proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Orice s?mân?? con?ine în sine o ordine ?i o poten??. În anumite condi?ii – umiditate, c?ldur? etc – poten?a activeaz? ordinea care începe s? se umple cu datul condi?ional, dezv?luindu-?i misterul. Fotonul e o s?mân?? care con?ine în sine o ordine corpuscular? ?i o poten?? ondulatorie. Putem spune c? Lumina, ca infinitate de cuante fotonice, este un infinit seminal.
Pare paradoxal, dar lumina este un invizibil; unul care nu se vede pe sine, care habar nu are de ordinea sa ascuns?. La fel ca s?mân?a nu ?tie nimic despre sine. Ca s? rodeasc?, s?mân?a-lumin? are nevoie de un lut în care s? se des/t?inuie. Acest lut este întunericul. El nu e doar, a?a cum e definit, absen?a luminii, este condi?ionalul în care poten?a dezv?luie ordinea intrinsec? a semin?ei/lumin?.
Spre a fi v?zut?, lumina are nevoie de ochi, care s? o perceap?. Autocontemplarea e modalitatea prin care î?i construie?te acest ochi. Corpuscularul e pata de întuneric – ordinea ascuns? în lumin?, care, la anumite vibra?ii, se densiteaz?, c?p?tând mas? ?i devine ochiul care vede unda luminoas?. Deci, putem vorbi de lumina increat?, invizibil? pentru sine ?i lumina creat? - ocular?, care vede invizibilul luminii. În diferite culturi ?i curente religioase, ochiul simbolizeaz? divinitatea atotv?z?toare. Ochiul uman distinge numai anumite vibra?ii luminice – spectrul rogvaiv.
Autocunoa?terea e modalitatea în care, din nimic, se autoconstruie?te lumea. Cosmosul, ca Totalitate, nu poate fi imaginat drept o alc?tuire, ci ca o nesfâr?it? devenire a unei poten?e care î?i dezv?luie ordinea intrinsec?. Aceast? poten?? autodezv?luitoare o numesc gnoetic?. Gnoza e s?mân?a luminoas? - lumina pur? increat? în manifestarea sa informal? (ira?ionalitatea), iar etica e modelul spiralic intern potrivit c?ruia ea c?l?tore?te prin sine, asemenea unui vârtej. În c?l?toria sa î?i dezv?luie interioritatea, adic? ia act de propriul mister - informa. S? presupunem c? lumina c?l?tore?te dinspre infinitatea adâncurilor sale abisale – sacralitatea c?tre starea zero, a dezv?luirii totale a misterului - profanalitatea. În momentul ie?irii din sine a misterului se încheie un ciclu al devenirii. La începutul ciclului, când dest?inuirea misterului înc? nu se produsese, cunoa?terea despre sine a luminii era zero. Pe calea devenirii (autocontemplare) lumina afl? despre misterul s?u astfel încât, la sfâr?itul ciclului, ea atinge maximul cunoa?terii de sine.
În sacralitatea sa, lumina nu ?tie nimic despre sine, deci reprezint? Incon?tien?a, iar la cap?tul ciclului devenirii ea ?tie despre sine, deci reprezint? Con?tien?a. Un ciclu cognitiv întruchipeaz? un univers în cadrul infinit??ii. Pe spirala urm?toare a devenirii ea nu mai e un incon?tient ce afl? de sine pe m?sura deplas?rii, ci se deplaseaz? ca un con?tient care dezv?luie o nou? ordine. Cu experien?a cunosc?toare a spiralei anterioare a ciclului devenirii începe cunoa?terea noului ciclu. Con?tien?a ce, în deplasarea prin sine, î?i dest?iuie misterul prin raportarea la experien?a anterioar? o numesc Minte. Dezv?luirile din bezna ne?tiutului, de aceast? dat?, se moduleaz? pe o anumit? a?teptare cognitiv?. Lumina se prive?te prin ochiul con?tien?ei, inducând cunoa?terii o anume presim?ire, prejudecat?, ce vede, compar? instantaneu cu ce ?tia, care echivaleaz? cu o distorsionare. Ea nu constat? ordinea real?, ci ordinea v?zut? prin exerci?iul experien?ei anterioare. La cap?tul noului ciclu al devenirii peste con?tien?a ini?ial? s-a ad?ugat un nou strat de cunoa?tere perturbat? - formalul. Formalizând informalul autocontemplarea îi degradeaz? esen?a (taina). Putem spune c? peste obiectivitate se modeleaz? subiectivitatea, rezultând o sintez? a elementalilor mentali. Prin aceast? raportare (comparare) formalul d? sens informalului, se na?te semnifica?ia ca o reflec?e de infoentit??i. Forma ce semnific? este informa?ia. Deci, gnoza transform? indefinitul informal în informa?ie.
Continuând devenirea în ciclurile urm?toare se vor suprapune alte straturi de cogni?ie subiectivat?, alterat?. Aceast? nesfâr?it? subiectivare cognitiv? generatoare de semnifica?ie pe care mintea o induce autocontempl?rii în cadrul devenirii, ca o suprapunere de imagini deformate, determin? o anume reprezentare misterului cunoscut, configurând o ipostariere cognitiv?, informa?ional?, a sacrului. Inexistentul prin semnificarea gnostic? devine existent. Ipostazele sunt st?ri de existen?? ce apar?in aceluia?i infinit. Din nimic, prin intermediul min?ii, lumina se autoconstruie?te ca existent.
Diferen?a dintre starea de incon?tien?? ?i starea de autocon?tien?? a oric?rui ciclu în cadrul devenirii ipostaziaz? Fiin?a universal?. Aceast? modulare a cogni?iei în fenomenologia devenirii informalului reprezint? crea?ia, ca o infinitate de existenturi (universuri). Putem spune c? mintea coaguleaz? informa în semnifican?i cu care apoi construie?te - proceseaz?. Fenomenalizarea misterului prin cunoa?tere echivaleaz? cu o exteriorizare a sa, crea?ia reprezentând o ontologizare a indefinitului. Ea este eminamente mental? - produs al proces?rii, esen?a ei fiind exprimat? în devenirea Tat?lui – misterul increat ca Fiu – misterul gnostic. Ne?tiutul abisal devine o lume exterioar?, prin care din inexistent se na?te existentul. Este ca ?i cum, prin autocontemplare mental?, Tat?l iese din sine, se roste?te devenind Fiul. Fiecare ciclu al autodest?inuirii misterului ad?ugat con?tien?ei, sub forma ipostazelor gnostice, articuleaz? logosul. De aici afirma?ia c? Fiul, ca devenire a Tat?lui, este întruparea cuvântului (semnificare prin cicluri gnostice) în Logos. Dac? Tat?l e pancreatorul autocontemplativ, Fiul este Crea?ia în infinitatea sa ipostazic?. Ea exprim? îns??i ontogeneza devenirii. Se poate vorbi de o cosmogonie a Fiin?ei, ce con?ine o infinitate de zeit??i cu cosmologii proprii fiec?rei ipostaze. Ontogeneza e o cosmogonie (lume a invizibilului) care na?te cosmicitate – lume vizibil?. Fiecare cosmicitate e o fenomenologie a propriei zeit??i.
În?elepciunea p?mântean? a ajuns la imaginarea Crea?iei ca o infinitate de ceruri . Fiecare cer sau univers, asemenea unei foi?e de ceap?, exprim? starea gnostic? a unui ciclu autocontemplativ al luminii în cadrul devenirii informalului. Aceast? autocogni?ie se exprim? printr-un nivel propriu de vibra?ie – rostire logoreic?. Deci, cosmosul sau crea?ia, privit de pe unul din straturile sale, se prezint? drept o infinit? configura?ie de lumi paralele – ipostaze gnostice, fiecare cu autocon?tien?? de sine (nivel vibratoriu propriu), ce exprim? o dimensiune a Totului. Aceste dimensiuni sunt cicluri ale devenirii spiralice autocontemplative, asem?n?toare unele cu altele dar cu nivel de vibra?ie (cunoa?tere) diferit. Totul este marele fractal ce î?i dest?inuie misterul în fractali identici, dar cu nivel gnostic diferit, un fel de matrioska infinit?. Aceast? identitate fractalic? exprim? for?a intern? care îi asigur? coeziunea incon?tient? ?i numele ei este Iubire - Crist.
Privind lumea de pe fractalul s?u, omul a ajuns s?-?i reprezinte Totul ca pe o ceap?, unde fiecare foi?? e o orbit? a devenirii autocognitive a misterului. El nu e ascuns, a?a cum suntem tenta?i s? credem, în întuneric, ci în lumin?. În bezna abisal? s?l??luie?te informa – datul condi?ional. Misterul exprim? lumina pur?, primordial? increat?, care ilumineaz? ?i semnific? ne?tiutul, pe care o numesc gnoz?. Ca s?mân?a care se dest?inuie în lut, misterul luminii se dest?inuie prin întuneric. Forma semin?ei-lumin? se umple cu întuneric (corpuscularizare), rostindu-?i existen?a. Ea suprapune ordinea sa intern? peste magma informal? (întunecat?) pe care o formalizeaz? ?i semnific?. Dar lumina nu semnific? întunericul, se semnific? pe sine (ordinea intrinsec?) prin pete de întuneric, corpusculi care, prin densitare ondulatorie, formeaz? corporalit??i pe care le numim fizice. În realitate fizicalitate e totul, inclusiv invizibilul. Câmpul electromagnetic e o fizicalitate invizibil?. Semnificantul e microsecven?a, cuanta formal? umplut? cu inform? (întuneric) - informa?ia. Fiecare infoentitate e stare a unui num?r limitat de puncte, pe care le numesc VIM-uri; simbioni de voin??, inteligen?? ?i memorie, c?rora li se spune pixeli sau bi?i.
Cunoa?terea e autodest?inuire a ordinii intrinseci a luminii, sacrul, prin umplerea, înc?rcarea cuantelor sale cu inform? gnoetic?, configurând tipare, modele formale gnostice (elementali mentali) - semnifican?i. Putem spune c? autoreflexia e o infinitosegmentare a fondului informal (bezna), prin iluminare, în cuante gnostice care reprezint? literele unui alfabet prin care combina?iile min?ii exprim? t?cerea ne?tiutului. Aceste combina?ii mentale transform? reflexia luminic? în reflec?ie cognitiv? - procesarea. Prin cunoa?tere lumina î?i vorbe?te sie?i, rostind misterul ce, în dezv?luirea sa, întruchipraz? Crea?ia ca o lume exterioar? sie?i.
Potrivit nivelului de vibra?ie, gnoza orbitei cu patru dimensiuni, spa?iotemporalitatea, modeleaz? informa gnoetic? în perechi eonice antinomice care reprezint? categorii ale cunoa?terii. Ele formeaz? pleroma min?ii umanului, care este identic? cu pleroma luminii ca o proiec?ie a acesteia (umbr?). Operând cu ele, asemenea unui zidar, începe s? construiasc? arhetipuri informale – concepte ?i idei. Gnoza ce construie?te matrici gnostice devine mintea care gânde?te. Cu ajutorul lor arhitectureaz? arhetipuri formale – obiecte mentale. Acestea sunt ni?te structuri ondulatorii, reprezent?ri. Voin?a – starea manifest? a informalului luminii (magma gnostic?), modificându-le viteza de vibra?ie (încetine?te) le transform? în arhetipuri densitare pe care mintea le percepe drept obiecte corporale. Aceasta este starea autoperceptiv? a emana?iilor eonice ale orbitei omului. Frânarea volitiv? permite trecerea de la mental la senzitiv – lumea sim?urilor (concepte ?i gânduri condensate), n?scându-se psihismul. Pânza ondulatorie în care mintea articuleaz? întreaga senzitivitate a quadrimensionalului articuleaz? prototipul lui Anthropos. Potrivit acestuia, cosmicitatea cronospa?ial? germineaz? matricea trupescului uman.
Cum se construie?te spiritul uman sau egosul. Fiin?a eonic? a orbitei inferioare, în momentul des?vâr?irii evolutive, atinge un nivel de vibra?ie corespunz?tor trupescului uman. Atunci se încarneaz? în om. Pentru respectivul spirit, trupul uman e o ma?in?rie fantastic? pe care se urc? ?i trebuie s? înve?e s? o piloteze. Face atâtea erori de pilotaj (p?cate) încât distruge ma?ina (moartea), fiind nevoie s? o schimbe de mai multe ori. Tr?irea uman? este experien?a în care, pe parcursul reîntrup?rilor, spiritul, prin intermediul corpului uman, asimileaz? cosmicitatea anthroposic?. Când î?i încheie ciclul de evolu?ie el are starea de fiin?? eonic? anthroposic?. Nivelul s?u de vibra?ie îi permite s? rezoneze cu orbita superioar?, f?când posibil saltul pe arhetipul respectiv pe care începe s? înve?e s?-l piloteze, asimilând ?i interiorizându-?i cosmicitatea cu cinci dimensiuni.
Pentru om, trupul s?u este ma?ina viitorului pe care spiritul inferior, homo sapiens, înva?? s? o piloteze prin cosmicitatea anthroposic? spre a putea c?l?tori c?tre cerul superior. P?catul apare din incapacitatea de a-?i ?ine sub control trupul. La începutul devenirii, fiind o minte inferioar? pe o ma?in? fantastic?, comite cele mai multe erori. Ele se exprim? în abaterile karmice de la dharm?. Fiecare tr?ire e un antrenament, un exerci?iu de vie?uire în cosmicitatea quadrimensional?. Pe parcursul încarn?rilor se obi?nuie?te cu noua ma?in?, începe s? o în?eleag? ?i s? rezoneze, identifice cu ea. Adic? mintea lui sapiens î?i îmbun?t??e?te puterea de judecat?, intr? în armonie cu antropositatea, devenind minte anthroposic?. Pe m?sura înv???rii pilot?rii, gre?elile se împu?ineaz? ?i durata de func?ionare a ma?inii (trupul) cre?te, se extinde secven?a fiec?rei tr?iri. Asta ?i explic? de ce persoanele evoluate spiritual, aflate c?tre finalul samsarei, par pentru semenii lor nemuritoare. Procesualitatea prin care, în c?l?toria sa cosmic?, asimileaz? experien?? de via?? înseamn? mintuire; la cap?tul ciclului de încarn?ri – samsara, ea confer? mântuirea. Omul s-a mântuit când el ?i ma?ina lui înceteaz? de a mai fi dualitate, se simbiozeaz?, devin una. E starea în care s-a des?vâr?it identificarea, simbionul ma?in?-spirit formând egoul. Mintea lui sapiens s-a contopit cu trupul anthroposic în sufletul ce î?i continu? c?l?toria în viitor c?tre dimensiunea superioar?. Sufletul, deci, nu exist? ca o constant?, el se formeaz? ca precursor al egoului superior – spirit. Sufletul animalic pe trupul uman, prin simbiozare, formeaz? egosul uman. Sau altfel spus, spiritul este sufletul inferior care, asimilând cosmicitatea superioar? devine egos a acesteia – spirit. Prin el Anthropos se manifest? ca Anthropotheos. Trupul în care Iisus s-a în?l?at era total diferit, diafan-ondulatoriu (hologramatic), de cel r?stignit pe cruce, îns? imaginea sa era aceea?i.
Prin cunoa?terea autocontemplativ? Ira?ionalul se ra?ionalizeaz?. Înainte de a porni în c?l?toria ini?iatic? prin sine lumina se afla în starea de magm? gnoetic?, inform? manifest? – voin?? oarb?, iar prin autocontemplare formal? (semnificare) se configureaz? drept minte gânditoare. Gândirea e abilitatea de a prelua sub control, ra?ionaliza manifestarea informalului. Suprapunându-se peste el, mai întâi, îl sparge în cuante gnostice – simboluri, iar apoi î?i construie?te din ele arhetipuri gnostice – cuvinte mute (concepte) prin care îl formalizeaz? în reprezent?ri mentale (idei). Voin?a e ma?in?ria infernal? care prin gnosticizare devine în?elepciune. Aceast? stare în care gnososul formal ajunge s? ?in? în echilibru manifestarea ira?ional? a voin?ei se cheam? Con?tiin??. Devenirea oarb?, apocaliptic?, pe m?sur? ce intr? în starea de con?tiin??, se umple cu iubire, înt?rindu-?i liantul unicit??ii. Din erup?ie s?lbatic?, exploziv? ea începe s? curg? lini?tit ca o eternoinfinit? continuitate. Dumnezeul ira?ional- demiurgic, cunoscându-?i demiurgia ?i-o consum? în travaliul gnostic ?i se “înblânze?te”, se arheizeaz?. În starea de voin?? devenirea era o ve?nic? murire, iar în starea de con?tiin?? ea este via??. De aia se ?i afirm? despre cineva care î?i revine din pierderea con?tiin?ei c? s-a trezit la via??.
Fiecare ipostaz? de formare a egoului e un moment, o treapt? în configurarea egoului unic al Fiin?ei – Con?tiin?a. Cunoa?terea e marele travaliu gnostic prin care ira?ionalul curge din sine, voin?a devine con?tiin??. Anthropos e prima ipostaz? în c?p?tarea con?tiin?ei de sine a Devenirii. În cosmicitatea spa?iotemporal? egosul tridimensional cap?t? con?tien?a timpului ?i î?i d? seama c? este muritor. Omul este prima entitate spiritual? care î?i percepe murirea. Aceasta e ma?in?ria pe care înva?? s? o piloteze. Prin ?irul de reîncarn?ri asimileaz? exerci?iul muririi, î?i în?elege starea ?i ?i-o accept?. Anthropos e ipostaza care înva?? s? moar? spre a face posibil? devenirea întru Fiin??. Se poate spune c? el e începutul fenomenologiei prin care voin?a (moartea nesfâr?it?) înva?? s? devin? via?? prin transformarea în con?tiin??. Omul tr?ie?te, se afl? într-un fel de trezie dar înc? nu a înviat, egoul s?u nu posed? ?i nu st?pâne?te poten?ele viului. Cele la care, accidental, avem acces ne contrariaz?, sperie ?i le neg?m ori le numim paranormale. Con?tientizarea muririi înseamn? începutul eliberar?rii de moarte. Asta a f?cut Iisus, l-a înv??at pe om c? “cu moartea pe moarte c?lcând” se poate trezi din somnul demiurgic. Fiecare tr?ire din ciclul încarn?rilor e o lec?ie prin care înva?? învierea. Acceptându-?i moartea egosul antroposic cap?t? con?tien?a vie?ii, stare ce-i permite atingerea nivelului de vibra?ie prin care s? intre în rezonan?? cu cosmicitatra ipostazei superioare. În cosmicitatea anthroposic? ma?ina pe care o piloteaz? este moartea, înva?? cum s? moar?, înviind cu fiecare încarnare ?i în ciclul urm?tor, trezit din moarte, înva?? s? piloteze ma?ina specific? dimensiunii a cincea.
M? repet, în quadrimesionalitate ma?ina pe care el c?l?tore?te prin cosmicitatea anthroposic? este moartea. Pe ea înva?? cum s? st?pâneasc? timpul, asimilându-l ca a patra dimensiune a devenirii întru Fiin??. Fa?? de homo sapiens, Anthropos e nemuritor, reprezint? zeul cronospa?ialit??ii. Fiind st?pânul timpului, în mitologie, a fost numit Cronos. El ?i-a învins tat?l, dimensiunea a treia – Uranus, înv??ând s? piloteze timpul ?i a fost învins de c?tre Zeus, fiul s?u, st?pânul dimensiunii a cincea. Omenirea se afl? înc? în epoca lui Cronos, vremea lui Zeus urmeaz? s? vin?, mitologia greac? fiind o anticipare, profe?ie a acelei lumi (ciclu cosmic) în care vom intra. Tr?irea antroposit??ii, prin încarn?ri, e ?coala care ne d? licen?a cu care putem deschide u?a Olimpului. Metafora înghi?irii fiilor semnific? secven?ialitatea cosmicit??ii anthroposice a încarn?rilor. Înv??ând s? piloteze ma?ina timpului el l-a înghi?it pe homo ramanus, homo sapiens, e pe cale s?-l înghit? pe actualul homo intelectualus, prefigurându-se ca homo sofianus. La cap?tul devenirii cronospa?iale, încheierea actualei samsare, el se va ipostazia în Anthropos.
Prin autocontemplare Increatul (Voin?a) î?i revars? demiurgia în afar?, se elibereaz? de ira?ionalitate. Dar, în autoreflectare, aceast? natur? increat? î?i pierde unicitatea cu sine, multiplicându-se în straturi gnostice. Aceast? pierdere de unicitate este crea?ia. Mintea este cea care distruge unicitatea increatului ?i creaz? identiti?i. Fiecare identitate e o aparen?? a increatului (fondului). Totalitatea acestor aparen?e întruchipeaz? Fiin?a. Tat?l este increatul, iar Fiul ca plodare a crea?iei semnific? Fiin?a. Proiec?ia creativ? prin care paternalitatea increat? se focalizeaz? drept filia?iune creat? ca o autocunoa?tere de sine este Sfântul Duh, adic? înse?i Con?tiin?a. Pe bun? dreptate se afirm? despre cel cu o slab? con?tiin?? c? este s?rac cu duhul.
Cunoa?terea ce devine con?tien?? de sine se cheam? înduhovnicire. Homo sapiens este animalul intelectiv care s-a înduhovnicit. În ipostaza cronospa?ial?, prin succesiunea de încarn?ri ale tr?irii, el continu? s? se duhovniceasc? drept homo intelectualus, homo sofianus etc. pân? devine anthropos. Putem spune c? duhovnicia e fenomenologia prin care voin?a devine con?tiin?? ?i o putem numi Înviere. Ea exprim? abilitatea, poten?a de a controla temporalitatea. Cel care poate face asta nu mai moare, deci samsara s-a încheiat ?i homo sapiens, duhovnicit anthropos, poate face saltul c?tre ipostaza urm?toare. Aceast? trecere înseamn? pentru om o murire, c?lcând peste moarte spre a se na?te în ve?nicie – dimensiunea unde timpul nu mai exist?. Fiin?a postuman? nu mai e rob al prezentului, dispunând de libertatea manifest?rii simultane ?i în viitor ?i în trecut. Trupul s?u va fi adaptat acestei posibilit??i. Ma?ina pe care anthropos va trebui s? înve?e s? o piloteze se va numi ubicuitate. Dac? în cronospa?ialitate a înv??at ?i experimentat tr?irea ca art? a nemuririi, în cosmicitatea noii ipostaze va înv??a s? vie?uiasc?.
Se spune c? omul este fiin?? luminoas? (vezi aura). Dup? modelul propag?rii luminii putem imagina fiin?a uman? drept o sinusoid?. Fiecare bucl? a ei reprezint? o soid?, iar sinusoida e o în?iruire succesiv? de soide pe axa timpului. Omul, pe parcursul tr?irii unei încarn?ri, este o soid?. Sinusul algebric exprim? unghiular arcul acelei tr?iri pe ciclul circular al samsarei. Soida e format? din dou? semisoide, una p?mânteasc?, aflat? sub axa timpului ?i una cereasc?, situat? deasupra timpului. Prima, aflat? în lumea arhonic? este reflexia, umbra celei aflate în pleroma arheic?. Deci, el este o emana?ie ce întruchipeaz? perechea eonic? antinomic? a îngerului ?i demonului.
În spa?iotemporalitate noi percepem drept om numai semisoida demonic? pe care o numim persoan?. Prin murire nu disp?rem, trecem în semisoida angelic? pe care, pe timpul încarn?rii, am umplut-o cu experien?a tr?irii p?mânte?ti. Când ne na?tem suntem îngeri trimi?i s? isp??asc? în pleroma arhonic?. Isp??irea e o purificare a umbrei, care e persoana, spre a deveni lumin? angelic?. Când murim, urcând la cer, ne întoarcem acas? în pleroma arheic?. Aici lumina afl? despre umbra sa ?i î?i d? seama cât este de impurificat? de c?tre gnosos. Starea de impuritate reprezint? Eul sub care se va produce întruparea urm?toare (karma). În persoana nou n?scut? el va purta un nume p?mântesc. Înv??ând experien?a noii tr?iri î?i limpeze?te eul (imaginea de sine) prin care, în urma muririi, semisoida angelic? se autopercepe mai curat?. Aceast? autoreflexie proiecteaz? noul eu al încarn?rii urm?toare. ?i ciclul autopurificator (duhovnicire) se repet? pân? la încheierea samsarei. Unii nu reu?esc s? ias? din samsara ?i r?mân sclavi ai infernului demiurgic. Tr?irea, ca o isp??ire purificatorie (mântuire), este memorat? în axa timpului. La cap?tul samsarei spa?iotemporale semisoida angelic? s-a purificat într-atât încât este posibil? unificarea cu cea p?mînteasc? în una singur? decantat? în axa timpului drept fiin?? eonic?. Împlinindu-se ciclul cronospa?ial al încarn?rilor, fiin?a uman? se proiecteaz? ca un punct (corpuscul) pe axa timpului – unda luminoas?. Timpul personal e convertit în timp eonic. Pentru persoana p?mânteasc? timpul a încetat s? mai existe ?i din tr?itor se percepe drept vie?uitor, un locuitor aflat undeva între cer ?i p?mânt. Cu fiecare individ - persoan? uman? se întâmpl? acela?i lucru. Persoanele unei genera?ii, decantate pe axa timpului (unda luminoas?) formeaz? un cerc pe care fiecare individ e un punct. Acest cerc spiralic pe axa timpului exprim? timpul unei genera?ii. La fel se formeaz?, punctual, timpul unei civiliza?ii, timpul planetar, timpul ramanic ?i timpul anthroposic. Ipostaza anthroposic? a Fiin?ei configurat? drept o spiral? a spa?iotemporalit??ii se proiecteaz? ca un punct pe spirala devenirii fiin?iale. Când to?i indivizii umani, prin convertirea timpului, ?i-au plinit evolu?ia, adic? ?i-au format fiin?a eonic? Împreun? (specia) îl articuleaz? pe Anthropos. Umanitatea, autopercepându-se drept anthropositate atemporal?, închide sinusoida ?i roie?te pe orbita ciclului urm?tor, din tr?itoare devenind vie?uitoare.
În aceast? fenomenologie persoana, intrat? în ciclul samsarei drept eu, prin tr?irea încarn?rilor succesive î?i formeaz? fiin?a eonic? ce se include ca o raz? în câmpul eonic al genera?iei, civiliza?iei, speciei, profilându-se drept egos anthroposic. Acesta, mai departe, se reflect? ca un eu (ipostaz?) pe spirala devenirii fiin?iale. Anthropos (egos), ca eu al Fiin?ei, marcheaz? dep??irea timpului ?i spa?iului tridimensional, intrând într-un nou ciclu – al ubicuit??ii. A devenit etern, de?inând ve?nicie într-o spa?ialitate limitat?. În continuarea devenirii î?i va ad?uga noi dimensiuni ?i prin succesiunea de ipostaze, cucerind pas cu pas infinitul, se va elibera ?i de spa?ialitate, convertindu-?i eternitatea în ve?nicie drept Fiin?a.
În aceast? devenire tr?irea uman? e o scânteie în fenomenologia autocunosc?toare prin care lumina pur? se autogermineaz? drept Fiin??. Ca persoan? fiecare suntem oameni muritori ce, ca Anthropos, devenim zeu al cronospa?ialit??ii – eternitate încorsetat? spa?ial. Mai departe evolu?m ca vie?uire de zei eterni dar fini?i ce, în c?l?toria lor, cuceresc infinitatea. Aceast? fenomenologie configureaz? fiin?ialitatea la cap?tul c?reia se afl? eternoinfinitatea, adic? ve?nicia. Eul personal – Mitic?, parcurgând ciclul tr?irii încarn?rilor îmi configurez egosul ce m? face, Împreun? cu ceilal?i, zeul Anthropos. Mai departe, vie?uind quintodimensional îmi formez egoul christic ce îmi permite ca, pe ma?ina numit? iubire pe care am înv??at s-o pilotez, s?-mi continui c?l?toria mai departe. Anthropos este fenomenologia devenirii cosmicit??ii cronospa?iale ?i fania sub care persoana uman? l-a v?zut poart? numele de Iisus. E modelul devenirii personale a fiec?ruia, în experien?a tr?itoare a înv???rii s? st?pâne?ti timpul (mântuire), spre a face posibil? În?l?area.