proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Am citit multe dintre c?r?ile lui Teodor Dume, îns?, totdeauna mi-a fost greu s?-l încadrez într-una sau într-alta dintre tendin?ele literare actuale. Poate fiindc? lirica sa are un filon care vine de demult, dar nu de nic?ieri. S? cau?i inova?ii lexicale sau vreo sintax? ie?it? din comun ar fi inutil, ca s? nu spun departe de adev?rurile creatoare dezv?luite în lirica sa. Mai degrab?, poezia sa aduce nout??i la nivel semantic, printr-o contextualizare adecvat? a acelora?i cuvinte. Dac? eul poetic dumian tr?ie?te cam acelea?i st?ri de la un volum la altul, totu?i, tonalitatea meditativ-elegiac?, intensitatea pe care o d? cuvintelor, amprenta pe care o las? asupra lucrurilor nu sunt nicidecum de neglijat.

Volumul la care m? voi referi, „Exil în durerile altora”, poart?, a? zice, pecetea unei scriituri problematizante, grave, în care metafizicul nu exclude realul v?zut prin ochii unei con?tiin?e poetice la fel de problematizante. Se vede clar aici ?i experien?a scrierii de aforisme, în care Teodor Dume atinge, de multe ori, un nivel destul de înalt. Tot în acest volum, autorul reu?e?te ceea ce spuneam mai înainte: inova?ii la nivel contextual ?i semantic, astfel încât ideile cap?t? o not? profund personal?. Acest lucru se realizeaz? ?i prin resemantizare, ?i prin valorificarea cli?eelor lingvistice, ?i prin „r?sucirea” cuvintelor într-o perspectiv? nou?, în care ideea cap?t? prospe?ime. A? zice, altfel, c? izvorul poetic este unul care vine din vechime, dar important? este atitudinea de a-i reevoca prospe?imea. Din prefa?a realizat? de Cezarina Adamescu a? extrage urm?toarele rânduri, definitorii pentru stilul poetic dumian: „Poezia lui, în ansamblu, te face s? speri într-o fericit? întoarcere a poeziei în acasa sufletului ?i s?-?i reg?se?ti, citind-o, starea de gra?ie dintru început, ingenuitatea ?i candoarea din timpurile când nu exista atâta pervertire a sufletului”. (p. 6)

„Exil în durerile altora” începe cu o astfel de poezie problematizant?, „Doamne, de ce nu mai am timp...”. Privitor la acest text, spuneam într-un comentariu de pe site-ul „Poezie.ro”: „Nu degeaba zicea Brâncu?i c? „orice simplitate este o complexitate rezolvat?”. Cam a?a se întâmpl? ?i cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune c? îi reu?e?te destul de bine resemantizarea unor cli?ee lexicale, cum ar fi aceea a fiin?ei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a c?ut?rii („cotrob?irii”) în cer a unor r?spunsuri despre fiin?a noastr? numenal?. Este un text al st?rilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului mor?ii, dar ?i al esen?ei vie?ii), al necesit??ii expierii prin suferin?? ?i rug?, dar ?i al unor reflec?ii adânci asupra condi?iei omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se afl? fiin?a noastr? autentic?. Dac?, ini?ial, finalul textului mi s-a p?rut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama c? sensul este total opus: sfâr?itul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi ?i transcende sufletul eliberat din materie. Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic ?i p?trunz?tor.” A? mai ad?uga aici versurile care mi-au permis opiniile critice de mai sus: „dâra de nisip din trupul meu/ atinge p?mântul// nu-i bai// printre m?runtaiele lui/ cerul deschide o rug?/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (p. 9). Urmeaz? textul care d? ?i titlul volumului, „exil în durerile altora”. Textul acesta pare a fi elocvent pentru demersul poetic din aceast? carte, în sensul c? adev?rata fericire este aceea când î?i reg?se?ti durerea, fie ?i în durerile altora, iar al?ii se reg?sesc în propria ta durere. Comuniunea aceasta întru suferin?? nu exclude individualizarea tr?irilor fiec?ruia, fiindc? fibrele în care se resimt, de?i sunt compuse din aceea?i materie, rezoneaz? diferit, r?mânând, uneori, nedeslu?ite ?i propriului suflet: „?i ce dac? durerea îmi anesteziaz? inima// orice lacrim? are povestea ei/ ?i-n fiecare poveste/ sunt eu - / vagabondul ce st? la margine de drum/ cer?ind/ mângâiere zilei” (p.10).

Stilistic, scriitura dumian? nu pare a se distan?a de ceea ce constituie propria amprent? liric?, adic?: versuri, în mare parte, scurte, cu utilizarea, f?r? exces, a ingambamentului; formul?ri aforistice, cu o sintax? obi?nuit?, curgerea versurilor urmând, f?r? sincope, fluxul ideilor; eludarea majusculei (excep?ie face doar referirea la divinitate) ?i a punctua?iei (cu excep?ia folosirii, pe alocuri, a liniei de pauz?). Îns? adev?rata valoare a textelor vine dintr-o profund? maturizare ideatic?. Ideile cap?t? în acest volum o personalizare neîndoielnic?, se îndep?rteaz? de locul comun, prezent, într-o anumit? m?sur?, în c?r?ile anterioare. Acest lucru se petrece ?i gra?ie acestei capacit??i de a trece dincolo de percep?ia comun? asupra lucrurilor, unei mai bune rela?ii între gând ?i tr?ire, între cuvânt ?i gând. Din percep?ia comun? asupra lucrurilor nu mai r?mâne decât ceea ce este menit s? r?mân?, restul trecând sub semnul unei consistente individualiz?ri creatoare.

Tematic, volumul se desf??oar? cam sub acelea?i repere: timpul, moartea, copil?ria, senectutea, iubirea, rela?ia cu Dumnezeu, cu p?rin?ii. Re?eaua de motive/ laitmotive care dezvolt? aceste teme nu este nici ea alta: singur?tatea, suferin?a, lumina, umbra, lini?tea. Îns? ceea ce pare a aduce nou Teodor Dume în acest volum este un accent mai mare pe confesivitate ?i pe reflexivitate, instituind o retoric? personal?, chiar dac? retorismul nu totdeauna ajut? substan?ei textelor. Recurgerea la metafora plasticizant? este tot mai rar?, în contextul în care stilul predominant reflexiv cere o alt? modalitate de metaforizare, conceptualizant?. În unele versuri aminte?te vag de Blaga, fiindc? se opereaz? cu metafora „revelatorie”, f?r? retorismul amplificat cosmic al marelui înainta?: „?i pentru c?/ între umbr? ?i mine exist? o asem?nare/ nu-mi voi întoarce niciodat? privirea/ înspre cealalt? jum?tate a nop?ii// în mine a mai r?mas lumin? doar atât/ cât s?-mi aminteasc? de cel care a fost/ tata” („Înva?? s? plângi, mi-a zis Dumnezeu”, p. 11 - 12); „în?untrul scoar?ei/ semin?e/ dincoace doar o trecere/ un derdelu? spre o/ iarn? lacom?/ cu fulguiri (negre)/ în care moartea/ trage la sanie// umbrele/ urc? ?i coboar?// între cele dou? capete/ lutul/ închide o ran?” („Microunivers - Omul”, p. 34).

Unele dintre cele mai bune poezii ale c?r?ii, în afara celor deja comentate, mi se par a fi: „Timp” ( o poezie concis? ?i plin? de substan??), „Ordinea lucrurilor”, „Duminica ?i moartea se ?uvi?eaz?”, „Ziua în care plec?rile sunt îmbr?cate frumos”, „Punct ?i iar de la cap?t”, „Via?a oricum e un fel de arend?”, Inteligibilitatea din umbr?”, „Toamna în mine, duminica”, precum ?i textul final, „Negativul”. M? voi opri la ultimele dou? enumerate. „Toamna în mine, duminica” este o scriere emo?ionant? ?i, în acela?i timp, reflexiv?, despre leg?tura de sânge, dar ?i despre tr?irile omului confruntat cu implacabilul sfâr?itului. Cuvintele cap?t? greutate, fiindc? surprind emo?ia în desf??urarea ei, sub forma unor nota?ii lirice. Textul pare a fi fost scris într-un moment când fiin?a poetic? are, a? zice, revela?ia pragului dintre lumi. Deosebit? mi se pare acea simultaneitate între ipostazele fiin?ei: cel ce-a fost va fi („eu voi pleca la tata// ?i din trupul gol voi privi/ o alt? na?tere”); revelarea pragului dintre lumi („închid ochii ?i respir/ din pl?mâni ies aripi/ nimic din ce-am v?zut nu exist?/ nici tata/?i totu?i/ vreau s?-i scriu/cerul ?i-a rupt din margini” - aici poate ar fi necesar? o paralel? cu versul eminescian: „Iar? ochiu-nchis afar? în?untru se desface”). Cuvintele cap?t? fiin?? din îns??i fiin?a poetic?, intr? în rezonan?? cu aceasta, sunt impregnate de sentimentul târziului ?i al toamnei: „buzele îmi vibreaz? ca/ aripa unui fluture prins în lumin?/ sunt multe lucruri pe care/ vreau s? le scriu/ între dou? gânduri/ cuvintele se transform? în toamn?/ ?i se rânduiesc adânc în mine”. Ultimul text surprinde „negativul” unei treceri, fiin?a l?sându-?i în urm? „exuviile” ipostazei dep??ite, dar totdeauna r?mânând ceva din cea dep??it?, ca un fel de pecete/ însemn al începutului ?i - de ce nu? - al sfâr?itului: „mi-am dep??it pa?ii/ cu fiecare gând/ ?i am v?zut/ c? pe frunte/ mi-a r?mas însemnul/ celuilalt corp”. Elocvente sunt ?i imaginile finale din poezia aceasta, în care lini?tea sfâr?itului este, de fapt, „o lini?te f?r? sfâr?it” (nesfâr?it?): „m-a? întoarce dar cerul/ s-a curbat peste margini/ ?i o lini?te f?r? sfâr?it/ îmi trece prin vene/ m? devor?/ tac/ ?tiu c? nu pot s? mai mor/ nu de alta dar moartea/ vine întotdeauna pe cel?lalt mal/ în spatele altei vie?i” („Negativul”, p. 89).

George PA?A

în revista „Vocativ”, nr. 4/2019, p. 6 - 7