proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Mâinile femeilor diminea?a. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte ?i rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care ?tiu c? sunt privite. Cele mai frumoase sunt mâinile care nu ?tiu c? sunt frumoase. Cele care î?i ?in cartea aproape de piept, cele care învârt absent un inel, cele care se odihnesc, cu o fragilitate aproape copil?reasc?, pe genunchi.
Întotdeauna am avut pl?cerea t?cut? a privitului. S? observ f?r? s? fiu observat, s? m? las înghi?it de mul?ime ?i, din umbr?, s? surprind fisurile fine prin care realitatea se tr?deaz?, asemeni unei femei care încearc? s?-?i ascund? dorin?a, dar î?i umeze?te buzele f?r? s?-?i dea seama, sau î?i trece palma peste coaps? într-un gest neatent, ori î?i retrage privirea o secund? prea târziu, ca ?i cum, brusc, ?i-ar fi amintit c? nu trebuie s? fie v?zut?.
Contrastul m? atrage cel mai mult, disonan?ele subtile care spun mai multe despre oameni decât orice confesiune. O femeie impecabil?, cu fusta c?lcat? la dung?, pantofi din piele fin?, dar la încheietura mânecii, un fir de cus?tur? destr?mat. Un detaliu care, brusc, o face real?. Un b?rbat în costum scump, bine croit, postura rigid?, studiat?, dar mâinile îl tr?deaz?: unghii roase compulsiv, ca ale unui adolescent nesigur.
Oamenii se ascund în detalii. ?i tot în detalii se dau de gol. Într-o cut? prea aspr? a frun?ii, într-o atingere fugitiv? a gâtului, într-un oftat care scap? înainte s? fie reprimat.
?i uneori, dintr-o lumin? care cade într-un anumit fel pe un obraz, dintr-un fir rebel de p?r care se desprinde ?i atinge clavicula, dintr-un gest ezitant al degetelor care se joac? pe marginea unei c?r?i, începe s? se contureze o frumuse?e pe care n-o c?utam, dar care, odat? z?rit?, m? oblig? s? o recompun, s? o urm?resc, s? o îmbrac în propria mea imagina?ie, pân? devine mai real? decât realitatea îns??i.
Nu o frumuse?e limpede, rotund?, complet?. Nu acel chip echilibrat, simetric, care poate fi privit f?r? ezitare, f?r? tulburare. Ci frumuse?ea care se ascunde, care se destram? ?i se recompune din fragmente, din fisuri, din umbre. O frumuse?e pe care trebuie s? o ghicesc, s? o urm?resc în detalii, în gesturi care nu ?tiu c? sunt privite.
Uneori, în conturul unei frun?i, neted?, luminat?, ca prima gean? de lumin? care atinge un geam nemi?cat dintr-un vagon gol, înainte ca metroul s? porneasc?. Alteori, în ochii fixa?i undeva dincolo de lume, pierdu?i într-un gând unde nu voi ajunge niciodat?. Ochi care, dac? s-ar întoarce spre mine, ar aduce cu ei o c?ldur? re?inut?, aproape dureroas?, ca un deget care alunec? întâmpl?tor pe piele, o atingere fugitiv? care aprinde totul, care face sângele s? tresar?, ca ?i cum ar fi g?sit f?r? s? caute exact locul unde pielea î?i uitase dorin?a.
?i, alteori, gura. O gur? care nu e perfect?, dar care î?i poart? t?cerile ca pe ni?te promisiuni. Cu col?uri care oscileaz? între oboseal? ?i surâs, între a ceda ?i a se închide, a c?rei buz? de sus pare întotdeauna pe punctul de a rosti ceva, ceva care înc? n-a fost decis. O ironie abia întrez?rit?, un cuvânt nerostit, o întrebare pe care sigur niciodat? nu o vei auzi.
Îmi place s? descop?r frumosul ascuns în buc??i; s?-l recunosc f?r? s?-l ating, s?-l prind în treac?t, ca apoi iar??i s?-l pierd. S?-l simt cum dispare, cum se evapor? printre un oftat, printre luminile pâlpâitoare ale unui tunel, printre u?ile metroului care se deschid ?i se închid, mereu cu o secund? prea devreme, sau cu o secund? prea târziu.
Diminea?a este un teritoriu suspendat, un timp care nu a început cu adev?rat. Ora?ul se mi?c? cu o întârziere abia perceptibil?, ca ?i cum ar ezita înainte de a se l?sa prins de ritmul zilei. Oamenii sunt înc? pe jum?tate adormi?i, palizi, cu priviri goale, cu gesturi încete, ca ?i cum ar merge printr-o ap? invizibil?. Dar mirosurile – ele sunt întotdeauna clare. Parfumuri proaspete, delicate, întrep?trunse cu mirosul de p?r abia sp?lat, de crem? de ras r?mas? în pori, de cafea sorbit? pe fug?, prea fierbinte. Diminea?a nu are consisten??, dar are miros.
Odat?, dup? munc?, am stat lâng? o femeie care mirosea a sudoare. Nu a oboseal?, nu a epuizare, ci a carne tân?r?, a mi?care, a corp care a muncit ?i care înc? p?stra în el urmele efortului. Un miros s?rat, cald, viu. Aproape animalic. L-am sim?it înainte s?-mi dau seama c?-l simt, acolo, între noi, în spa?iul strâmt dintre umerii no?tri, ca o prezen?? care nu cerea s? fie recunoscut?, dar care era acolo, clar?, inevitabil?.
Am r?mas nemi?cat. M-am pref?cut c? nu-l simt, la fel cum, în copil?rie, m? pref?ceam c? nu aud b?t?ile inimii mele când m? scufundam pe jum?tate în cad?, cu urechile în ap?. Acolo, în acea lini?te ciudat?, inima nu mai p?rea a mea, ci un sunet venit de undeva din afar?, ca o b?taie de ceas îngropat? în carne. A?a era ?i acum – mirosul acela nu venea doar de la ea, ci din altundeva, dintr-un strat adânc al memoriei, din toate mirosurile de piele cald?, de prezen?e trecute prin mine, r?mase acolo, sub piele.
Nu ?tiu dac? era frumoas?. Nu m-am uitat. Nu am furat conturul fe?ei ei, n-am încercat s? prind un profil, o umbr?. Dar ?tiam cum î?i ?inea mâinile în poal?, cum corpul ei nu se ap?ra, nu se mic?ora, nu încerca s? ocupe mai pu?in loc. Nu avea gesturile femeilor care trag instinctiv de marginea fustei, de tivul bluzei, care î?i îndreapt? spatele ca ?i cum ?i-ar cere scuze pentru prezen?a lor. Nu. St?tea acolo, în corpul ei, ca într-un loc care îi apar?inea de drept.
Când s-a ridicat, la prima sta?ie, locul ei a r?mas lâng? mine, gol, dar nu lipsit. Mirosul ei s-a amestecat cu aerul din metrou, s-a diluat încet, pân? când n-a mai fost decât o impresie, o umbr?, o urm? a ceva care fusese acolo. O întâmplare suspendat? între ce a fost ?i ce-ar fi putut fi.
A?a cum mi-a r?mas în sânge atingerea aceea. Prima atingere adev?rat?, întâmpl?toare ?i totu?i inevitabil?. O înghesuial?, un balans al trenului, un deget care s-a lipit de al meu. O atingere atât de u?oar?, încât aproape c? a? fi putut s-o ignor. Dar apoi, din nou. O secund? în care mâna nu s-a retras. Apoi o smucitur?, corpurile s-au atins, ?i de data asta, mâna a r?mas.
Nu ?tiu cine era. Nu am îndr?znit s? m? uit. Poate c? nici nu conta. Poate c? tocmai faptul c? n-am ?tiut a f?cut s? r?mân?. Poate c? a fost doar un moment suspendat între dou? sta?ii, între dou? lumi, între doi str?ini care s-au g?sit pentru o frac?iune de secund? ?i care n-au avut nevoie de nimic mai mult.
Dou? fete vorbesc pe scaunul din fa??. Nu le aud, dar le v?d buzele mi?cându-se rapid, una dintre ele î?i mu?c? din când în când col?ul buzei, cealalt? d? din cap scurt, aprobator, dar privirea îi fuge în alt? parte. Nu e atent?, doar a?teapt? s?-i vin? rândul.
Paganini în c??ti. Concertul al cincilea. Îl aud cum se zbate în viorile ascu?ite, cum sare, cum mu?c? notele ?i le las? s? cad?, cum tace exact atunci când te-ai a?tepta s? explodeze. Un echilibru fragil între for?? ?i ezitare, între siguran?? ?i o pr?bu?ire pe care o sim?i aproape, inevitabil?. Ca mâna aceea care s-a lipit de a mea.
Fata î?i mu?c? din nou buza, î?i trece limba peste locul unde a mu?cat, f?r? s?-?i dea seama. Cel?lalt chip se mi?c?, vorbe?te în continuare, dar ea e deja plecat?, ascult?, dar nu ascult?. Poate c? î?i aude ?i ea propria muzic?. Poate c? ?i ea e în alt? parte. Degetele mi se strâng pe bara rece.
Metroul încetine?te, iar prin u?ile abia întredeschise se strecoar? o adiere rece, mirosul acela vag de ap? st?tut?, de beton umed. Îl recunosc imediat, înainte ca difuzorul s? anun?e sta?ia. Izvor.
