proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Odat?, la un început de aprilie, s-a petrecut o istorie neordinar?. În ora? era urât, incomod, obositor... Am plecat la sud, la o ap? mare, la pescuit– cu carne murat?, lemne de foc, zacusc?, b?uturi... Eram patru in?i.
Am ajuns cu bine la malul iazului, am g?sit locul potrivit, ne-am instalat, am aruncat sculele cu nad?, le-am aranjat, le-am pus la clopo?ei, apoi am întins poiana.
Dup? al doilea toast, suprafa?a în?epenit? de frig a apei se f?cu blând?, oglinditoare, primitoare… ?i soarele dovedi s?-?i ascund? din?ii. Timpul promi??tor ?i lini?tea naturii sugerau speran?e de bun? dobând?, de?i înc? nu era sezonul.
?edeam comozi, f?r? griji, gustam din zacusc?, închinam, iar gustam, glumeam, cazuri rare ?i bancuri povesteam. Al?turi, lâng? mal, pe un p?rtal de iarb? uscat?, pe la r?d?cini îndesit? cu firicele prevestitoare de prim?var?, st?tea priponit? o barc? mare de gum?: mândria mea pesc?reasc?, ?eap?n? umflat?, gata de plutire.
Numai un pescar adev?rat ar în?elege, f?r? cuvinte, c? a?a instrument, înc? socotit luxos pe timpurile celea, era la dispozi?ia cazurilor extreme.

Coniacul blajin tot mai tare înc?lzea sufletele naratorilor cu dubioase istorii pesc?re?ti. Unul din noi, ar?tând lungimea unei ?tiuci prinse demult, cu coada groas? ?i din?ii mari ascu?i?i ca la crocodili, î?i desf?cu bra?ele a?a de emo?ionat, c? d?du palme la doi ascult?tori odat?. Am râs cu to?ii, am turnat ?i am închinat pentru prietenie.
În clipa când via?a p?rea mai sclipitoare din toate frumuse?ile p?mânte?ti, pe neprins de veste se f?cu sim?it un vânt nepoftit – slab, prea obraznic pentru puterea-i de început. Furi?ându-se de barc? neobservat, separ? el u?urel o pernu?? umflat? (ca scaun) de la fund, o ridic? în aer ?i o arunc? în ap?, la un pas de mal. ?ineam mult la barca ceia... – Într-o secund? o împinsei de la mal, s?rii în?untru ?i m? lu?i dup? ”scaun”.
Companionii nu s-au deranjat, nu aveau pentru ce. Din câteva scufund?ri de vâsle, m? lipii cu bordul de pernu?? ?i întinsei mâna s? o iau. Când mai-mai s? o apuc de un col?, o rafal? iute de aer o sufl? înd?r?t.
Trucul s-a repetat, am ap?sat pe vâsle – neap?rat vroiam s? întorc atributul la locul lui.
Între timp, curentul de aer prindea la putere, ?inând direc?ia r?s?rit – de la malul nostru spre mijlocul iazului. La un moment mi se p?ru c? domnul vânt, cu dansul lui straniu, m? zâd?ra. Eu v?sleam repede, el m? sus?inea, dar neascult?toarei pernu?e îi ajuta mai mult. M? apropiam, numai întindeam mâna, iaca-iaca s? o în?fac... El iar mi-o fura, o ducea 4-5 metri ?i o oprea – chipurile m? a?tepta. Se p?rea c?-mi râdea în fa??, tot mai tare asmu?indu-mi crescânda ambi?ie.

