Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Un episod paranormal

de Constantin Iliescu

La vârsta aceea ?tiam c? Dumnezeu a creat p?mântul, luna, soarele ?i pe noi oamenii ?i c? Lui trebuie s?-I adres?m rug?min?ile ?i dorin?ele noastre, dar ceea ce doream eu era un lucru prea m?runt ?i nu vroiam s?-L deranjez pentru o biciclet?. Mi se p?rea c? sunt total deplasat cu dorin?a mea copil?reasc?. Mai ?tiam c?, El, este creatorul a miliarde de miliarde de fiin?e, care tr?iau în cele trei medii; aer, ap? ?i uscat ?i toate aceste fiin?e, sunt sigur, au câte o dorin??. Mi-am propus s? stau la rând ?i s? a?tept pentru c? num?rul acelor fiin?e, chiar dac? era de ordinul miliardelor de miliarde era totu?i un num?r finit. Speram s?-mi vin? ?i mie rândul într-o zi.

În satul nostru venise în vacan?a mare la bunici, un b?iat de la ora? cu bicicleta lui cu tot. Atunci a fost prima dat? când mi-am descoperit puterile paranormale. Vedeam bicicleta trecând pe uli?? ?i sim?eam c? inima îmi b?tea mai tare. Îmi doream ?i eu una la fel. Sear? de sear? mi-o aduceam în minte ?i o visam aproape în fiecare noapte. Pentru c? nu aveam nicio ?ans? s? cap?t una la fel trebuia s? m? mul?umesc doar cu visele. Trebuia s? cobor cu picioarele pe p?mânt ?i s? repet îndemnul dragului meu dasc?l, domnul înv???tor T., îndemn care suna cam a?a: „? Gânde?te cu capul t?u, Constantine!”. Aparent acest îndemn venea în sprijinul meu, dar acum când deja posed aceste puteri paranormale, ?tiu c? a fost mult timp o piedic? în calea evolu?iei mele ulterioare. Din cauza acestui îndemn reac?ia mea în luarea unei decizii „cu capul meu” era precedat? de gestul reflex de a-mi înfrâna dorin?a, ca înaintea unei intersec?ii nedirijate. Erau momentele când dorin?ele mele nu se hot?rau de unde s? izvorasc?; din inim? sau din minte.

V?zând c? nu se întâmpl? nimic în realitate, am schimbat tactica. Am luat un caiet cu câteva foi libere ?i un creion ?i am început s? desenez fiecare parte din biciclet?. Apoi o reconstruiam mental cu tot ce-i trebuia: ro?i, lan?, pedale, ghidon, sonerie ?i far. Gândurile mele cumin?i le-au influen?at cumva ?i pe cele ale p?rin?ilor mei ?i într-o zi, am primit-o. Bicicleta era identic? cu a acelui copil. Din p?cate vacan?a se terminase ?i nu am mai putut s? m? mândresc cu bicicleta mea.

Mai mult decât aceast? reu?it? a fost faptul c?, posedând aceast? însu?ire paranormal?, am descoperit metoda prin care tot ce îmi puneam în minte puteam s? fac s? devin? realitate. Puteam, mental, s? fac salturi în timp, s? inversez desf??urarea evenimentelor ?i succesiunea situa?iilor. La început salturile erau mici, nu prea departe în viitor. ?tiam c? în via?a mea urmau s? se desf??oare evenimentele specifice fiec?rei etape; începerea ?i terminarea studiilor, serviciul, întâlnirea cu fata visurilor, c?s?toria, apari?ia copiilor, rutina, bâtrâne?ea, moartea. Îmi pefec?ionasem modul de lucru de o manier? personalizat?.

Tehnica era urm?toarea: niciodat? nu îmi manifestam cu t?rie dorin?a de a avea ceva imediat. O privire trec?toare, un cuvânt aluziv despre acel obiect dorit, sau acea situa?ie convenabil?, erau suficiente ca prin nu ?tiu ce minune s? mi se îndeplineasc? a?tept?rile. Ideea era s? m? ab?in, s?-mi ?in în frâu orice dorin?? exagerat?, s? o transform, mai bine spus, într-o „n?zuin??”. Nu b?tem din picior în fa?a sor?ii ?i nu m? gr?beam. Înv??asem s?-mi golesc mintea de lucrurile inutile ?i s? m? concentrez asupra p?r?ilor componente (a?a cum am procedat cu bicicleta). Cu ajutorul imagina?iei, cel mai ieftin ?i la îndemân? material de care dispuneam, f?ceam ni?te proiecte, ni?te machete la scar? mic? ?i în detaliu ale dorin?elor mele. În ultima vreme, am prins curaj ?i le trimiteam Universului prin a?a zisele „g?uri de vierme” ca s? ajung? mai repede în fa??, acolo unde se decidea „întruparea” lor, aici, pe p?mânt. Prin personalizarea dorin?elor aveam posibilitatea s? trec la un nivel superior. Cel mai bun prilej a ap?rut odat? cu Nela.

În diminea?a acelei zile când am sunat la u?a apartamentului Gertrudei, a ap?rut Nela, fata cu care Gertrude locuia împreun?, împ?r?ind chiria pe dindou?. Nu pe Nela doream s? o invit la plimbare, ci pe Gertrude. Nela mi-a spus c? Gertrude nu este, momentan, în camer?. Eu ?tiam c? nici nu are cum s? fie ?i am considerat r?spunsul ei ca fiind o form? delicat? de a m? proteja, de a-mi spune c? Gertrude nu se va mai întoarce. Toat? lumea ?tia c? form?m un cuplu. Probabil c? ?i Nela ?tia acest lucru. Îmi era indiferent cu cine m? voi plimba prin parc, în ziua aceea de prim?var?, trist? pentru mine, cu un soare crud, rece ?i în?ep?tor. Am invitat-o pe Nela la plimbare în parc. St?team t?cu?i pe o banc?. Un domn cu p?l?rie maro s-a oprit în fa?a noastr? ?i ne-a spus c? suntem frumo?i de parc? am fi Alain Delon ?i Romy Schnaider. Ne-am uitat unul la cel?lalt ?i am pufnit în râs. Atunci am luat hot?rârea de a o transforma pe Nela, în Gertrude, folosindu-m? de puterea mea ascuns?. Era cea mai cutez?toare dintre toate tentativele pentru realizarea unei dorin?e în care mi-am pus vreodat? „n?dejdea”.

Nela nu avea tr?s?turile celor dou? (Gertrude ?i Romy) ?i nici privirile lor languroase. Ceea ce m? atr?gea totu?i la Nela erau mi?c?rile naturale ale corpului ei, care degaja un fel de „je m'en fiche” autohton. „Je m'en fiche-ismul” acesta m-a atras ?i m-a determinat s? lupt pentru a o transforma dintr-un diamant brut, într-o bijuterie valoroas? cum era Gertrude.

Dup? câ?iva ani de concubinaj cu Nela, într-o zi, privind-o cum se mi?ca prin buc?t?rie, i-am descoperit uimit delicate?ea gesturilor ?i precizia cu care t?ia ceapa ?i morcovul pentru ciorb? ?i cum pl?smuia în palmele ei delicate chiftelu?ele cu m?rar, care îmi plac atât de mult. Toate acestea le f?cea fredonând cântecul ei preferat: „drumurile noastre poate se vor întâlnii vreodat?...”. În alt? zi am v?zut-o cum urm?rea foarte concentrat? la televizor un film oarecare ?i cum pe obraji i se scurgeau dou? firi?oare de lacrimi. În astfel de momente îi studiam în voie tr?s?turile. Aproape c? am reu?it s? o transform.
Nela este pu?in mai scund? ?i mai gr?su??, dar am reu?it s? îi modelez chipul, imprimându-i tr?s?turi specifice de s?soaic?; p?rul cânepiu, pielea trandafirie ?i ochii alba?trii, precum ai Gertrudei. Au mai r?mas de corectat albastrul ochilor, care acum au culoarea lamei de ras ?i sunt la fel de t?io?i. Sper s? remediez problema cât de curând. Mai am pu?in de lucru. Doi, trei ani de rug?min?i sus?inute c?tre univers ?i sper s? o aduc înapoi pe Gertrude, s? primesc ceea ce mi se cuvine, pe aceea care ar fi trebuit s? fie a mea dintotdeauna, s? ne continu?m iubirea noastr? întrerupt? accidental de feromonii ei r?t?ci?i, sc?pa?i de sub control.

Problemele mele de s?n?tate au ap?rut imediat dup? plecarea Gertrudei. La început aveam impresia c? toat? lumea se uit? la mine. Indiferent dac? eram singur sau într-un grup, oamenii aveau ochii a?inti?i asupra mea. Puneam aceasta pe seama faptului c? suferin?a mea era vizibil?. ?i peste toate acestea s-a suprapus ?i o puternic? r?ceal? pe care am c?p?tat-o în urma plimb?rilor solitare, pe care le f?ceam mai ales pe ploaie, prin zonele periferice ale ora?ului. Mergeam f?r? ?int?, încercând s?-i recompun în minte chipul minunat, dar senza?ia c? eram urm?rit m? f?cea s? întorc mereu capul în spate ?i s? pierd ?irul gândurilor. Peste tot aveam senza?ia c? sunt urm?rit. M? ascundeam în spatele vreunui copac sau dup? col?ul vreunei cl?diri s? v?d cine vine în urma mea. Nici noaptea nu-i puteam recompune chipul. Efortul de a o aduce în minte îmi era întrerupt de figura neam?ului acela sp?l?cit ?i chelios cu care a fugit Gertrude. Moaca lui îmi venea în minte f?r? niciun efort, împreun? cu cele mai negre gânduri de r?zbunare. Cum a putut s? plece cu...? Cum a putut s? lase în urm? o dragoste atât de mare ca a noastr?? Cum a putut s? distrug? într-o clip?, imaginea perechii perfecte care eram ?i care p?rea tuturor indestructibil?? Cum a putut s? îl despart? pe Alain Delon de Romy Snaider? Nu g?seam niciun r?spuns logic la op?iunea ei. Apoi m? gr?beam tot eu s? îi g?sesc scuza: „ I-a luat Dumnezeu min?ile”. Tot Lui m? rugam s? nu mi le ia ?i pe ale mele.

La spital am ajuns când starea mea s-a înr?ut??it grav. Doamna doctor „m-a citit” de cum am intrat în cabinet ?i dup? ce m-a invitat s? iau loc, a început s?-mi vorbeasc? despre problemele mele ca ?i cum ar fi fost ale ei:
- Am în?eles ce este cu dumneavoastr? dup? cum a?i deschis u?a, dup? cum a?i p??it, dup? cum a?i clipit când a?i dat cu ochii de lumin?. Da?i-mi voie s? v? spun eu ce probleme ave?i. Fuma?i mult, tr?i?i într-un stres permanent, probabil într-un mediu ostil: ?antier, cizme de cauciuc, barac? de tabl?, frig p?trunz?tor, c?lduri n?ucitoare.
O ascultam interzis. Intui?ia doamnei doctor era f?r? cusur. Mi se p?rea absolut suspect faptul c? ?tia atât de multe lucruri despre mine. P?rea c? m? cunoa?te mai bine decât m? cunosc eu însumi. A continuat pe un ton didactic:
- Dac? disec un pl?mân în vârst? de 40 de ani ?i mortul s-a l?sat de fumat înainte de 40 de ani, eu ca medic, nu pot s?-mi dau seama dac? omul acela a fumat vreodat? în via?a lui. Organismul are puterea s? se refac?, dar dac? a fumat ?i dup? v?rsta de 40 de ani, organismul nu se mai poate reface. Deci, acesta este sfatul meu! L?sa?i-v? de fumat! Am l?sat, vinovat, capul în jos.
- Cât prive?te celelalte probleme ale dumneavoastr?... v? recomand s? v? însura?i ?i s? o pune?i pe so?ie s? v? înveleasc? la spate. Ha! Ha! A?i în?eles?
Am privit-o intrigat pentru c? se pare c? î?i permitea cam multe...
- ?i înc? ceva; Acum, în particular. Când ai fugit din biseric?, credeai c? doar Gertrude te poate face fericit? ?i gânditoare ca pentru sine...- pân? la urm? toate devenim ni?te „mâmre”... Se ridic? de la biroul ei ?i ocolindu-l s-a pozi?ionat în spatele meu, punându-mi mâinile pe umeri. Apoi mi-a ?optit la ureche:
- Nu î?i aminte?ti? Mai demult... când eram studen?i... ?i-am ghicit în palm?...
Încerc s? în?eleg ultimile spuse ale doamnei doctor, care nu au nicio leg?tur? cu prezen?a mea în cabinetul ei. Caut insistent în memorie ceva de care s?-i leg vorbele. Accentul ei de peste Prut ?i un miros specific de spital m-au f?cut s? mi-o reamintesc. Cred c? au trecut peste dou?zecei ani. Gertrude tocmai m? p?r?sise, iar eu continuam s? o a?tept pe banca din fa?a blocului ei. Într-o sear?, f?r? s? m? întrebe ceva, o fat? sub?iric? s-a a?ezat lâng? mine ?i s-a oferit s?-mi ghiceasc? în palm?. Mi-a spus c? este student? la medicin?. În seara aceea, dup? ce mi-a ghicit, medicinista, nu mi-a mai dat drumul la mân?. M-a târât într-o biseric? unde preotul tocmai slujea de vecernie. M? ?inea strâns de mân?. Îmi d?dea drumul doar ca s? î?i fac? cruce, dup? care m? prindea din nou. Avea o putere extraordinar? în mâini ?i de câte ori vroiam s? m? retrag, m? strângea mai tare. Mi-a dat drumul doar când preotul s-a retras în altar. ?i-a pus bra?ele în jurul gâtului meu ?i a început s? m? s?rute pe buze, pe obraji, pe frunte, ?inându-mi capul strâns în bra?ele ei puternice. Gur?, mâinile, hainele, tot trupul ei mirosea a formol ?i mi s-a f?cut grea??. Mi-am re?inut respira?ia pân? când nu am mai rezistat ?i am rupt-o la fug?. În urma mea am auzit-o strigând:
- Nu pleca! Oricine ar fi, tot „mâmr?” are s? se fac?!
Gândul la Gertrude m-a ajutat s? dau uit?rii întâmplarea. De atunci nu am mai întâlnit-o pân? când aceast? r?ceal? puternic? m-a d?râmat.

- Mi-am amintit acum. Studenta la medicin?!
- Da! Studenta. Eu sunt. De multe ori eram tentat? s? pun totul pe seama întâmpl?rii, dar prezen?a ta aici mi-a demonstrat c? nu întâmplarea te-a adus la mine. Eu te-am adus cu puterea gândurilor mele, cu rug?min?ile mele c?tre Cel de Sus, cu „n?dejdea” mea. Da! „N?dejdea” mi te-au adus!
Cuvântul „n?dejde”, l-a pronun?at plin de toate inflexiunile lui slave ?i dintr-odat? am în?eles c? Gertrude nu ar fi putut pronun?a la fel acest cuvânt. Celulele, atomii ei, nu puteau în?elege, nu puteau accepta, nu ar fi fost de acord cu nuan?ele acelui cuvânt pentru c? ea f?cea parte dintr-o alt? cultur? religioas?, mai practic? ?i mai realist?, în care poate, nici nu exista cuvântul „ n?dejde”
- Am sim?it mereu c? m? urm?rea cineva...
- Eu, eram. Dar tu o aveai în minte doar pe Gertrude ?i mai apoi pe Nela ?i nu vedeai nimic în jurul t?u.
- Îmi pare r?u.
- S? nu-?i par?. ?tii, uneori vedem un punct luminos, alteori o siluet?, sau o fa?a blurat?. ?tiam care îmi e ?elul spre care tânjim, dar nu aveam r?bdare. Eu m? gr?beam s? te descop?r mai repede, s? te fac mai vizibil. Nu m? mul?umeam cu pu?in. Te urm?ream, te vedeam r?t?cind pe str?zi, bolnav de lingoare, a?teptând-o pe ea. Înnebuneam la gândul c? te tope?ti de dorul ei f?r? s? pot s? fac nimic. Am mai fost respins? odat?. Acceptasem suferin?a, ca ?i tine, pentru momentul în care ar fi trebuit s? se termine parcurgerea unei etape, poate chiar o via??. A?teptam ca acel punct, f?cut dintr-un moment ?i un loc, s? înceap? s? lumineze, s? semnalizeze ca un far în noapte. S? fie r?splata eforturilor mele, lini?tea ?i odihna mea binemeritat? de mentalist?.

În cabinet au ap?rut umbrele înser?rii. Nu mai eram atent la ce spunea doamna doctor. M? ridic ?i plec f?r? un cuvânt, cu gândul la chiftelu?ele cu m?rar pe care Nela, draga de ea, ?tia atât de bine s? le alinte în palmele ei dolofane. Tot drumul spre cas? mi-am repetat ca pe o mantra îndemnul domnului T. „Gânde?te cu capul t?u Constantine!”

Constantin Iliescu (icon) | Scriitori Români

motto: incearca si vei afla

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro