proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Se sim?ea mic?. Mic? de tot. De?i era deja în anul I de facultate. Cl?dirile cre?teau v?zând cu ochii. În cap?tul unor sc?ri fiind, se l?sa înghi?it?. Efectiv, nu se putea sustrage! ?i în?elegea cum desenul ?la din cartea veche nu era doar un joc gratuit, de dragul culorilor, al literelor. Deci, nu se putea sustrage ?i pace! Adic?... r?zboi, fie el ?i rece! Îi era spaim? s? priveasc? în lateral. În fa?a avea o conota?ie cel pu?in ciudat?. Nu din prea mult optimism se trezea mai mereu astfel privind, ci pentru c? doar a?a era convins? c?-?i va putea p?stra echilibrul. Sau poate c? era ?i asta o form? special? de manifestare a încrederii..., a triumfului. Nu-i de mirare c? habar nu avea, cel mai adesea, pe unde trecuse („Ne întâlnim la ora de, în locul cutare!” – punctase diabolic de ?tiin?ific/obiectiv un cunoscut. ?i ea se pomenise. Exact cu gura c?scat?!). Descoperea post-eveniment o sumedenie de „detalii”. Ca o suprem? r?zbunare, se oprea, la acel moment dat, minute în ?ir, le fixa dr?ce?te cu privirea: s? n-o mai ocoleasc?. S? n-o mai! Auzise, o dat?, de dou?, cum colegii ei – mai în?elep?i sau, în orice caz, mai dota?i într-ale spa?iului de afar? – î?i luau ceea ce se chema îndeob?te „repere”..., cum î?i iei, de pild?, o marj? de eroare. O pereche de m?nu?i în plin? var?. ?i e?ti absolvit, orice s-ar întâmpla! Uite, outlet-ul ?la, biserica rus?, arm?sarul imortalizat în bronz al nu ?tiu c?rui domnitor, cofet?ria cu joffres (Je vous offre, s’il vous plaît!), groapa în care î?i sp?rsese camerele de aer un ditamai bolidul et cetera. Numai c? hot?rârile ei în acest sens erau luate doar pentru a fi înc?lcate... f?r? vreo premeditare. Mersul conform principiului „ochelari de cal” (i-ai primit, îi ai, ?ine-i bine!) î?i acorda suveran prerogativele, invers propor?ional cu pipernicirea ei continu?, pân? la a fi devorat? de spa?iu.

Asta pân? într-o zi! Când ?i-a luat inima în din?i. Decis? s?-?i fac? dreptate. ?i s?(-i) arate lumii! De?i, la o adic?, eviden?ele s-ar fi cuvenit s? vorbeasc? de la sine!

A pus mâna pe spa?iu. A?a, într-un gest de minim? aprop(r)iere. ?i-apoi, zic? cine ce-o zice! S? nu-i spun? nimeni, de pild?, c? ?oseaua nu ?tiu care se afl? la X km de..., la y de... C? doar în zona aia g?se?ti cai verzi pe pere?i ?i esen?e aromate... Care va s? zic?, ?i-a luat o desag? mare-mare. A fixat-o temeinic în ascunzi?ul sternului. A îndesat acolo tot ce a putut ?i n-a putut întâlni în peregrin?rile sale diurne: alimentara cu geamuri policrome, fântâna artezian? de pe splai, îngerul bont de la intersec?ie, schel?l?itul vegetal al tramvaiului galben, amprentele vânz?toarei de ciubuce sau/?i de oameni, autostrada cu sens unic, sc?rile cu devoratul lor cu tot, statuile mai de Doamne-ajut?, cuptorul de pâine, ba chiar ?i un motan pi?icher care-i tot purta sâmbetele pe colina din realitate. Pân? ?i gesturile mali?ios-teatrale ale func?ionarului-pianist de la ?apte. Le-a luat. Le-a amestecat. Le-a pus cu susu-n jos. Cu josu-n lateral mai ales. Le-a pocnit de le-au s?rit t?rt?cu?ele. Domnule, erau vii! Vii de tot! Oval?, s-a a?ezat la o mas?. Lâng? un soi de semne. Mic?, pipernicit?, aproape invizibil?, a?a s-a a?ezat. Au început ochii s?-i creasc?..., s?-i creasc?... ?i i-au tot crescut, i-au tot... De nu i-or cre?te ?i azi...