Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Apocalipsa Alb?

de ovidiu cristian dinica


Gerul din iarna lui 1929 nu a fost doar frig n?prasnic , era mai mult o fiar? nev?zut? care mu?ca din oameni ?i din case. Astfel satul de pe malul Dun?rii p?rea îngropat sub troiene, iar fumul sub?ire care ie?ea din co?uri se pierdea imediat în v?zduhul înghe?at.
Nea Marin, b?rbat trecut prin r?zboi, st?tea lâng? soba mic?, cu mâinile cr?pate de munc? întinse spre fl?c?rile palide. Lemnele erau pu?ine, iar fiecare bucat? trebuia chibzuit? ca aurul.
— „Am v?zut moartea în tran?ee, dar parc? gerul ?sta e mai nemilos…” murmura el, cu privirea pierdut?.
Ilinca, fiica lui de 17 ani, se strângea sub o p?tur? groas?, ascultând cum vântul ?uiera pe la col?urile casei. Dintr-odat?, se ridic? brusc: — „Tat?… ai auzit?”
Un urlet lung, spart în ecouri, se rostogoli peste sat. Nu era vântul. Nu era viscolul. Era ceva mai adânc, mai s?lbatic.
Marin î?i încrunt? sprâncenele ?i se ridic? încet, apucând toporul sprijinit de perete. — „Nu e vânt, fat?… sunt lupi. ?i nu pu?ini.”
Ilinca sim?i cum sângele i se r?ce?te în vine. Afar?, urletele se înmul?eau, ca un cor al foamei. Câinii din sat r?spundeau cu l?tr?turi disperate, iar zgomotul se amesteca cu trosnetul ghe?ii de pe Dun?re.
Marin deschise u?a ?i privi spre câmpul alb. În dep?rtare, umbre cenu?ii se mi?cau pe ghea?a fluviului, ca o armat? care venea din alt? lume.
— „Apocalipsa a început…” ?opti el, strângând mai tare toporul.
Diminea?a aduse un soare palid, dar frigul r?mase la fel de nemilos. Urletele din noaptea trecut? înc? bântuiau în mintea oamenilor. Câinii erau sfâ?ia?i, iar urmele lupilor se vedeau clar pe z?pada înghe?at?.
Mo? Gheorghe, b?trânul satului, chem? oamenii în ?ura cea mare. B?rba?i cu fe?ele arse de ger, femei cu copii în bra?e, to?i se adunar? în jurul lui.
— „Asculta?i bine!” începu b?trânul, cu vocea grav?. „Dun?rea nu mai e ap?, e pod de ghea??. Lupii vin dinspre Bulgaria, fl?mânzi ca moartea. Dac? nu aprindem focuri ?i nu st?m la pând?, ne m?nânc? de vii.”
Un murmur str?b?tu mul?imea. Marin ridic? toporul ?i spuse ap?sat: — „Nu ne l?s?m! Am trecut prin r?zboi, am v?zut moartea în fa??. Dac? vin, îi întâmpin?m cu foc ?i fier.”
Ilinca, cu ochii mari, îndr?zni s? vorbeasc?: — „Tat?, nu doar b?rba?ii pot lupta. ?i noi, femeile, putem aprinde tor?e, putem aduce lemne. Nu vom sta ascunse.”
Mo? Gheorghe zâmbi amar: — „Ai inim? de leoaic?, fat?. A?a s? fie. Fiecare face ce poate. Copiii s? fie ascun?i, femeile s? preg?teasc? mâncare ?i focuri, iar b?rba?ii s? stea la pând?.”
Un alt ??ran, Costache, strig?: — „Dar cu ce arme? Pu?tile sunt ruginite, gloan?ele pu?ine. Lupii sunt zeci, poate sute!”
Mo? Gheorghe ridic? mâna ?i lini?ti mul?imea: — „Nu armele ne salveaz?, ci curajul ?i focul. Lupul se teme de flac?r?. Vom aprinde focuri uria?e la marginea satului. Vom bate tobele, vom striga, vom arunca tor?e. ?i dac? se apropie, îi întâmpin?m cu ce avem.”
Marin încuviin??: — „Atunci s? ne preg?tim. Noaptea vine repede, iar lupii nu a?teapt?.”
Oamenii ie?ir? din ?ur? hot?râ?i. Femeile adunau lemne, b?rba?ii ascu?eau topoare, iar copiii erau du?i în pivni?e. Satul se preg?tea de r?zboi, nu cu oameni, ci cu natura dezl?n?uit?.
Noaptea coborâse peste sat ca o p?tur? neagr?. Focurile aprinse la marginea drumului ardeau cu fl?c?ri mari, dar lumina lor p?rea prea slab? pentru a ?ine piept întunericului. Oamenii st?teau la pând?, cu furci, topoare ?i pu?ti ruginite, fiecare respira?ie transformându-se în aburi gro?i.
Deodat?, lini?tea se frânse. Un urlet lung, prelung, r?sun? peste câmpul alb. Apoi altul. ?i altul. Zeci de voci s?lbatice se amestecau într-un cor al foamei.
— „Vin!” strig? Marin, ridicând toporul. Ilinca aprinse o tor?? ?i o ridic? deasupra capului. Flac?ra dansa în vânt, luminând chipul ei hot?rât.
Umbre cenu?ii se mi?cau pe ghea?a Dun?rii. Haitele alergau ca o armat?, cu ochii str?lucind în întuneric. Câinii din sat l?trau disperat, iar gardurile se zguduiau sub presiunea fiarelor.
Un lup s?ri peste gardul lui Costache ?i se repezi spre curte. ??ranul abia avu timp s? ridice furca. Fiara se izbi de ea, dar nu se opri. Marin alerg? ?i lovi cu toporul, iar lupul c?zu în z?pad?, urlând.
— „?ine?i tor?ele sus! Nu le l?sa?i s? se apropie!” strig? Mo? Gheorghe, cu vocea tremurat?, dar puternic?.
Ilinca v?zu cum un alt lup se apropie de câinele din lan?. F?r? s? ezite, arunc? tor?a direct în blana lui. Flac?ra îl cuprinse, iar fiara se retrase urlând, l?sând câinele în via??.
Haitele nu se opreau. S?reau garduri, încercau s? p?trund? în cur?i, sfâ?iau tot ce g?seau. Oamenii strigau, loveau, aprindeau focuri noi. Zgomotul luptei se amesteca cu urletele fiarelor ?i cu trosnetul ghe?ii.
În dep?rtare, pe Dun?re, alte umbre se apropiau. Erau zeci, poate sute. Satul era înconjurat.
Marin, cu fa?a plin? de sudoare înghe?at?, strig?: — „Nu ced?m! Dac? fugim, ne sfâ?ie! St?m împreun?, pân? la cap?t!”
Ilinca îl privi cu ochii mari, dar nu cu fric?, ci cu hot?râre. — „Tat?, nu vom l?sa satul s? piar?.”
Urletele lupilor r?sunau ca un tunet. Era începutul unei nop?i care avea s? r?mân? în memoria tuturor ca cea mai cumplit? lupt? cu natura.
Diminea?a aduse un frig ?i mai aspru, dar ?i o veste nea?teptat?: armata fusese trimis? în Teleorman. Satele din sud erau asediate de haite, iar statul nu mai putea sta deoparte.
Pe uli?a satului, oamenii se adunaser?, obosi?i dup? o noapte de veghe. Din dep?rtare se auzi zgomotul caden?at al pa?ilor ?i clinchetul metalic al armelor. Un pluton de solda?i, condu?i de C?pitanul Ionescu, înainta prin z?pad?.
— „Bun? diminea?a, oameni buni!” strig? c?pitanul, cu voce puternic?. „Nu suntem aici pentru r?zboi cu oameni, ci pentru r?zboi cu natura. Lupii nu vor mai st?pâni Dun?rea.”
Marin p??i înainte, cu toporul în mân?. — „Domnule c?pitan, sunt zeci, poate sute. Noaptea trecut? au s?rit gardurile, au intrat în cur?i. Dac? nu era focul, eram pierdu?i.”
C?pitanul îl privi cu respect. — „Atunci vom aprinde focuri ?i mai mari. ?i vom trage cu mitralierele. Lupul se teme de flac?r?, dar se teme ?i de plumb.”
Solda?ii se r?spândir? la marginea satului. Mitralierele erau montate pe pozi?ii, iar focurile erau alimentate cu lemne aduse de femei ?i copii.
Când se l?s? seara, urletele reîncepur?. Haitele coborau din p?dure, alergau pe ghea?a Dun?rii, cu ochii str?lucind ca jarul.
— „?ine?i linia!” strig? c?pitanul. „Nu l?sa?i nicio fiar? s? treac?!”
Mitraliera r?sun?, sp?rgând lini?tea nop?ii. Focurile luminau chipurile oamenilor, iar lupii c?deau unul câte unul. Dar al?ii veneau, mai mul?i, mai fl?mânzi.
Ilinca, cu tor?a în mân?, alerga printre solda?i, aprinzând focuri noi. Marin lovea cu toporul, iar Mo? Gheorghe striga din spatele mul?imii: — „Nu ceda?i! Satul e via?a noastr?!”
Zgomotul luptei era asurzitor: urlete, mitraliere, strig?te. Z?pada se înro?ea sub pa?ii fiarelor.
C?pitanul Ionescu ridic? arma ?i strig?: — „Ast?zi nu lupt?m doar pentru satul vostru, ci pentru toat? ?ara. Natura s-a dezl?n?uit, dar nu ne vom l?sa!”
Lupii fuseser? alunga?i, dar satul r?m?sese plin de r?ni. Gardurile sfâ?iate, câinii pierdu?i, urmele de sânge în z?pad? – toate aminteau de noaptea în care natura se dezl?n?uise.
În ?ur?, Mo? Gheorghe spuse: — „Nu armele ne-au salvat, ci comunitatea. Focurile aprinse împreun?, curajul fiec?ruia. Asta e puterea satului.”
Ilinca ad?ug?: — „Am învins pentru c? am fost împreun?. Lupii au fost mul?i, dar noi am fost uni?i.”
Marin privi Dun?rea înghe?at? ?i ?opti: — „Apocalipsa Alb?…

ovidiu cristian dinica (cristan) | Scriitori Români

motto: fi bun pina la moarte

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro