Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Pove?tile din ciorapul tricotat al bunicii

de Carmen Vin?an

Când am intrat în camera bunicii am gasit-o tricotând. Aceia?i ochi senini ?i calzi m-au întâmpinat cu dragoste din spatele ochelarilor cu ram? maronie sprijini?i pe r?d?cina nasului. ?nurul argintiu ag??at în jurul bra?elor ramelor se leg?na u?or la fiecare mi?care a capului. Când m? v?zu chipul i se lumin? dintr-odat? oferindu-mi un zâmbet larg. Dincolo de fereastra deschis? razele soarelui se jucau vesele, ca ni?te spiridu?i n?zdravani în gr?dina parfumat? de flori trecând de la una, la alta. Trandafirii albi, florile preferate ale bunicii se unduiau în b?taia delicat? a vântului. Mie îmi pl?ceau garofi?ele colorate de lâng? gardul de lemn vopsit în alb. P?rul din mijlocul gr?dinii cu crengile pline pân? la p?mânt, cu bogatele poame c?rnoase, zemoase ?i dulci, parc? m? îmbiau s? le culeg. Abia a?teptam s? m? urc pe scara sprijinit? de trunchi, dar ciorapul tricotat în culori vii din poala bunicii mi-a atras aten?ia f?cându-m? s? uit cu des?vâr?ire de gr?din?. Din?untru se ridicau în pa?i caden?a?i, de parc? o fanfar? le coordona ritmul, o mul?ime de litere. Se strânser? într-un ?ir lung ?i ordonat plutind peste ?alul cenu?iu îndreptându-se c?tre um?rul bunicii. Am dat s? m? apropii de ea, s? le ating cu mâna. Din neaten?ie am c?lcat pe ghemul de lân? al c?rui fir se desf??ura pân? în mijlocul od?ii. Literele s-au oprit dintr-odat?, apoi au c?zut pe jos, speriate, risipindu-se pe podea, la picioarele bunicii.
Am v?zut-o cum le privea nelini?tit? c?utându-le ca pe ni?te copii pierdu?i pe sub poalele rochiei de pânz?, pe lâng? ?alul de lân?. Ridic? apoi privirea c?tre mine, parc? voia s? m? mustre pentru gestul meu, dar ochii mei uimi?i ?i gura uitat? întredeschis? a mirare a f?cut-o s? zâmbeasc? larg. Atunci ?i-a descoperit cel mai minunat zâmbet pe care îl v?zusem la ea. Am râs pu?in for?at a?teptând s?-mi spun? ceva.
-Ia o foaie de hârtie de pe dulap! îmi spuse râzând acum cu gura pân? la urechi.
Într-o clip? îmi reveni în minte imaginea aceea uitat? în timp, de pe vremea când eram numai o copil? ?i abia reu?eam s? fac câteva adun?ri la aritmetic? num?rând be?i?oarele de plastic pe care abia le ?ineam cu stâng?cie în palmele mele mici. Cât despre cercurile ?i liniile scrise pe caietul de citire, abia c?p?tau cu greutate forma corect? a cuvintelor. Atunci bunica mi?ca cu mult? pricepere andrelele lungi pân? la coate tricotând litere, punându-mi-le pe mas?, înaintea mea, aranjându-le cu grij? pân? ce reu?eam s? umplu jum?tate din foaia caietului cu scrisul meu mic, tremurat ?i dezordonat. De fiecare dat? când plecam de la ea, temele mele erau corecte, iar notele m? f?ceau s? fiu mândr? de mine.
M-am repezit s? iau coala de hârtie de pe dulap, tocmai când acestea se ridicar? de pe podea mi?cându-se cu zgomot de clopo?el. P?reau înc? tem?toare retr?gându-se într-un col? al od?ii, de parc? nu-?i doreau s? le adun pe foaia alb?. M-am oprit un moment ne?tiind ce s? fac. Mi-a f?cut semn cu capul s? m? reped ?i s? le prind iute. Asta am ?i f?cut, îns? ele se pornir? s? fug? de mine. Am înconjurat canapeaua bunicii de vreo dou? ori urm?rindu-le pân? ce bunica a ridicat iute o mân?, oprindu-le dintr-odat?. În acela?i ritm caden?at pornir? ?i se îngr?m?dir? pe coala deja mototolit? din mâinile mele.
-Vino! îmi spuse invitându-m? s? m? a?ez pe canapea, lâng? ea. A? fi vrut s? îi pun o mul?ime de întreb?ri, dar m? opri cu un gest scurt. Î?i puse iute ochelarii desp?turind cu grij? hârtia cu literele înc? r?mase în mijlocul paginii. Între timp se ordonar? pe rânduri, se întinser? larg pân? când cuvintele luar? o form? caligrafic?. ?i iat? ce începu s?-mi citeasc?:



Alin ?i vioara fermecat?


A fost odat? ca niciodat? un b?iat pe nume Alin. Locuia cu bunicul într-o cas? modest? la poalele unui munte, în apropierea P?durii de Argint. B?trânii satului spuneau c? fusese l?sat de Spiridu?ul P?durii la poarta bunicului într-o zi de var? cu lun? plin?, dar acesta nu recunoscuse niciodat? c? a?a se întâmplase.
Ast?zi Alin se trezise dis-de-diminea?? ?i, pe când se preg?tea s? hr?neasc? or?t?niile din curte, auzi din dep?rtare ni?te pa?i târ?âi?i venind de pe drum pân? ce se oprir? în dreptul por?ii lor. Întoarse iute capul ridicându-se în vârful picioarelor privind curios la cel ce poposise acolo sprijinit de un toiag noduros.
-Sunt om bun, nu-?i fie team?! auzi glasul blând al mo?neagului de dincolo de poart? zâmbind copilului care r?mase cu gura întredeschis? ?i cu mâna de gr?un?e uitat? în aer. Vino! Vreau s? î?i d?ruiesc ceva!
Alin î?i r?suci capul c?tre fereastra de la buc?t?ria din curte urm?rindu-l pentru câteva clipe pe bunicul care înc? mai preg?tea micul dejun. Veni iute la poart? uitându-se atent prin cr?p?tura gardului la b?trânul cu p?rul alb, câl?os ?i cu ochii mici, alba?tri, de parc? se oglindeau în ei dou? lacuri limpezi. Barba lung? pân? la brâu îi acoperea aproape în întregime buzele mici. Între timp d?du la iveal? de sub haina ponosit? o vioar? ?i un arcu? întinzându-i-le peste lemnul vechi al por?ii.
-Nu pot s? le iau, spuse Alin îndep?rtându-se nehot?rât. Bunicul nu-mi d? voie s? primesc nimic de la str?ini.
Privi peste um?r în spate parc? dorindu-?i ca bunicul s?-?i fac? apari?ia ?i s? îl scoat? din încurc?tur?. Discul de aur al soarelui se ridica incet pe cer mângâindu-i obrajii trandafirii. Mo?neagul r?mase cu mâna întins? îndemnându-l s? primeasc? darul. O dorin?? arz?toare îl împinse pe b?iat s? le ia.
-A? vrea s? î?i spun un secret, îns? trebuie s? îl cuno?ti numai tu, spuse b?trânul luând un aer misterios. Aceast? vioar? este fermecat?, mi-a fost d?ruit? de o zân?. Dac? vei dezv?lui cuiva acest secret va deveni una obi?nuit?, crezi asta? îl întreb? în ?oapt?. B?iatul î?i lipi mai mult fa?a de cr?p?tura gardului. Numai tu po?i s? sco?i din lemnul ?sta cele mai frumoase sunete, m? în?elegi? continu? mo?neagul la urechea b?iatului. S? nu sufli nicio vorbuli??, nim?nui! Nim?nui, auzi?
Puse un deget în dreptul buzelor în semn c? trebuia nep?rat s? ?in? acest secret.
Alin încuvin?? dând din cap m?rindu-?i ochii de uimire. O învârti pe toate p?r?ile în mâinile lui mici. Când î?i ridic? privirea s? îl întrebe cum s? le foloseasc?, mo?neagul disp?ruse.
De?i era ner?bd?tor s? ajung? cât mai repede la bunicul s?-i povesteasc? cele întâmplate, pa?ii copilului se pornir? cu greutate c?tre mica buc?t?rie. Bunicul ap?ru tocmai atunci în fa?a u?ii. Alin îi ar?t? vioara povestindu-i despre cel de la care primise darul a?teptând s? fie mustrat, dar spre surprinderea lui bunicul porni în t?cere cu pa?i t?r?g?na?i c?tre pivni?a din spatele cur?ii adunând câteva lemne pe care le aduse ?i le r?sturn? în fa?a cuptorului din buc?t?rie, apoi se scotoci în buzunarul de la hain? ?i scoase un pumn de dulciuri luminând privirea b?iatului s?rutându-l cu zgomot pe obrajii împurpura?i. Abia atunci afl? Alin c? este ziua lui de na?tere.
Î?i s?rb?tori cei opt ani în dup?-amiaza aceea de var? în compania codrului al?turi de micile gâze ?i viet??i ascunse sub iarb?, r?corindu-se cu apa de izvor, adunând frunzele de la poalele copacilor, ?inând strâns în bra?ele lui mici cadoul primit de la b?trânul cu barba pân? la brâu, întrebându-se dac? nu cumva era Spiridu?ul P?durii, pentru c? nu îl mai v?zuse pân? atunci în satul lor.
Zadarnic se str?duise în urm?toarele zile s? fac? vioara s? cânte, auzea numai ?ip?tul sunetelor scâr?iitoare, ?i, când tocmai se hot?râse s? renun?e, într-o alt? zi, o privighetoare se a?ez? pe arcu?ul lui ?i îl îndemn? s? cânte cu ea. C?prioarele, iepurii ?i celelalte viet??i din p?dure venir? ?i i se a?ezar? la picioare ascultând glasul dulce al viorii. Crengile copacilor se l?sar? pân? la p?mânt scuturându-?i frunzele, iar cerul se însenin? mai mult.
De atunci venea ?i poposea în fiecare zi lâng? trunchiul aceluia?i b?trân copac ?i cânta. Nu-i p?sa dac? îl dureau t?lpile de la parful uscat al drumului, de la cel n?cl?it dup? ploaie sau de la cel al spinilor care îi r?neau pielea crud?. Nu-i p?sa nici dac? înghe?a din pricina gerului ?i a z?pezii în lungile zile de iarn?. Cânta mereu ?i mereu, cu aceea?i bucurie cu care îi r?spundea ?i ecoul p?durii.
Anii trecur? astfel f?r? s? bage de seam? c? devenise un fl?c?u cu must?cioar?, ochii alba?tri ca cerul ?i p?rul ca spicul grâului r?sfirat peste umerii, ?i, de?i pl?pând ca înf??i?are, curajul nu-l p?r?sise niciodat?.
Într-o sear? de septembrie bunicul se duse s? doarm? ?i nu se mai trezise. Fl?c?ul lu? în grab? vioara de pe dulap ?i fugi de acas?. Pân? seara plânse odat? cu crângul.
În duminica urm?toare lu? decizia de a p?r?si satul în care crescuse. Închise cu grij? poarta, apoi porni cu pa?i domoli pe drumul ce ducea dincolo de munte. Dup? câteva zile în care nu mâncase nimic, dormise la umbra pomilor de la marginea drumului potolindu-?i setea cu apa din fântânile întâlnite în cale, ajunse într-un târg. Vânzoleala târgove?ilor îl sperie ?i se ascunse dup? o c?ru??. Dup? un timp începu s? cânte. Acordurile tânguitoare de vioar? se f?cur? auzite pân? departe adunându-i pe to?i în jurul lui. Oamenii se oprir? s?-l asculte sorbindu-i fiecare sunet aruncându-i din când în când câte un b?nu? lâng? picioarele descul?e. Când se încheie ?i ultimul acord Alin deschise ochii. R?mase uimit când îi v?zu strân?i pe to?i în jurul lui. Dup? un timp se împr??tiar? la casele lor. În timp ce î?i aduna b?nu?ii de pe jos preotul acestui meleag se apropie de el.
- Vino cu mine! ?tiu c? nu m? cuno?ti, dar ai nevoie de mine.
Fl?c?ul urc? timid în c?ru?? strângându-?i vioara la piept. Pornir? degrab? pe drumul pr?fuit l?sând în urm? case cu acoperi?uri portocalii, gr?dini cu flori ?i arbori de liliac ?i magnolie. Corpul i se mi?ca în ritmul hurduc?ielii c?ru?ei, îns? un zâmbet de speran?? îi înflori în col?ul buzelor. Se oprir? curând în fa?a unei biserici. Preotul îl chem? în?untru ?i-l rug? s? a?tepte. Alin r?mase în fa?a crucifixului care îl reprezenta pe Isus, Mântuitorul lumii. Îi privi ochii tri?ti, îndurera?i de umilin?? ?i durere. I se strânse inima. Între timp preotul se reântoarse înso?it de un fl?c?u.
-El este Cosmin, fiul meu.Vei locui cu noi! spuse simplu, invitându-l s? mearg? cu acesta.
Casa simpl? de c?r?mid? cu trandafiri la ferestre îi reaminti lui Alin de bunicul. În?untru îi a?teptau mama ?i sora lui Cosmin, o doamn? îmbr?cat? în straie negre cu p?rul strâns în coc ?i o fat? usc??iv? ale c?ror plete ro?cate se rev?rsau peste umerii mici. Fata nu p?rea s? aib? mai mult de cincisprezece ani. Primi camera de oaspe?i, cea de lâng? verand? ?i r?mase acolo timp de cinci ani în care fusese îndrumat s? studieze ?coala de muzic? din acele locuri.

... -În curând se apropie Cr?ciunul, spuse Cosmin într-o diminea?? membrilor familiei strân?i în jurul mesei la micul dejun. În parohia noastr? exist? datina ca cel mai bun cânt?re? s? deschid? s?rb?toarea cu un colind. Îl propun pe Alin, ce spune?i?
-V? rog, nu începe?i cu mine! îi rug? fl?c?ul l?sând privirea în jos, cu timiditate.
-Bine, continu? Cosmin râzând, vei cânta ultimul!
Ridic? o mân? în aer luând cu cealalt? o felie de pâine din co?ul aflat în fa?a Elizei. Întinse apoi untul peste pâine ?i sorbi cu zgomot ceaiul din cea?ca de ceai. Eliza ridic? din sprâncene strâmbând u?or din nas.
-Eu trebuie s? recit o poezie, sper s? nu m? bâlbâi din pricina emo?iilor. Domni?oara Delina va pufni cu siguran?? în râs dac? se va întâmpla asta, continu? fata r?sucindu-?i capul, privind când la mama ei, când la Cosmin, mi?cându-?i codi?ele împletite.
-Nu se va întâmpla asta, draga mea! spuse mama încurajator privind-o cu drag ridicându-se de pe scaun cu farfuria în mân?.
Dup? micul dejun continuar? preg?tirile de Cr?ciun, astfel c? ziua cea mare îi g?sir? pe to?i în haine de s?rb?toare.
Biserica primise enoria?ii bucuro?i s? participe la slujb?. Eliza venise al?turi de fratele ei ?i de Alin. Mama ?i cu bunica r?maser? în urm?. Fiecare î?i ocupase locurile obi?nuite. Dup? slujb? o parte din cei prezen?i cântar? colinde, iar copiii recitar? poezii.
Alin se foia emo?ionat pe scaun trecându-?i mereu degetele prin p?r. Când Eliza îl anun?? c? urmeaz? s? cânte, inima începu s? îi bat? cu putere. R?mase nemi?cat câteva clipe în fa?a auditoriului care a?tepta în t?cere, apoi duse vioara sub b?rbie. Arcu?ul alunec? blând peste corzi. Brusc î?i reaminti momentul în care începuse s? cânte pentru prima dat?, acolo, în codrul copil?riei lui. Acordurile viorii r?sunau în biseric? de parc? micu?a privighetoare cânta cu el. Casa bunicului cu florile din fereastr?, fântâna de la marginea satului, câmpurile cu maci, covorul verde al ierbii, alunecau peste corzi aducându-l mai aproape de ele. Când ultimile sunete se sfâr?ir?, to?i t?cur? vr?ji?i. În cele din urm? aplauzele r?sunar? cu bucurie în l?ca?ul Domnului.
Dintr-odat? privirea lui Alin se opri pe chipul celui care îi d?ruise vioara. Era în spatele tuturor. Se sprijinea în acela?i toiag noduros. Fl?c?ul îi zâmbi cu bucurie. Mo?neagul d?du din cap aprobator, apoi râse ridicând o clip? din sprâncenele stufoase ?i albe, de parc? voia s? îi spun?: „Vezi, nu ?i-am spus c? vioara este fermecata?”.
Lui Alin îi c?zu de sub pleoape o lacrim? de recuno?tin?? care se prelinse peste obraz înnodându-se în b?rbie. A l?sat capul în jos, dar când l-a ridicat s? îi mul?umeasc?, mo?neagul disp?ruse.
Dup? ce plecar? cu to?ii la casele lor Alin se hot?râse s? se întoarc? în satul lui, la casa unde locuise cu bunicul. De data aceasta voia s? o ia cu el ?i pe Eliza, fata cea mai frumoas? de pe p?mânt, a?a cum îi pl?cea lui s?-i spun?. O ceru în c?s?torie în seara aceea de la p?rin?i ei ?i f?cur? în scurt timp o nunt? simpl?, dar frumoas?, la care particip? tot ?inutul.
Se spune c? vioara fermecat? a lui Alin se mai aude ?i ast?zi. Codrul poate m?rturisi toate acestea c?ci înc? mai ascult? glasul vr?jit ?i minunat al viorii.

Când bunica termin? de citit aceast? povestire, literele se furi?ar? t?cute pe lâng? col?ul foii de hârtie ?i pornir? în acela?i ?ir c?tre ciorapul tricotat. Se l?sar? s? cad? în?untru ca ni?te furnicu?e care se scufund? în adâncul p?mântului, pân? ce ultima liter? disp?ru din fa?a privirilor mele uimite.
-Merele din vârf sunt mult mai dulci decât celelalte, spuse parc? ghicindu-mi gândurile. Promit s? nu suflu nicio vorbuli?? mamei tale despre asta, continu? râzând l?sându-se pe spate cu capul spijinit de canapea. Adormi imediat. N?rile îi frem?tau juc?u?e l?sând aerul s? ?uiere discret peste buzele pline. B?rbia îi mai tremura uneori, iar pleoapele se mi?cau încet. Am privit-o lung.
-Poate c? bunica descoper? acum alte pove?ti pe care s? le tricoteze ?i s? le ascund? în ciorapul fermecat, mi-am spus ie?ind din camer? zbughind-o pe lâng? mama, direct în gr?din?. Am urcat iute treptele sc?rii care se sprijinea de trunchi oprindu-m? în vârful copacului, chiar lâng? o creang? groas? l?sat? de greutatea poamelor c?rnoase ?i dulci.

Carmen Vin?an (Camy Traitly) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro