proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ia?ul gemea, d?dea peste margini ca oala fierbând, moa?tele Sfintei ne-aduceau toat? ?ara pe ?apte coline. Sub invazia crunt?, ora?ul chircit, ca-ntr-o pozi?ie de fetus, p?rea c? de-abia mai respir?.
O oaz? de lumin? pâlpâia din Vaslui, ora?ul lui Pene? ?i-al lui Bichine?. Gelu. Cum ar zice proasp?t – s?rb?toritul Alexandru Andrie?, „Ne place Gelu, foaaarte mult, ne place Gelu, fooarte mult, foarte mult…”. De ce ne place? Nu ?tiu exact. Poate pentru c? e un spirit viu ?i degrab? ?inând echilibrul, c? organizeaz? m?iastru Festivalul Umorului „Constantin T?nase”, ajuns la edi?ia a XXVIII-a, din Vaslui, c? are o voce frumoas?, de prim-tenor, atunci când î?i cheam? invita?ii laurea?i la Savior (fost Europa) – punct de plecare cu ?taif ?i de-ntoarcere-a?i?deri, c? e un bun degust?tor de literatur? pân? seara târziu, c? ?ine în spatele de ve?nic june Biblioteca Jude?ean? „Nicolae Milescu Sp?tarul”, c? ?tie s? se fac? ascultat ?i ajutat de colaboratori ?i colaboratoare de n?dejde, c? are grij? ca un doctor docent de s?n?tatea invita?ilor ?i-a planetei, interzicând fumatul ?i vapatul prin incinte. ?i pentru astea ?i pentru multe altele, de care-am mai aflat pe parcurs.
De frica n?valei drept-credincio?ilor în c?tare de minunate minuni, ce-ar fi putut ajunge ?i-n Holboca, ascuns-am ?apca – totem a celebrului Bâlici undeva-n ?ifonier, ?tiind c? maestrul nu vine-n Vaslui. Cutremurat ?i strâns unit în jurul pre?ioasei poveri, dulapul, ca îngerul lui F?nu? Neagu,-a strigat. În zadar, c? plecasem.
Un pic mai târziu, deja în miez de Centru (Cultural) fiind, la Premiere, gre?eala ascunderii ?epcii î?i ar?ta din plin col?ii. La manuscris, m? izbisem, probabil, de vreun prag de furci caudine, în timp ce Popedu`, cartea mea din concurs, de?i laureat?, fusese batjocorit?, în scris, de-un cre…?tin venit din Jur…assic. Nea Cea?c? ?i B?se-ntr-un ins cu urme de prim-secretar jude?ean Glodeanu pre limba cu limb? c?lcând.
În rest, de bine ?i la toamn? cald, bel?ugul ne-a cuprins, desigur, de la Cantemir ?i Centrul s?u cultural luminos, la Savior – Europa – Vaslui, zi de toamn? pân?-n sear?, gazde generoase ne-au îmbiat ?i delectat cu premii ?i men?iuni cât premiile, diplome ?i medalii, sare-n bucate, servire de gal?, maestru de ceremonii - voievod Gelu ?i glas de tribun Men-(H)umor-ut ca de ?tefan cel Mare. La mas? cu gra?iile festivalului ?i cu prietenul Haivas, Întemeietorul de Prozodie („`?-ai...”), apoi c-un popas la tribuna Tribunului, s-a s?vâr?it o sear? agreabil?, cumva.
A doua zi, dup? micul mare dejun, autocarul zis Gandalf cel alb, trecut prin ploile nop?ii, ce a r?bdat în locuri din urm? o forma?ie cu muz? ?i trei crai noi c-o chitar? veche (baci bucovinean, craiul mizilean ?i-un biet holbocan), ne-a dus pe meleaguri de Hu?i, pe o strad? cu sens unic, cum unici ?i noi, dar (h)u?ui?i rapid din scaune moi, s? nu punem stavil? marilor treceri prin trafic. Din grab?,-am uitat ochelarii. La Cinema Dacia, am scris pe „neve” (adic? pe nev?zute, nu pe Nicolae Vezetu) la tema primit? ad-hoc ?i-am privit c?tre scen? cum a?trii sclipeau. În prezidiul de faim?, distinsul eminescolog Theodor Codreanu, pre?edintele cu dulce grai, George Corbu, tribunul nost` Nelu (Nelu?u pentru doamne ?i domni?oare) Moldovan, prolificul ?i multilateralul laureat al ultimilor ani, David cel voinic ?i voievodul Gelu Bichine? ot Vaslui.
R?spândi?i prin sala plin? ochi (atât cât am putut vedea f?r? ochelari), noi, ceilal?i, muritorii de rând ?i Larco Vasile, membru USR (nu partidul). Eu, de câte ori îl v?d pe Vasile Larco, la costum, ca scos din cutie mereu, îmi amintesc de întâmplarea aceea de dinainte de Pa?ti, când reputatul epigramist a cerut unei vânz?toare vopsea pentru ou?, iar ea i-a r?spuns, ??galnic?: „Dichisitule!”.
Vali Slavu din Petro?ani ne-a stins lumina cu izbutitele-i scrieri, de-am trecut pe generator, o vreme. „Admiratorul” Popedu-lui meu str?lucea prin absen??, doborât de sughi?uri.
De remarcat duelul de epitafuri ini?iat de Nelu Moldovan, pro ?i contra Petru Ioan Gârda, din Cluj, pe care-l durea mâna dreapt?, de scris, fiind dumnealui, din convingeri, stângaci:

LUI PETRU-IOAN GARDA - UN… FOST MARE EPIGRAMIST!
(Constantin Moldovan)
Are epigrame - vrafuri,
Scrie poezii, roman?e
?i… autoepitafuri
Care chiar ne dau speran?e!

LUI NELU MOLDOVAN, CARE APRECIAZ? ARTA MEA ÎN A SCRIE (AUTO)EPITAFURI:
(Petru Ioan Gârda)
Eu ?tiu c? moartea-?i d? fiori,
C?-n urma ei se-alege praful,
Dar n-ar fi minunat s? mori,
S?-?i scrie Gârda epitaful?

La tema cu schepsis, a rimelor în Hu?i, „pit?” ?i „vin”, de-abia acum v?d ce-am scris:

ISPITA
P?rea prin rai c-au fost deschise u?i,
Când am intrat în Dacia, la Hu?i,
Servi?i fiind cu sare, f?r? pit?,
De-un drac de fat? blond?, o ispit?…

ÎN PLUS
Dragi hu?eni, de mare fal?
Suntem to?i, dar, dup?-un vin,
G. Stoian, la socoteal?
A ie?it c?-i mai pu?in.

Sanda Nicucie, la rându-i, normal, ?i mai ?i:

NICUCIE LA HU?I
S? spun ?i eu o poezie
Între ace?ti titani ghidu?i,
Oricât a? fi de Nicucie,
A trebuit s? vin la Hu?i…

DAC? NICI GÂRDA…
Epigrami?ti-poe?ii juc?u?i
Se sting în pita sinelui de sine,
?i-am observat, cu to?ii, azi, la Hu?i,
Nici Petru Gârda nu se simte bine.

Din Dacia plecat-am gr?mad? de-alde comati, pe dealuri de Hu?i cu zghihar? ?i gând asmu?it la „pileati”, iar la Popasul Mira (Mira, nu Minea) osp??ul s-a-mplinit, de-autocarului i-a fost un pic mai greu s? plece. Inteligen?a artificial? a lui Lauren?iu B?dicioiu (?i nu numai), din telefon, l-a „dovedit” pe maestrul Gârda la scris epitafuri, de nu cred c? acesta o s? mai scrie-o vreme.
„Bârladul, Bârladul…” ar fi strigat emirul lui Macedonski, a?a ?i noi când am v?zut splendoarea razelor solare din ora?ul rulmen?ilor mii, pe-aproape de Teatrul Victor Ion Popa, unde urma s? ne facem de râs.
Având ceva vreme de plimbat prin ora?, am intrat la un magazin chinezesc f?r? vreo evident? ie?ire. De men?ionat c? aici am v?zut o ?apc? precum cea a lui Bâlici, reprodus? de chinezi, a?a cum fac ei cu toate tehnologiile, de au ajuns (aproape?) primii în lume. Tot de aici, Sanda ?i-a luat o curea f?cut? din g?uri. Eu n-am mai luat, c? nu-mi ajungeau.
Prin parcul teatrului, porumbei peste porumbei ?i oameni f?cu?i pentru poze. Vali Slavu, Lauren?iu B?dicioiu, Ioan Todera?cu au pozat tot ce-au prins, George Eftimie a fumat câteva ?ig?ri, una de la alta (palmate, s? nu-l vad? Gelu Bichine?), iar noi, ceilal?i, printre care Ion Diviza, Violeta Urd?, Constantin Moldovan, Petru Ioan Gârda, Vasile Vajoga, Mihai Haivas, Vasile Larco, George Corbu, Pavel Lic?, Petru Brum?, Grigore Chitul ?i Petru? Andrei, ne-am plimbat de pe o banc? pe alta, admirând statuile parcului din diferitele unghiuri ?i pe David (Valentin, pentru prieteni), monumental, în ?inut? de mare trofeu.
La minut, cu ochii-n program, amfitrionul nostru Gelu Bichine? ne-a invitat în foaierul Teatrului „Victor Ion Popa”, pe geamurile c?ruia tronau afi?ele cu piesa lui Carlo Goldoni, „B?d?ranii”. În foaier se foia mult? lume, bun? ?i dornic? de umor, a?a c? programul s-a desf??urat în continuare, f?r? cusur. În primul rând, din al treilea rând, unde g?sisem loc, l-am ascultat cu încântare pe cet??eanul de onoare al urbei, profesorul emerit, criticul ?i istoricul literar Gruia Novac, pre? de numai o jum?tate de or?, apoi pe pre?edintele Uniunii Epigrami?tilor din România, George Corbu, cealalt? jum?tate (de sfert de or?), dup? care fiecare a luat cuvântul ?i l-a dat, o dat? cu microfonul.
Colosal, ca întotdeauna, Ion Diviza din Chi?in?u a exploatat aceea?i linie voioas?, predominant?, a epitafurilor:

AUTOEPITAF
Oamenii din Chi?in?u
Un cuvânt n-au zis de r?u,
To?i m-au l?udat, în fine:
A murit... ?i foarte bine!

Noi am în?eles, din fabuloasa recitare a lui Ion Diviza, ultimul vers sub forma: „Am murit ?i-i foarti ghini!” ?i a?a ni l-am tot spus unul altuia, încercând s? p?str?m intona?ia marelui epigramist. Adic?, la întrebarea unuia c?tre cel?lalt: „Ce faci?”, r?spunsul era, invariabil: „Am murit ?i-i foarti ghiniii!”.
Sanda a dedicat o excelent? epigram? excelentului vorbitor Gruia Novac, care ne-a încântat, cum ziceam, cu un eseu despre Marea Trecere ?i un epitaf regelui (înc?) neîncoronat al epitafurilor, Petru Gârda, ca o continuare a superproduc?iei de astfel de dedica?ii:

REVOLT?
?inând în mân?-un fel de carte,
Gruia Novac, în fain decor,
Ne-a tot vorbit atât de moarte,
C? mi-am propus s? nu mai mor.

EPITAF LUI PETRU GÂRDA
Aici zace acel om
Ce, în trecerea-i pu?in?
A tr?it mai mult în pom
?i-acu-i st? la r?d?cin?.

Eu am scris trei catrene la tema care cred c? a fost gândit? (dar n-a mai fost propus?), de Gelu Bichine? (suflet milos, de vasluian), p?strând cuvinte de rim? în Bârlad, Popa, Novac:

NOVAC
A?a mult au vorbit, inspira?i,
?i Corbu, ?i Gruia Novac,
Încât, ca novice, confra?i,
Precum un novac am s? tac…

RUG?
Când frunze mii pe-alee cad,
S? urce-n arbori, hopa-?opa,
Maestrul Gârda, la Bârlad,
Se roag? doar la V. I. Popa.

AFI? PENTRU NOI?
Prin u?? iese, ca prin vad,
Un dulce zvon, ce-atrage fanii.
Sunt umori?tii la Bârlad
Ori chiar se joac? „B?d?ranii”?

Referitor la ultimul catren, au existat unele proteste, în?bu?ite în fa?? de explica?ia autoironiei.
Înainte de plecare, am vizitat sala de spectacole a teatrului, o bijuterie arhitectonic? ?i auditiv? în care, profitând de neaten?ia lui Gelu Bichine?, eu ?i Nelu Moldovan ne-am urcat pe scen? ?i am cântat, par?ial, „Se poate” unui public absent, în timp ce tribunul îmi punea peste chitar?, ca batista pe ?ambal, revista Epigrama, unde e redactor ?ef, pentru albumul s?u cu poze ticluite.
La întoarcerea în Vaslui, sub lumina-nser?rii, am constatat c? Hotelul Savior se preg?tea de nunt? sau de botez, cu boxele la vedere. Într-o sal? select?, de VIP, cu pictograme invizibile de interzis fumatul ?i muzica folk, amfitrionul Gelu Bichine? ?i umori?tii r?ma?i s-au întrecut în catrene, pove?ti ?i-alte texte, pân? târziu, spre jum?tatea a doua a primei reprize din Cipru. Gârda, Vajoga, Bratu ?i David ?i-au citit fabulele trimise la Râmnicu Vâlcea, cei prezen?i ajungând la concluzia c? to?i merit? Premiul I, ex aequo. ?i-uite-a?a, cutremura?i de frumosul rezultat deja ob?inut ?i clipe-ntâmplate, precum ?i de boxele mari, plecar?m spre meci, fiecare.
Diminea?a spre zi, iar Toyota, spre cas?, cu Vasile Vajoga amintind despre viitor. Ion Diviza a mers cu noi, s? verifice ?i starea ?epcii lui Bâlici, dar a uitat, cuprins de un fior de sprinter cu geant? în spate, c?tre microbuz.
La Holboca, parc? venise prim?vara. Soare din bel?ug, flori ?i gâze, armonie ca-n rai. U?ile dulapului cu ?apc? erau deschise ?i u?a din hol tot la fel. Raze intrau, dinspre soare, raze ie?eau, de la ?apc?.
Nu-?` de ce, pân? noaptea târziu, am râs în hohote ca un copil zburdalnic, rememorând, din când în când, finalul epigramei lui Ion Diviza, cu tot cu intona?ia m?iastr? ?i vocea sa de actor priceput:
„Am murit ?i-i foarti ghiniii…”