Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Oameni ?i vremuri 14

de nicolae tomescu

Povesteau ei copiii, între ei, cam ce auzeau pe acas?. De data asta îl ascultau cu aten?ie pe Mircea ?i nu le veneau s?-?i cread? urechilor. C? de ziua Majest??ii sale regelui au trecut pe la palat foarte mul?i oameni s?-l felicite. A fost Gheorghiu Dej ?i Petru Groza, n-a lipsit nici Z?roni. Mai târziu, când aproape s-a înnoptat, a sosit ?i Ana Pauker cu un buchet mare de flori. A înaintat spre rege s? i-l înmâneze, dar mama lui, regina Elena, c? era ?i ea de fa??, l-a împins pe Mihai la ad?post dup? o coloan?, din sala tronului. ?i bine a f?cut, deoarece în buchetul de flori era ascuns un revolver înc?rcat. N-a mai spus Mircea, poate n-o fi ?tiut, dac? a fost pedepsit?, ?i cum. Dar copiii, care mai de care, se întreceau s? propun? cele mai aspre pedepse pentru cea care a vrut s?-l asasineze pe rege.
Nu s-a mai auzit ca tovar??a Ana, sau altcineva, s? fi încercat s?-i fac? r?u regelui. Totu?i, peste mai bine de-o lun? când aceia?i copii s-au întors acas? de la s?niu?, unii, care aveau radio în cas?, au aflat c? regele a fost detronat.

Au început s? apar? monede metalice ?i bancnote noi cu însemnele Republicii Populare Române. Acela?i Mircea a strâns o ceat? de copii în juru-i.
- Haide?i s? v? ar?t ceva, dar s? nu mai spune?i nim?nui c? se poate l?sa cu pu?c?rie.
A scos o moned? de 1 leu ?i a întors-o cu stema republicii în sus.
- Vede?i, aici pe stema republicii, sunt trecute bog??iile ??rii noastre: grâul reprezentat prin m?nunchiul de spice, p?durile de la poalele mun?ilor ce se v?d în dep?rtare, precum ?i petrolul reprezentat de sonda ce se vede mai în fa??. To?i copiii se înghesuiau unii în al?ii s? vad? mai bine. Care aveau prin buzunare vreo moned?, ca lui Mircea, o scoteau ?i se uitau la ea.
- Da, a?a-i, exclama câte unul.
- Acum, fi?i aten?i, vede?i soarele care r?sare de dup? mun?i ?i-?i arunc? razele peste tot?
- Daaa...
-De unde r?sare soarele?
- De dup? mun?i. R?spunser? cei mai mul?i.
- Vede?i c? sunte?i pro?ti? Dar la câmpie, ori la mare, de unde r?sare?
- ? ?
- De la r?s?rit, m?i! C? doar a?a a?i înv??at la geografie.
- Ei, zice Mircea, unde crede?i c? se duc bog??iile reprezentate pe stem??
- ? ?
- Sunt duse spre r?s?rit, în URSS, ia, uita?i-v? aici. ?i le ar?ta steaua cu cinci col?uri din partea de sus a stemei. C? doar ?ti?i c? pe steagul ro?u al URSS-ului e o secer? ?i un ciocan care au deasupra o astfel de stea.
- ?i mai este ceva pe stem?, ia uita?i-v? bine!
- Ce? c? nu vedem!
- Aici scrie ?i cine d? aceste bog??ii URSS-ului.
- Cine?
Acoperi Mircea, cu dou? degete, cuvântul Romana din inscrip?ia Republica Populara Romana ?i l?s? s? se vad? doar literele ANA.
- Este vorba de Ana Pauker, zise el.
- Ei, ?i vre?i s? mai ?ti?i cu ce r?mân românii dup? ce se duc în ?ara de la r?s?rit toate bog??iile lor? Uita?i-v? aici. Acoperi, iar??i, cu dou? degete, de data asta cuvântul popular? ?i l?s? s? se vad? doar literele din mijloc ale cuvântului. Dup? un timp doar câ?iva au râs, ceilal?i aveau întip?rit? pe fa?? o total? nedumerire.
Peste vreo câteva zile, p?rin?ii lui Mircea au fost chema?i la ?coal?. Ce le-o fi spus directorul n-a aflat nimeni, chiar nici vecinii care au auzit ?ipetele dezn?d?jduite ale copilului: nu mai da, t?ticule, n-o s? mai zic niciodat?, nim?nui, ceea ce ne spui tu!

De?i r?zboiul se terminase de câ?iva ani, copiii tot mai g?seau, pe te miri unde, cartu?e adev?rate, nefolosite. Imagina?ia li se inflama. Ar fi vrut s? le foloseasc?, dar cum în lipsa armelor? Unul dintre ei a intuit cam ce s-ar putea face cu ele ?i a încercat. Printre scândurile apropiate ale unui gard a f?cut un mic orificiu atât doar cât s? intre, sub presiune, cartu?ul. Apoi un cui era pus pe caps? iar cu un ciocan, ori chiar cu o piatr? era lovit. Praful de pu?c? se aprindea de la scânteia capsei iar presiunea format? în tub arunca plumbul glon?ului cât colo. Pentru c? nu aluneca pe o ?eav? cu ghinturi, ca la o pu?c? adev?rat?, nu-?i putea ?ine o direc?ie oarecare, ci ?i-o schimba mereu când la stânga, când la dreapta vâjâind sinistru. În scurtul s?u drum putea atinge un animal sau putea sparge o fereastr?. Dar important? era bubuitura, care se apropia de a unei pu?ti adev?rate, credeau micii tr?g?tori.
De la un timp, cartu?ele erau tot mai rare, iar setea de bubuituri n-a fost peste tot satisf?cut? în rândul copiilor. Prin casele cu b?ie?i, ce n-au trecut de vârsta copil?riei, au început s? dispar? cheile cu gaur? de la u?i ?i de la dulapuri. Era nevoie de o cheie cu gaur? ?i un cui bont care intra în acea gaur?. Cheia ?i cuiul erau legate, unul de altul, cu o sfoar? solid?. Apoi în cheie erau introdus, prin sf?râmare, fosforul din cap?tul unor chibrituri. Înc?rc?tura era, astfel, gata. Mai trebuia cuiul izbit cu putere de un perete sau de un stâlp ca s? se aud? o bubuitur? destul de puternic?. Iar, dac? se nimerea s? fie pe înserat, dar mai bine noaptea, se vedea ?i o flac?r? ce izbucnea din cheie. Pe m?sur? ce cutiile de chibrituri disp?reau de prin case se înte?eau bubuiturile prin ora?.
La un moment dat, unul dintre b?ie?i a f?cut o descoperire important?. A g?sit în micul pârâia? ce desp?r?ea terenul de sport, zis al sa?ilor, de vechiul cimitir evanghelic, pe la începuturi catolic, o lamel? în care erau prinse ?apte cartu?e, aproape ca noi, de Z.B. S-au hot?rât vreo câ?iva sa mearg? ?i s? caute prin ap? ?i pe sub pod, c? sigur vor mai fi ?i altele. S-au dus dar n-au putut intra în ap?. Pe Ternul Sa?ilor tocmai avea loc o festivitate. Câ?iva zeci de tineri, îmbr?ca?i în salopete albastre, purtând pe cap bonete de aceea?i culoare, încin?i cu centuri, ca militarii, erau alinia?i. Unul, la câ?iva pa?i în fa??, purta o pancart? alb? pe care scria cu litere ro?ii Salva-Vi?eu, Cei care veneau de la acel ?antier predau un steag ro?u celor care urmau s? plece acolo, pentru a le continua munca. Au ?i cântat, ?i chiar au fluierat acea melodie, pe ni?te versuri ce le-au pl?cut atât de mult copiilor Noi suntem brigadierii ce trec fluierând,/Nu ne opre?te ploaie, nici soare, nici vânt./Noi suntem brigadierii ce trec fluierând, Nu ne opre?te ploaie, nici soare, nici vânt.. Cei care trebuiau s? plece pe ?antier au început a striga to?i deodat?, parc? într-un singur glas: Vom munci ?i vom lupta, linia vom termina.
Aproape fiecare copil î?i spunea în gând: de-a? cre?te ?i eu odat?, s? m? pot înscrie într-o brigad? care lucreaz? pe un ?antier Na?ional al tineretului. Numai de nu s-ar termina, pân? atunci, tot ce trebuie construit în aceast? ?ar?.
Aproape c? ?i-au uitat de ce se aflau acum pe Terenul Sa?ilor. Când tinerii brigadieri au ie?it pe poart? împr??tiindu-se, care încotro, se înserase de-a-binelea.
Copiii n-au mai intrat în pârâu s? caute cartu?e. To?i erau convin?i, din povestirile unor b?trâni care apoi au trecut din om în om, ?i din genera?i în genera?ie, c? în fiecare noapte în acel cimitir se aud gemete ?i se v?d ni?te umbre care par a se zvârcoli. ?i cum s? nu fie a?a c? doar aci, cu vreo dou? sute de ani în urm?, erau aduse femeile care au fost judecate ?i fiind dovedite vr?jitoare erau arse pe rug. De aceea ?i ast?zi deschiderea din zidul cet??ii, prin care se ajunge în acest cimitir, se nume?te „Poarta mor?ilor”.
A?a c?, mai bine, haidem acas?, iar dup? cartu?e vom veni alt? dat?, în puterea zilei, când stafiile vr?jitoarelor ?i a altor mor?i, f?r? odihn?, nu mai au nicio putere.

nicolae tomescu (inocentiu) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro