proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Coloana 5 – Povestea care nu vrea s? tac?
Rahova, ora 22:43. Blocul 17B p?rea adormit, dar în?untru, ceva respira. Lini?tea era spart? doar de bâzâitul obosit al neonului de pe hol, ca o inim? care bate prea încet. În apartamentul 27, Andrei se întorsese de la munc?. Avea 32 de ani ?i o oboseal? care nu mai trecea. Dar în seara aceea, oboseala era înlocuit? de nelini?te. În baie, un miros dulceag, greu, se ag??a de aer. Nu era canalizare. Era altceva. Mai adânc. Mai viu.
A deschis geamul. A verificat sifonul. A sunat la administrator. Nimeni nu ?tia nimic. „Poate e de la subsol”, i-a spus cineva. A coborât. U?a era încuiat?. Dar din spatele ei, curgea un aer rece, ca o suflare. ?i acel miros. Persistent. Înfior?tor. A sunat la 112. A fost redirec?ionat. A sunat la Distrigaz. „Echipa a fost deja acolo”, i-au spus. Dar mirosul era tot acolo. ?i cre?tea.
Dou? zile mai târziu, cu o cheie veche împrumutat? de la un vecin, Andrei a intrat în subsol. Acolo, în întunericul dens, au g?sit o conduct? ruginit?, cu o fisur? care respira. Din ea ie?ea un abur slab, dar viu. Gaz. Aerul era greu, ca o promisiune de moarte. Au ie?it ame?i?i. Au sunat din nou. Nimeni nu a venit.
În acea noapte, Andrei a început s? documenteze. A filmat. A m?surat. A scris. A trimis totul autorit??ilor. Niciun r?spuns. Doar t?cere. O t?cere care ap?sa mai tare decât orice zgomot.
Pe 23 octombrie, ora 03:12, Ana, o feti?? de opt ani de la etajul 5, s-a trezit plângând. Nu putea respira. Mama ei a aprins lumina. O scânteie. Apoi – sfâr?itul.
Explozia a rupt noaptea. Pere?ii au urlat. Geamurile au zburat. Ana a fost aruncat? prin u?a apartamentului. Mama ei, ars?, striga f?r? glas. Andrei, la etajul 3, a fost trântit la podea. Blocul s-a cutremurat. Oamenii au ie?it în strad?, goi, plini de praf ?i sânge, cu ochii mari, dar f?r? cuvinte.
Pompierii au venit târziu. Poli?ia a blocat zona. Dar nimeni n-a vorbit despre fisura din ?eav?. Despre gazul care urcase pe coloanele de aerisire. Despre echipa neautorizat?. Despre t?cerea care ucide.
Andrei a fost interogat. I s-a spus s? tac?. Dar el nu mai putea. Avea dovezile. Avea furia. Avea datoria.
În noaptea urm?toare, a coborât din nou. Vroia s? recupereze aparatul. Dar subsolul îl a?tepta. Conducta ?uiera. Din gurile de aerisire ie?ea un abur verzui. A auzit pa?i. Sau poate respira?ii. A fugit. Dar subsolul p?rea c? se închide în urma lui. Ca o gur? care înghite tot.
Blocul 17B a fost evacuat. Dar nu era gol. În fiecare noapte, oamenii din Rahova sim?eau mirosul. Auzeau ?uieratul vedeau umbre. Coloana 5 tr?ia. ?i a?tepta.
Andrei a disp?rut. Ultima lui postare spunea: „Coloana 5 nu e doar o ?eav?. E o ran?. ?i sângereaz?. ?i respir?. ?i a?teapt?.”
Dar povestea nu s-a încheiat. Pentru c? într-o noapte, Andrei s-a trezit într-un alt timp. Într-o Românie fracturat?. În 2045. Rahova era o ruin?. Blocul 17B, o carcas? ars?. Pe stâlpi, difuzoare automate repetau: „Evita?i zonele de acumulare. Situa?ia e sub control.” Dar nu era nimeni. Doar drone. ?i t?cere.
A aflat c? în 2032, exploziile au distrus cartiere întregi. Nimeni nu fusese tras la r?spundere. Distrigaz devenise o corpora?ie. ANRE disp?ruse. Statul t?cuse. ?i oamenii muriser? în lini?te.
Andrei era „anomalia de la Coloana 5”. Unii îl c?utau. Al?ii îl venerau. Într-un subsol, a g?sit „Re?eaua” – oameni care nu uitaser?. „Tu e?ti cheia”, i-au spus. „Po?i s? te întorci. S? schimbi ceva.”
?i s-a întors în 2025 cu tot ce ?tia, cu tot ce tr?ise. A început s? vorbeasc?. S? filmeze. S? strige. S? arate. A fost declarat nebun. A fost amenin?at. Dar nu s-a oprit.
Într-un ultim mesaj, transmis pe o re?ea criptat?, Andrei a spus: „Am v?zut ce urmeaz?. Dac? nu schimb?m ceva acum, Coloana 5 va fi doar începutul. ?i timpul nu ne va mai ierta.”
A doua zi, a disp?rut. Dar în Rahova, oamenii înc? simt mirosul. Iar blocul 17B înc? respir?.
Tic. Tic. Tic...