb atunci, l?sându-m? p?truns de cealalt? realitate imediat?, sim?ind-o ?i v?zând-o diferit, a?a cum percepi un interval de cvart? perfect?, la fel de simplu ca ?i pe unul de sext? sau octav? m?rit? sau mic?orat?. Am lasat-o sa-mi lege gândurile n?r?va?e la ochi, s? nu m? mai tenteze cu îmbr??i??rile lor albastre. Orb fiind de tr?iri, p??ind cu îndr?zneal? pe scena umbrelor, devenisem o paia?? sufocat? de prejudec??i. Mi-am l?sat legate aripile vorbirii cu sforile incon?tientului ?i am t?cut. Orb ?i mut, doar pentru ea mi-am înfundat con?tiin?a în timpanul cerului, cu un fel de baros de plumb aruncat pe nicovala timpului… Iri?ii ?i-au rulat privirea cu o viteza ame?itoare, pân? dincolo de orizontul curbat al cortinei ce se interpusese între noi.

Viata ce mi-a urmat a fost un spectacol grotesc, inima mi s-a frânt cu umilin??. Îns? uitarea tot n-a urmat. Totu?i îmi era suficient acum, orb fiind v?zusem destul cât s?-mi fac? bine. Pe Zamora n-am p?r?sit-o suflete?te. Nu mai eram îndr?gostit de ea, îns? nu am uitat-o niciodat?. Întotdeauna, cel mai mult m? va lega de o femeie ata?amentul ei fa?? de mine, dorin?a ei de a m? avea doar pe mine, ca b?rbat, sub toate aspectele, dorin?a de a fi unicul pe care ?i-l dore?te. În Zamora, g?sisem femeia iubit? dup? care tânjeam. Pentru c? albastrul nu avea gur? s?-mi închid? privirea, neîntrebat de niciun alt dor, am rupt o bucat? din irisul ei drept amintire, am p?truns nestingherit, în galop, peste podul înstr?in?rii care avea s? urmeze, am înghe?at foamea, ingropând-o ca pe un simplu de?ert. Ars de iubire, mi-am transformat reg?sirea în na?tere, devenind un uciga? al iubirii pentru Zamora, m-am îmb?tat de murire ascunzându-i hoitul în râul de stele al cerului, am nins-o cu uimiri pe sub pleoapa p?mântului r?stignit la zenit, atât de sigur pe mine ?i pe t?cerea însângerat? a renun??rii am fost?!

Acum, doar vântului îi bate-n c?lcâie nep?sarea, prelungind singur?tatea cerului spre mine, ?i cum s? m? mai mir c? am devenit orb, privind prin v?zul iubitei, ?i neghiob, iubindu-i inima ei nesatisf?cut??! De atunci, timpul a devenit pentru mine o pas?re sculptat? în alb translucid… Cu aripa stâng? privesc prin pupila trecutului, cea dreapt? prelungindu-?i viitorul dincolo de orbita simplei mele percep?ii. Aripile timpului îmi zâmbesc a lumin? pentru c? deasupra lor este infinitul, suflare de via?? scânteind în direc?ia na?terii, risipire ?i îndestulare de suflet ?i trup. De atunci mi-am l?sat îmbr??i?at? vederea, deschidere serafic? de ochi sau jum?t??i de sfer?, asemenea unor buze atemporale desc?tu?ând din?ii celui ce avea s? mu?te necru??tor din moartea iubirii.

?i timpul s-a facut sear?, apoi diminea??, iar aripile s-au pr?bu?it în luciditatea moale a bra?elor de lumin? ale Zamorei, întocmiri delicate, catedrale str?vezii de carne, rev?rsate sub v?p?ile halucinante ale speran?ei de a începe ?i de a sfâr?i mereu iubirea. Mereu imi voi aminti de buzele Zamorei, de acel rubiniu generos, str?fulgerate de noaptea ce asfin?ea dorin?a înc? nen?scut?, lipindu-se tentant, ca-ntr-un însemn heraldic. Ea sorbise atunci din pahar, cu o indiferen?? mascat?. În orizontul ce?urilor abisale un alt Serpent Aquaticus fusese ucis, îns? eu supravie?uisem.


7 mai 2012