Dup? mai multe încerc?ri zadarnice, intrasei într-o competi?ie necinstit?, la care trebuia s? renun?. Dar ?iretul vânt nu m? l?sa s?-mi recunosc înfrângerea. M? sim?eam dominat de o putere neîn?eleas?, ce m? lipsea de buna ra?iune.
Vântul, f?când uz de manevre cunoscute numai lui, m? atr?gea tot mai departe de mal.
F?r? s?-mi dau seama, m-am v?zut la mijlocul Iazului, cu marginile-i pustii abia z?rite. Obosit de-a binelea, am în?eles c? nu mai avea rost de alergat dup? pernu?a capricioas? – vântul înte?it era de partea ei. Am decis s? bat în retragere. ?ezând pe marginea b?rcii, a?a fiind mai u?or de vâslit, am întors în partea opus?. Ajutat de un val mare, vântul frontal ridic? brusc cap?tul opus al b?rcii, pân? o r?sturn?. Apa adânc?, rece ?i p?trunz?toare, nu promitea nimic bun. Întoars? cu fundul în sus, barca înc? se vedea aproape.
Am înotat într-acolo, dar jocul înc? nu se terminase. Când mai r?mâneau 2-3 sfor??ri s? pun mâna pe ea, un vârtej de aer o ridic? de un cap?t în toat? lungimea ei, o singur? clip? o ?inu în picioare, apoi o arunc?, cât mai departe. Am mai înotat pu?in, mai mult din iner?ie, apoi m-am oprit. Barca, c?zut? în pozi?ia normal?, mânat? de aer ca o pan?, se îndep?rta cu vitez? – nu mai aveam nici o ?ans? s? o ajung.
Am r?mas singur – sleit de puteri, îngrelat, înfrigurat, pierdut, speriat, r?pus de f?rdelegea sup?ratului destin. Departe, pe la margini, nu se auzea ?i nu se vedea nimic, în jur – nici un semn de suflet viu. Abia atunci am recunoscut marele pericol în care m? aflam, ?i asta nu u?ura situa?ia. Iazul era mare, adânc, apa – rece, amor?itoare, înfrico??toare... iar pe mine n-avea cine m? ajuta.

M-am întors înapoi, spre ai no?tri. Dominat de spaim? ?i disperare, mi?cam haotic corpul, s? m? ?in la suprafa??, tr?gând mult aer. Un val mare m-a învelut cu totul. O gur? plin? de ap?, înghi?it? din neaten?ie, m? înn?du?ea, îmi rupea pieptul, gâtul, îmi ardea l?untrui...
Renun?ând la lupta de mai departe, m? duceam încet la fund. În clipele celea, sub ap?, înaintea ochilor închi?i s-au ar?tat fe?ele copiilor, a fra?ilor, surorilor, p?rin?ilor...
Erau to?i, aduna?i într-o mul?ime mare – un tablou mâhnitor, o t?cut? desp?r?ire înainte de nevruta adormire. Tot atunci mai ap?ru un orizont înalt, luminat, iar în centru – contururi omene?ti în haine lungi albe, între care fratele Mi?a ?i unchiul Colea, demult-demult pleca?i.
Atunci a fost, când obosita con?tiin?? a reac?ionat: Asta-i tot, sfâr?itul?.. – Ce prostie!.. Da b?iatul, fata, rudele... da via?a?.. – Nu-nu-nu!.. De-odat?, am sim?it putere... am început a da din mâini, din picioare... Arsura din piept se pierdu, ca luat? de cineva cu mâna. Din?untru ceva m? împingea în sus...
La suprafa?? am descle?tat maxilarele ?i, f?r? s? atrag aten?ie la valuri, am tras cu l?comie o gur? mare de aer, at?t de necesar pentru a m? întoarce la realitate. Pl?mânii se înfiripar?, inima se zb?tu cu putere, sângele se învior? –îi sim?ii abunden?a în piept, mâini, picioare…

Men?inându-m? pe ap?, m-am calmat. Frica disp?ru, ra?iunea se urni din punctul nul. Mai întâi am scos de pe mine scurta c?ptu?it?, ce cânt?rea o ton? ?i m? tr?gea la fund. Imediat am notat u?urin?a corpului, ?i înc? ceva, mult mai important – ferma convingere c? înc? nu-mi era sfâr?itul. ?inând cont de fiecare mi?care, încet, f?r? arunc?turi de bra?e, pornii spre malul nostru.
Înotam împotriva vântului, astfel îmi venea mai u?or s? înfrunt valurile mari, s? le ocolesc, cât de cât s? le controlez. Decizia mi s-a p?rut corect?: din centrul iazului, damba ?i malul opus (unde nu m? a?tepta nimeni) se ar?tau departe r?u. Înotam f?r? sfor??ri, mânile din ap? nu le scoteam – cru?am puterile. Încetul cu încetul, mi?când cât de lent din mâini ?i picioare, ba pe o parte ba pe alta, m? îndep?rtam de mijlocul apei.
Respira?ia, pulsul, nervii... – totul se întoarse la norm?. Frigul apei nu-l mai sim?eam. Valurile se mic?orau, pierdeau din presiune, nu mai plesneau în fa?? cu stropii lor agresivi ?i reci. Vântul sc?dea din vitez?, nu mai vâjâia, se îmbuna...
Malul salv?rii se limpezea. Unul din companioni, ridicat pe un dâmbule?, îmi z?ri capul între valuri. Tot atunci strig?, ridic? bra?ele în sus ?i le flutur?, dându-mi de în?eles c? m-a localizat. Tot atunci, lâng? el au ap?rut ?i ceilal?i. Numai ce nu f?ceau ei acolo: d?deau din mâini, ?uierau, strigau, s?reau în sus ca ni?te copii, alergau, b?teau cu picioarele în malul speran?ei obosite de a?teptare.
Eu, emo?ionat, din iner?ia bucuriei îmb?t?toare am aruncat bra?ele deasupra apei. Bravura n-a fost deloc bun?, în câteva avânt?ri m-a ajuns oboseal?. A trebuit s? revin la ritmul ini?ial, s? preiau controlul asupra oric?rei încord?ri musculare – de înotat înc? era ?i era.
Mai aproape de marginea apei, cam la o 100 de metri, unul din tovar??i se dezbr?c? ?i intr? în iaz, s?-mi ias? la întâmpinare. La sigur c? el retr?ia mai tare ca mine.
Dup? cum avansam, m? vedea epuizat, probabil se temea s? nu m? înnec lâng? mal. La vreo zece metri de marginea apei, companionul se opri s? m? a?tepte, s? m? încurajeze...
Apa îi era la piept, avea ?i o funie în mân?, strâns? colac. ”Atent! Apuc? frânghia!..” – îmi strig? el tare, apoi ridic? bra?ele sus de tot ?i arunc?. Între timp vântul iar î?i ar?ta capriciile... – ?i nu m-a l?sat s? aud ultimele cuvinte.
Din curata întâmplare, am observat la cap?tul funiei un cârlig de fier, venundu-mi în frunte. Am dovedit s? feresc capul la timp. Metalul greu mi-a ?iuerat pe lâng? ureche ?i s-a înfipt în ap? la o ?cioap? de mine, de parc? cineva avea de gând s? înceap? un alt joc, sau s?-l urmeze pe cel vechi.
Funia n-am mai prins-o, am dat cu piciorul de fund. În sfâr?it am ie?it la mal, sleit, ud, învine?it, zburlit… dar mul?umit de sine ?i lumina soarelui ap?rut pe cer ca la comand?. În sfâr?it am c?lcat ap?sat p?mântul nostru tare, ca niciodat? îndr?git în acele neuitate clipe de triumf.

Stresul, oboseala, retr?irile, gândurile negre… totul r?mase în apa rece, înc? învolburat? de rafale sl?bite ale vântului domin?tor, ce nicidecum nu-?i g?sea astâmp?rul în ziua ceia de cump?n?.
Am fost întâlnit ca eroul. Companionii îmi strângeau mâna, m? îmbr??i?au, m? pip?iau... – Eu eram acela, viu, întreg, nu li se n?z?rea?.. Mi-au turnat un pahar mare de coniac, plin ochi. L-am dat peste cap tot odat?, pân? la fund, pe ner?suflate...

Cât eu m? aflasem în ap?, prietenii tr?iser? ?i retr?iser? momente urâte, alergaser? într-o parte, în alta… dar n-aveau cum s? m? scoat? din impas. În col?ul cela de ?ar? nu se practicau slujbe speciale... Poate careva pescar din satul mai apropiat ?i avea barc?... Dar cine-l ?tia pe unde se afla?. . Situa?ia f?r? ie?ire nici într-un caz nu-i calma. . .
Când m? v?zur? pe mal, în ochii lor împ?ca?i înc? se citea o vinov??ie nejustificat?, pentru care (dup? toate legile pâmînte?ti, scrise ?i nescrise) ei nu purtau nicio vin?. Pe ei, ca ?i pe mine, proasta cazualitate i-a însemnat cu fire albe la tâmple. Eu m? sim?eam îndatorat, vinovat...
De ce trebuia s? gândesc anume a?a, ?i nu altfel? S? fi fost într-adev?r tâmpit? înt?mplarea ceia? Dup? cum în?elegeam atunc, singur ie?isem la mal. S? fi fost a?a, oare? Cât timp am fost în ap?? – vreo 4ore. N-am tras bronhit?, n-am r?cit, nici m?car n-am tu?it.
Astfel, instinctul biologic întru totul a învins ambi?ia mor?ii obraznice, sau singur? s-a sfiit de stupida-i nelegiuire ?i a dat înapoi. Pân? la urm?, ce-ar fi fost asta – soarta, urâtul hazard, neaten?ia???...
În tot cazul, eu atunci m-am convins de spusele unui cunosc?tor de înalte materii. El zicea c?, în lumea mare, doar o singur? fiin?? este în stare s? te duc? la fund sau s? te ridice în sus, ?i aceast? vietate uman? nu-i altcineva, decât tu însu?i – în propria minte, carne ?i oase.