proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

La Editura Valman din Râmnicu S?rat, ora?ul în care s-a n?scut în 1948, poetul Virgil Diaconu, care scoate, din 2003, la Pite?ti (unde tr?ie?te, cred, de mai bine de patruzeci de ani), excelenta revist? "Cafeneaua literar?", a publicat în toamna anului trecut o cuprinz?toare antologie intitulat? "Secol"*.
Cuprinz?toare e un fel de-a zice, pentru c? antologia nu vizeaz? întreaga sa crea?ie liric?, ci doar o parte a ei, mai recent?, reluând îns? ?i poeme din volume anterioare, f?r? s? coboare, totu?i, sub anul 2000.
Acest mod de a antologa poate avea dou? ra?iuni. Prima ar viza selec?ia pe criterii tematice, iar a doua, validarea de c?tre însu?i autorul a unei p?r?i a contribu?iei sale poetice pe care ?i critica a socotit-o mai relevant?. Ar mai putea interveni ?i ata?amentul mai puternic fa?? de crea?ia mai nou?, comparabil cu ata?amentul p?rin?ilor fa?? de ultimul n?scut. Ca s? iau un singur exemplu, a? aminti c?, pe vremuri, Ioan Alexandru î?i antologa lirica f?când parte mai mare imnelor sale din ce în ce mai fastidioase ?i nedrept??indu-?i crea?ia mai veche ?i mai valoroas?. S? încerc?m a vedea cum stau lucrurile în cazul de fa??.
Virgil Diaconu a publicat pân? ast?zi nou? volume de versuri, c?rora li se adaug? eseul filozofic „Libertate ?i destin” (Ed. M.L.R., 2005) ?i culegerea de eseuri de estetic? „Destinul poeziei moderne” (Brumar, Timi?oara, 2008). Primele patru volume apar înainte de 1990 – "Departele Epimenides" (1976), "Dep?rtarea l?untric?" (1980), "C?l?torie spre sine" (1984), "Discurs despre lini?te" (1989), dup? care vine o lung? perioad? de t?cere editorial?, curmat?, în 2001, de volumul "Deasupra tenebrelor", alc?tuit din texte mai vechi, unele anterioare debutului în volum (?i antologate ?i în "Secol"), ?i din altele ceva mai noi, care sunt, îns?, poeme în proz? de aspect parabolic. Acest al cincilea volum încheie, de fapt, o prim? etap? tematico-stilistic? a poeziei lui Virgil Diaconu, ?i anume una „metafizic?”, definit? prin patosul oracular, prin tonalit??ile apodictice ori prin spiritul ini?iatic, dar ?i prin apelul la mit ?i simbol, a?adar printr-un filon livresc, într-un efort al c?ut?rii de sine (cum se ?i intituleaz? o plachet?) pe care, cu fine?e, Gabriela Om?t, autoarea articolului din Dic?ionarul general al literaturii române, care-l apropie de lirismul conceptualizant al lui Cezar Baltag, dar ?i de acel Ion Gheorghe obsedat de caracterul ini?iatic al t?bli?elor dacice (din „Scripturile”, probabil, de?i diferen?ele sunt notabile) o identific? în tema „dep?rt?rii l?untrice” (iar??i titlul unui volum!), ce „rezum? abstragerea din lume într-un l?untru necuprins”. Ar fi de re?inut ?i observa?ia lui Mircea Bârsil?, care consider? c? este vorba de rodul unei experien?e de tip expresionist, care oscileaz? între laconismul dens, apodictic ?i discontinuu al lui Trakl ?i un discurs mai liber, în ambele formule poetul construind un soi de realitate livresc?, utopic? ?i, totodat?, compensatorie. Aici intervin, dincolo de valoarea în sine a poemelor, discu?ii genera?ioniste despre actualitatea sau inactualitatea unei asemenea poetici, Virgil Diaconu fiind unul dintre autorii prin?i între dou? „promo?ii” lirice – a ?aptezeci?tilor de felul lui Adrian Popescu sau Ion Mircea ?i a textualizan?ilor postmoderni?ti, un fel de regiment ludico-ironic defilând cu Mircea C?rt?rescu în frunte sub ochiul vigilent al supervizorului Ion Bogdan Lefter. De aici (a?a cum rezult? ?i din consultarea amplei selec?ii de referin?e critice de la finele c?r?ii) ecoul critic ceva mai modest al volumelor acestei prime etape. Ceea ce ar fi de notat e c? Virgil Diaconu trage, într-un fel, podul de la mal ?i-?i asum? condi?ia (?i riscul) propriului lirism metafizic într-un lung moment în care poezia român? ia calea dezintoxic?rii de metafizic? prin ironie, spirit ludic ?i parodic, biografism, cultul cotidianului sau al feeriei realului, prin b??c?lie, prin mi?toc?real? ?i, mai încoace, prin cvasipornografie. În ce-l prive?te pe Virgil Diaconu, el scrie, în prima etap?, versuri solemne, u?or hieratice, mai întotdeauna înzestrate cu valoare simbolic? ?i meditativ?, c?utând ?i asumându-?i poeticul, ca în acest text, re?inut în „Secol” din „Desupra tenebrelor”: „Atâta colb sub mâna mea/ Sub zâmbet – e atât de?ert!// ?i totu?i, câmpia nop?ii î?i arunc?/ În Lun? peregrinul!// ?i totu?i eu m?-ndep?rtez/ în punctul din care am pornit.// ?i cum m? pierd în el, eu am c?l?toria/ acelor p?s?ri care nicodat?/ n-au zborul în afar?, ci l?untric!// O, nep?truns! C?l?toria e a celui/ ce cânt? sub coroan?./ Ce cânt? sub coroana de spini.// ?i care nu se îngrije?te/ de colbul care este mâna sa”. Îns?, odat? cu „Opium”, din 2002, ?i dup? aceea prin „Dimine?ile Domnului” (2004), „Jurnal erotic” (2006) ?i „Lepre ?i sfin?i” (2007) asist?m la o schimbare pe care-am putea s-o socotim radical?, de?i r?mâne de v?zut dac? Virgil Diaconu devine un alt poet ?i de discutat dac? el se aliniaz?, pân? la urm?, formulei optzeciste. S-ar p?rea mai curînd c? nici nu devine, în esen??, un altul, nici nu se aliniaz? unei formule pe care, de altminteri, o ?i respinge, inserând la finele culegerii sale un scurt text intitulat „Poezia azi”, unde consider? canonul genera?ionist drept „pseudoestetic, în vog? pe termen scurt aici sau aiurea”.
Schimbarea, care genereaz? un nou stil, se produce nu prin abandonarea problematicii vechi, ci printr-o mutare de accent. Admi?ând c? tema „dep?rt?rii l?untrice” r?mâne definitorie pentru poet, e de observat c? dac? în poezia primei etape mi?carea e regresiv?, ducându-ne într-o lume atemporal? (?i, într-un anume fel, ideal?/ idealizat?) de simboluri ?i într-o interioritate ce refuz? implicit realul, de la „Opium” încoace accentul cade pe ceea ce se refuz? ?i este numit acum în chip explicit. De unde o mai mare suculen?? a imaginilor, în regimul unei impetuozit??i (dar ?i unei variet??i) a rostirii, cu accente satirice ?i pamfletare duse uneori pân? la vitupera?ie. Un du? de real ?i un lexic mai pu?in simbolizant, impus de realit??ile pe care le nume?te ?i le denun??, decrispeaz? viziunea ?i învioreaz? expresia. În chip paradoxal, ca în poezia erotic? arghezian?, expresivitatea se datoreaz? nu laturii pe care poetul o sus?ine, dar celei pe care-o refuz? ?i, adesea, o incrimineaz?. Doar se ?tie c?, în art?, negativul e, îndeob?te, mai expresiv decât pozitivul, diavolul decât îngerul ?i infernul decât paradisul...

Oximoronic? la nivel lexical ?i axat? pe o ampl? ?i tensionat? antitez? la nivelul viziunii, crea?ia re?inut? de poet în volumul s?u de peste dou? sute de pagini ?i ordonat?, cu unele relu?ri de texte din alte volume, în dou? sec?iuni ("C?r?i", cum le subintituleaz?) – „Lepre ?i sfin?i” ?i „Jurnal erotic” (c?rora li se adaug? dou? mici cicluri – „Prieten apus” ?i „Copilul p?durii” – , ca ?i o a treia „Carte”, re?inând câteva texte de felul celui citat mai sus din volumul „Deasupra tenebrelor”) atrage aten?ia ?i se sus?ine prin intensitatea rostirii, axat? pe un patetism al afirm?rii dar mai ales al nega?iei. Polii sunt inegali, primul, pe care poetul îl sus?ine, în care se reg?se?te ?i în care crede este mai curând simbolic ?i afirmat cu semnificativ? obstina?ie în chip repetat, dar f?r? teama (?i chiar f?r? efectul nepl?cut al) repet?rii. Dou? sunt, în principal, aceste simboluri ale ingenuit??ii ?i purit??ii – „norul de vr?bii” ?i „florile de cire?” (c?rora li se mai adaug?, din acela?i câmp semantic, câmpia, p?durea sau orizontul copil?riei, f?r? ca poetul s? fie un naturist). Tehnica sa se bazeaz? pe intensificarea rezultat? din relu?ri laitmotivice, într-o rostire ap?sat? ?i nu o dat? necru??toare. Ceea ce neag? poetul e proteic ?i se regenereaz? la nesfâr?it, realitatea e infernal?, dezgust?toare, dezavuabil?, tonul devine, în unele momente, vituperant, iar ?inta e starea de lucruri din România de azi ?i, desigur, condi?ia poetului într-o lume mercantil?, care dispre?uie?te morala, valorile, frumosul, gratuitatea ?i unde totul se negociaz?, se vinde ?i se cump?r?. O lume de bâlci, cu sclipiciuri, în care totul se mistific?, totul e trucaj, minciun?, sfidare ?i prefec?torie. O lume a luxului afi?at cu ostenta?ie ?i a supei saracilor, a r?sf??ului ?i a umilin?ei. „Occident”, poemul din 2000, reluat cu mici modific?ri în mai multe volume, r?mâne, probabil, expresia cea mai puternic? a conflictului ireconciliabil între poet, cu orizontul lui de purit??i, iluzii ?i himere, pe de o parte, ?i lumea real?, cu mizeriile, mistifica?iile ?i mofturile ei, între care ?i poezia (ori o anumita poezie), „care recicleaz? toate prezervativele Europei”, pentru c? „Ultimele de?euri vocal-textualiste sosite de-afar?/ au prins foarte bine la noi”, dar mai ales mascarada politic? ?i „Democra?ia de cabaret, care ne am?ge?te zilnic/ cu muntele ei de promisiuni, în timp ce/ dobermanii guvernamentali intr? f?r? bilete/ ?i o ling ap?sat de la pubis pân? la ?â?e”. Astfel, ie?ind din lumea sa interioar?, din „templul trandafirului” unde „înve?i s? iube?ti petal? cu petal?/ ghimpe cu ghimpe”, trecând strada ?i ajungând din vis în în real, cu alte cuvinte, parcurgând un drum invers în compara?ie cu Macedonski, care uita realul ?i-?i risipea necazul în parfumul rozelor, poetul nimere?te în „latrina promisiunilor politice”, se întâlne?te cu „guzganii în ras?” care „colc?ie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre” ?i vede, în noapte, cum „Cadavrul României navigheaz? în bezn?,/ cu luminile stinse ?i f?r? nicio direc?ie...”. Virgil Diacunu lucreaz? acum pe spa?ii largi ?i asist?m la felul în care, treptat, medita?ia devine pamflet ?i metafizica las? locul protestului. Himeric, în felul s?u, aidoma autorului „Nop?ii de decemvrie”, de?i nu atât de egolatru, poetul î?i ap?r? voca?ia ?i arta: „Desigur, dac? nu evadez din retorica/ demnocraturii cu trandafirul în piept,/ din istoria aceasta atât de bine ?inut? în les?/ sunt de-a dreptul pierdut: o ?obol?nime elegant?/ îmi va roade ?i ultimul gând, ultimul poem./ Ultima globul? ro?ie...Ultima metafor?/ care îmi danseaz? prin sânge./ Ultimul poem care îmi alearg? prin vene!// Dar nu m? las eu pe mâna lor!/ Str?zile m? fluier? de afar?,/ câ?iva copaci r?ma?i f?r? vr?bii/ m? strig? în ajutor.// Nu m? las eu pe mâna lor!/ Eu sunt ziua în fl?c?ri.”
Acest ton vehement ?i acest limbaj radicalizat care nu refuz?, totu?i, simbolistica, ba chiar nici alegoria sau parabola, procedeul mai des uzitat p?rând a fi personificarea simbolizant?, se reg?sesc în alte câteva poeme ample, bine ritmate ?i sus?inute de o fermitate aproape încrâncenat? a rostirii sau de ironia neagr?, care întregesc viziunea unui poet pe care l-a? numi militant ?i protestatar dac? respectivele cuvinte n-ar fi fost compromise de o lung? uzitare propagandistic?, un reprezentant al spiritului civic ?i al unei admirabile opozi?ii morale, de?i se declar?, la un moment dat, doar membru al „partidului florii de cire?”. Asemenea poeme sunt „Patria mea” (din care „Legat fedele?/ Adev?rul a fost scos într-o noapte”), „Pagina de istorie” (unde „Vulpea tricolor? a încheiat cu g?inile democrate/ Tratatul de pace ve?nic?.”), „Secol” (în care tân?ra democra?ie „î?i plimb? dragostea de patrie în jeepuri”, iar „t?ietorii de panglici...se sacrific? pentru patria lor/ pe toate posturile TV ale s?r?ciei noastre color”, în vreme ce „Domnul se întoarce acas?. Plin de r?ni”), „America” ?i alte câteva. Dar poetul ordoneaz? textele dup? un scenariu, dând ?i celuilalt pol, al visului, al poeziei, al purit??ii ?i frumuse?ii evocate ?i ap?rate de agresiunea realului, cu obstina?ie, partea lui: „Unde-i copil?ria care se lua la trânt? cu vântul/ ?i care alerga prin cer dup? cântecul sturzului?/ ?i iubita mea de flori de cire? unde este?//...// Ceasul din turn nu mai ?ine cont de nimeni ?i de nimic/ de parc? ?i-ar fi ppierdut min?ile./ Noroc cu vr?biile care trag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vr?biile care m? arunc? în vâltoarea zilei./ Noroc cu diminea?a care m? ia în bra?e, cât sunt de mare./ Care m? ia în bra?e cu lumina, cu sunetul ei de corn...”. De?i sunt uneori mai palide decât cele virulente, textele de aceast? factur?, nu pu?ine, dau complexitate ?i nuan?eaz? viziunea de ansamblu.

Un alt ton sau, mai bine, unele tonalit??i noi apar în „Jurnal erotic”, unde limbajul devine, în unele momente, colocvial-ironic ?i apar chiar mici elemente ludice. Iubirea este sau ar trebui s? fie regeneratoare, ca ?i poezia, ar trebui s? impun? în lume legile ei, sa instaureze (împreun? cu poetul, desigur!) o nou? ordine: „Lolita cire?elor a luat puterea în regat./ Ea spulber? c?derile mele de peste zi/ ?i îmi d? de visat pentru restul de noapte,/ pentru de?ertul cu stele./ Sânii ei imi pun în bra?e v?zduhul// desigur, am?girile ascunse sub bluz?/ m? vor mai ?ine în via?? o vreme.// Regina nop?ii, gr?dina mea cu stele.// Ea îmi livreaz? la domiciliu noul set de iluzii:/ picioarele lungi ?i de piersic? ce î?i desfac piersica/ printre cadavrele zilelor de pân? acum.// Iat? o vacan?? pe plaja cu lun? a trupului t?u.// Lolita cire?elor a luat puterea în regat,/ cum î?i arunc? victorioas? rochia prin noaptea od?ii.// Aceasta e noaptea în care voi sparge luna de coapsele tale!// Ia seama: securea, rug?ciunile mele/ s-au mutat între pulpe.” ("Lolita cire?elor"). Dezvolt?rile urmeaz?, îns?, acela?i scenariu (epic), iubirea (ca ?i poezia) este primejduit? de prejudec??i ?i ?i de jungla social?, femeia (Lolita) r?mâne mai curând o fantasm? „bine închis? în celulele visului”, în vreme ce geam?na ei real?, cu „Zâmbetul ei 4x4 care te scoate din min?i” e plimbat? prin restaurante ?i se tol?ne?te pe alte catifele, drept care b?rbatul-poet ajunge la solu?ia „DesFacerii”, într-un poem remarcabil prin devo?iunea ardent? ?i disperat?, întoars?, ca sa spunem a?a, pentru ca ia forma refuzului ultim, dar ?i prin gândirea liric? – poate principala calitate a crea?iei lui Virgil Diaconu. ?i tot din aceast? devo?iune disperat?, din frustrare ?i chin, ia na?tere acest portret: „Acum, c? zeul doarme, po?i ?i tu s? te-ar??i./ Cu toate vr?biile, cu toate stelele c?z?toare.// ?i po?i s? fii o victorie într-o ?ar? pe care/ cu bun? ?tiin??? am pierdut-o.// ?i cum intri în gr?dina mea,/ în ?ara merelor ro?ii,/ de emo?ie, piatra d? în scânteie,/ noaptea d? în stea./ Râsul t?u risipe?te distan?ele/ dintre mine ?i rochia pe care o por?i./ Chiar ?i orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!/ Dac-ai s? pleci – te voi vedea cu versul!// Ca pe un zar îmi voi zvârli via?a spre tine,/ convins c? doar sânii t?i fac ordine în univers.// Acum, c? zeul doarme, po?i ?i tu s? te-ar??i.” ("Acum, c? zeul doarme..."). Iubirea este, îns?, (ca ?i iubita) un alt nume al poeziei, inima poetului e un scriptorium, condi?ia lor, dar mai ales a poetului în rela?ie cu ele este aceea?i, a unui exclus, a unui marginalizat a c?rui solu?ie e revolta ?i a c?rui revolt? e poezia (ca ?i iubirea). Macedonskian? în esen??, dar original? în form?, lipsit? de zorzoane stilistice, dar sus?inut? de o rostire ampl?, puternic? ?i de un patetism uneori re?inut, alteori manifest, poezia lui Virgil Diaconu este, în ce are mai bun, una adev?rat? ?i plin? de for??. ?i, nu pot s? n-o spun, repetându-m?, poate: o poezie veritabil?, scris? ?i publicat? într-un timp în care, cum însu?i poetul zice, la putere se afl? „poezia carnivor?”, scris? „direct pe canapele” – id est: pe canapelele critice. Nu mai vorbesc de poezia gâng?vit? minimalist sau de „noua pornografie”, nout??i fumate pe aiurea în urm? cu mai bine de un sfert de veac.
__________________________________
*Virgil Diaconu, "Secol", Editura Valman, Râmnicu S?rat, 2011, 242 pag.