?i, de parc? ar fi fost acolo dintotdeauna, podul îmi apare în minte. Îl v?d clar, de?i sunt înc? prins între pere?ii trenului. Îl ?tiu pe de rost, cum lumina cade pe Dâmbovi?a, cum apa se mi?c? lene?, f?r? grab?, cum turnul sub?ire al Teatrului Bulandra se ridic? de cealalt? parte a podului, de parc? ar fi fost desenat acolo doar pentru mine.
M? uitam la el în fiecare diminea??, când eram în liceu. Credeam c? într-o zi o s? fiu ?i eu dincolo, în?untru, pe scen?, cu reflectorul t?indu-mi conturul pe lemnul cald al podelei. Mergeam la cursurile de teatru, tr?geam de mine s?-mi ?in spatele drept, s? rostesc replicile clar, s? nu-mi tremure vocea. Înv??asem s? respir între cuvinte, s? las lini?tea s? curg? f?r? s? o umplu cu fric?. Dar frica r?mânea.
Metroul se smuce?te, m? prinde pe nepreg?tite, corpul mi se strânge instinctiv, ca ?i cum a? încerca s? ocup cât mai pu?in loc. Spatele curbat, b?rbia coborât? spre piept, umerii u?or ridica?i, ca o ap?rare involuntar?. O postur? pe care am mai avut-o.
Exact a?a st?team ?i atunci, în banc?, când Ivanov î?i plimba privirea peste noi, c?utând unde s? loveasc?. Mâinile pe sub pupitru, genunchii lipi?i, privirea în caiet, de parc? dac? nu m? vedea, nu existam. Dar m? vedea. Întotdeauna m? vedea. „Tu n-ai disciplin?, tu n-ai structur?. Te pierzi. Visezi.”
Verile erau mereu despre asta. Despre manuale de chimie deschise pe col?ul biroului, despre pagini care nu p?reau s? se termine niciodat?, despre un soare prea alb care se lovea de hârtie ?i o f?cea s? doar? în ochi. Nu ?tiu dac? era un refuz sau doar o neputin??. Îmi spuneam c? nu-mi pas?, dar verile m? g?seau mereu acolo, cu mâinile sprijinite pe marginea mesei, cu stiloul l?sat pe foaie, cu privirea prins? între rânduri pe care le înv??am f?r? s? le în?eleg. Ast?zi mai v?d, uneori, câte o fat? care ?ine strâns un caiet plin de formule, paginile pliate la col?uri, cu urme de creion ?ters ?i rescris. Zâmbesc. Îmi amintesc de toate acele veri care miroseau a hârtie ?i a cerneal? întins? cu buricul degetului.
Odat?, într-o diminea?? ca asta, am v?zut un antebra? tatuat. Pielea alb?, neted?, iar pe ea, o molecul?. Amfetamin?. Inel benzenic, leg?tura de azot, liniile precise ale unei structuri care promite alert?, rezisten??, supravie?uire.
Metroul frâneaz? brusc, m? dezechilibrez pu?in ?i, f?r? s? vreau, îmi încordez spatele, exact cum f?ceam atunci, în banc?. Reflexul acela vechi, de copil prins în ofsaid.
?i totu?i, nimic nu s-a schimbat. Cobor.
În urma mea, u?ile se închid, glisând u?or, cu un sunet scurt, clar, ca o fraz? terminat? f?r? grab?. Pe peron, lumina e pu?in mai rece decât în?untru, de?i poate e doar senza?ia c? am ie?it dintr-un spa?iu în care aerul devenise prea dens.
Fac doi pa?i spre margine, acolo unde aerul din tunel înc? mai tremur? u?or, o umbr? de mi?care r?mas? dup? trenul care a plecat. Îmi trec palma peste frunte, peste ceaf?, simt pulsul pielii sub degete, o c?ldur? ciudat?, ca dup? un efort care nu a fost al meu.
În fa??, sc?rile urc? spre lumin?, spre ora?, spre ziua care a început deja, indiferent de mine. Probleme a?ezate în ?ir, voci care m? a?teapt?, hârtii care î?i cer semn?tura. Tot ce trebuie f?cut.
Dar înc? nu urc.
Ceva din aerul rece, din mirosul de beton umed, din ecoul r?mas în carne, îmi d? senza?ia unei u?oare rupturi în cursul obi?nuit al lucrurilor. Ca ?i cum, pentru o clip?, a? putea s? întârzii acolo, între dou? respira?ii, într-un loc care nu apar?ine înc? nici dimine?ii, nici mie.
Privesc sc?rile, dar pentru o clip?, doar pentru o clip?, r?mân pe loc.