Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Casa cu buburuze

de Constantin Iliescu

Nu credeam că viața mea se va schimba total în doar o săptămână. Telefonul a sunat într-un moment propice, cum s-ar spune. Un bun prieten, care lucrează la un ziar serios, îmi dă un pont.
- Du-te în satul P. și ai să vezi ceva interesant. O casă acoperită toată de buburuze. Du-te astăzi
dacă poți, ca să mai prinzi fenomenul. Sună-mă dacă iese de-un reportaj. Pune și de-o poveste, vezi tu! Hai! Salut! Pa!
Am văzut la televizor că a mai fost așa ceva la o mănăstire prin Moldova, pe undeva. Am pornit pe autostradă spre Pitești și de acolo cu G.P.S.-ul am ajuns în satul P. înainte de prânz Satul părea pustiu. Casele care se întindeau de-a lungul șoselei sunt case simple și sărăcăcioase. Singura clădire mai înaltă este biserica. Am mers într-acolo, sperând că voi întâlni pe cineva și într-adevăr în curtea bisericii o femeie micuță, nu foarte în vârstă, mătura aleea de piatră de la intrare. Mă legitimez și o informez că vreau să scriu un reportaj la ziar despre o casa cu buburuze.O întreb dacă știe ceva despre o casă acoperită de buburuze. Se oprește din măturat și arată cu coada măturii spre o direcție incertă apoi mă invită să intru. Ne așezăm pe o bancă în curtea bisericii și începe să-mi dea lămuriri. Începe imediat, ca și cum, de abia aștepta să vorbească;
- A fost duminica trecută. De dimineață am ieșit afară și ce să vezi! Casa era îmbrăcată în…
buburuze. Nici nu puteam să deschid ușa. Erau mii și mii, nu aveai unde să pui palma, nici pe ferestre, nici pe ziduri, așa au stat cam două zile. Era o mulțime de nuanțe de roșu crem galben verzui. Nu am mai văzut așa ceva niciodată. Se spune că prevestesc o iarnă grea.
- Deci treaba nu s-a întâmplat ieri-alaltăieri?
- Nuu! A fost săptămâna trecută.
Sunt dezamăgit. Îmi vine să-i dau telefon, amicului meu și să-i spun ceva de dulce. Are noroc pentru că, aici în vale, nu există semnal. Încerc să mai lungesc vorba ca să mai aflu ceva în plus, în speranța că nu am bătut drumul degeaba. Femeia, văd că este bucuroasă să mai stea de vorbă cu cineva și să se mai odihnească. Îmi arată casa cu pricina. Se află pe deal, sub poala pădurii. O casă nouă, frumoasă, cu mansardă și cu două ferestre mari, cu arcade și cu o terasă mare în față, Femeia are telefon mobil și îmi arătă câteva poze cu casa acoperită de buburuze.
- Asta este casa. Nu este locuită. Este casa ”Doamnei”.
- Cine este ”Doamna”?
- Este o persoană de la noi din sat care e în străinătate acum și este o doamnă. E o poveste lungă.
- Păi spuneți-o! Am să o scriu la ziar, dacă e interesantă.
Eram în căutare de subiecte, telefonul a sunat într-un moment propice, dar venise cu o întârziere de o săptămână ani. Acum, că eram deja în această situație, de bună seamă, rezultat a unor încurcături acolo sus, în calculatorul universului, care face programarea destinelor oamenilor, am căutat să aflu mai multe despre buburuze, casa de pe deal și despre enigmatica ”doamnă”, care nu locuia acolo.

Nu apucă să-mi spună două vorbe când de unde undeva din spatele nostru,o voce iritată;
- Bună ziua. Care-i treaba?
Un tip mic de statură, cu ochii vioi și fața pământie, s-a apropiat pe nesimțite de noi .
- Soțul meu. Spune femeia. Vă las cu el, că știe mai multe.
Facem cunoștință. Se numește Ion. O iau de la început. L-am pus la curent cu problema mea, dar părea ușor nemulțumit că o prinsese pe nevastă-sa conversând cu un străin. I-am arătat în continuare motivele și a înțeles imediat situația. Omul mi-a confirmat că, ”doamna”, nu a stat niciodată în casa aceea, pentru că a plecat din sat și acum nu se știe exact pe unde se află. Cel mai sigur se află prin străinătate de unde mai trimite uneori bani părinților. El cu nevastă-sa, sunt cei care au grijă de biserică și de ”casa doamnei”. Iarna fac focul să nu se răcească pereții, ca să fie gata de primirea ei, dacă s-ar întoarce pe neanunțate.
Îl rog, dacă are timp, să îmi povestească mai în amănunt despre toate acestea, simțind că este un miez de mister și de aventură. Este de acord și îmi propune;
- Haide-ți să o vedem mai de aproape.
Am început să urcăm dealul înverzit pe o cărare șerpuită care trece pe lângă casa cu pricina, pe lângă vreo douăzeci de stupi și pe lângă două vaci care pășteau liniștite. Urmăm cărarea care se pierde în pădure și pe drum, omulețul, a început să povestească. Spune că fenomenul s-a întâmplat noaptea. Nimeni nu le-a văzut venind în zbor, așezându-se. Atenția le-a fost atrasă în dimineața zilei următoare. Era o dimineață extraordinar de frumoasă, senină și răcoroasă. Oamenii satului care veneau la biserică, fiind duminică, au văzut casa acoperită de o culoare roșiatică și gălbuie și se opreau în mijlocul drumului, minunându-se. Imediat a anunțat-o pe mobil și pe Doamna care era pe undeva prin străinătate. Omulețul vorbea monoton, înșirând cuvintele:
- Noi suntem oameni simpli. În sat la noi, nu avem nimic cu ce să ne mândrim. Suntem săraci,
cuminți și muncitori din fire, dar în vremurile acestea, să fi sărac, cuminte și muncitor nu este un motiv de mândrie, ba dimpotrivă. În plus suntem și mici de statură. Așa e soiul nostru. Nu suntem pitici, suntem doar mici de statură, motiv pentru care cred că și satul se numește M…ști. Nu avem talente deosebite, așa că lumea nu ne băga în seamă. Nu știm să cântăm din fluier sau din frunză, nu știm să încondeiem ouă sau să țesem la război pânză de borangic. Majoritatea suntem culegători de fructe de pădure, de ciuperci, de zmeură, fragi, mure, coacăze, alune și de ce ne mai dă Dumnezeu.
În satul ăsta cu oameni mici, nimeni nu se mândrește cu nimic, concluzionează omulețul.
- Totuși casa cu buburuze…
- Eh! Casa cu buburuze! Casa cu buburuze o să devină o poveste de spus la nepoți cândva, pentru
că are o istorie cam ciudată.
- Păi spuneți-o ca s-o dau la ziar. Lumea o să afle și în satul vostru or să vină turiști. Turiști cu bani.
- I-o știu! Cum ziceți!
- Dacă spuneți că în satul acesta nu s-a întâmplat nimic niciodată, iată că s-a întâmplat totuși ceva.
- Cred că da, ar fi și la noi un motiv de mândrie.

Redau în continuare, pe scurt, cele aflate din gura lui Nea Ion:
”În familia unor oameni de aici, s-a născut un copil, o fată, care la 16 ani arăta ca orice fată de la oraș sau din alte parți. Nu era pitică precum ceilalți și mai ales era deosebit de frumoasă. Adică era normală, dar comparându-se cu frații săi și cu copiii de vârsta ei, a înțeles că nu era normală. A început să se ascundă de oamenii din sat. Pădurea, fiind la doi pași de casa lor, se ascundea bineînțeles, acolo.
Ajunsese să cunoască foarte bine pădurea, plantele și animalele. Oamenii o întâlneau rar, doar când se duceau după ciuperci, dar ea îi evita. Lumea a început să o numească fata pădurii
De multe ori, tot ascunzându-se pe după copaci, îi conducea în locurile cu ciuperci. Când o zăreau pentru câteva clipe, se luau după ea și astfel, dădeau de o mulțime de pâlcuri întregi de ciuperci. Tot așa, știind locurile cele mai bune cu zmeură sau afine sau mure, îi conducea pe săteni la locurile potrivite. Era modul ei de ai ajuta pe oameni. Sătenii îi lăsau în schimb haine și mâncare. Mai făcea și alte fapte bune; punea la loc puii de păsărele căzuți din cuiburi, căuta ghindă pentru veverițe și altele. Se spune că odată a vindecat cu ierburi rana unei căprioare. Altă dată a hrănit cu laptele luat de la căprioare, niște pui de lupi, care i-au devenit buni prieteni. Trăia printre plante, păsări și animale cum trăim noi printre oameni. Însă cel mai mult îi plăcea să privească cum păsărelele și animalele se împerechează. Se pare că simțea în corp un îndemn ciudat, pornit din adâncul necunoscut al trupului ei.” Tovarășul meu se oprește o clipă întrebându-mă:
- Nu știu dacă mă înțelege-ți.
I-am răspuns că înțeleg, că nici eu nu am crescut numai cu ”big-mac”. Și în continuare:
”De la o vreme însă fata nu le-a mai apărut în cale. Oamenii au descoperit-o zăcând bolnavă într-un bordei făcut cu mâinile ei din niște trunchiuri de copaci sub geana dealului. Au chemat vraciul satului să o consulte și eventual să-i dea un leac. Acest vraci era bătrân, dar uns cu toate alifiile, așa că nu i-a trebuit mult și a dat diagnosticul: ”Fata trebuie măritată”
Satul era îmbătrânit. Unii, nutreau în secret speranța că de-acum încolo se vor naște și pe aici copii normali. Speranța venea de la această fată.
După cum se știe, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Oamenii au hotărât să-i facă o casă, zestre din partea satului, ca nu cumva să vină vreun flăcău din alt sat, să o ia de nevastă și să o ducă printre străini.
În continuare sătenii au ținut sfat și s-au hotărât să caute un arhitect, care să-i proiecteze o casă așa cum vrea ea. Au dat anunț la un ziar din Capitală și după un scurt timp a venit unul. Acesta, s-a uitat lung la terenul de pe deal, la pădure și la Ana, căci așa se numea fata și a desenat o casă mândră cu două ferestre mari cu arcade și o terasă, care dădeau spre vale. Când i-a arătat desenul, fata a fost foarte entuziasmată și la chemat în pădure să-i arate lumea ei; păsările cântătoare, veverițele, lupii și vulpile și la sfârșit, coliba făcută de ea și alte multe lucruri de care era mândră. Arhitectul a lăudat-o pentru talentul ei, pentru pasiunea pentru plante, păsări și animale și ea a fost foarte fericită. A stat cam o săptămână pe aici prin sat dar a trebuit să plece la treburile lui până la urmă. Fata a rămas cu gândul la arhitect. Într-o zi, s-a așezat pe iarbă și o buburuză a aterizat lângă ea. A luat-o în palmă și conform obiceiului, i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita”. Buburuza nu voia să-și ia zborul. Se învârtea în cerc și i se așeza din nou în palmă. Se vede era un semn.”

”În continuare, cu mic, cu mare, vorba vine, sătenii s-au apucat să ridice casa. Fiecare a contribuit cu ce putea; unul cu o cărămidă, altul cu un cancioc de var sau de nisip. În scurt timp casa a fost gata și au început să aștepte. A trecut un an, au mai trecut doi, trei, dar nimeni, niciun băiat de prin satele vecine nu a fost impresionat de fată sau de casa ei mândră. Fata a trecut de 18 ani și tot satul a fost cuprins de îngrijorare pentru că pe meleagurile noastre nu s-a găsit un flăcău potrivit pentru ea. Mai marii satului au hotărât atunci, împreună cu părinții, să o ducă în alt loc, într-un oraș, de exemplu, la București. Au reușit să o angajeze la o întreprindere de construcții, unde a primit pensulă ca să vopsească tocurile de la ușile caselor pe care le construia întreprinderea. Pe șantier,oamenii i-au remarcat nu numai frumusețea, ci și faptul că a prins foarte repede meseria. Șefului de șantier i-a plăcut și a pus-o secretară. Drept mulțumire, a făcut dragoste cu acesta așa cum credea ea că trebuie să răsplătească pe cineva. Într-o zi soția șefului a venit în vizită și l-a văzut pe soțul ei făcându-i o cafea secretarei, lucru de neînțeles deoarece ei nu i-a făcut cafea niciodată. Prin urmare a fost dată afară. A intrat într-un parc, s-a așezat pe o bancă și o buburuză s-a așezat în palma ei și conform obiceiului i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita”. Buburuza și-a luat zborul spre vest. A urmărit-o cu privirea, până când ochii i s-au umplut de lacrimi și nu a mai văzut-o”

”De locuit, a locuit la noi, la mine și la nevastă-mea, că pe vremea aceea lucram la circ. Se simțea din ce în ce mai rău și mai străină în lumea în care sosise. Ducea dorul dealurilor ei verzi, copacilor, veverițelor, aricilor și tuturor vietăților pădurii. O cuprinse o mare indiferență față de tot ce era în jurul ei și chiar de corpul ei. Văzând-o, ne-am îngrijorat și am luat-o cu noi la circ să vadă o altfel de lume și poate să o angajăm acolo ca să câștige un ban. A fost primită la curățenie, la animale. A intrat în cușca animalelor sălbatice fără nicio reținere. Acestea au mirosit-o și au lăsat-o să-și facă treaba. Dresorul, văzând că animalele o iubesc, a luat-o în echipa lui și a învățat-o să facă dresură de cai, lei și tigri. Lângă animale a început să se simtă din nou fericită. A simțit nevoia să-i mulțumească pentru bunătatea lui și într-o seară a mers în cabina lui și au făcut dragoste. Ea a vrut doar să-i fie recunoscătoare, fără să aibe vreun sentiment de jenă sau de vinovăție anume. Dresorul se mira în sinea lui că fata asta făcea dragoste ca și cum ar bea apă, dar ea se comporta la fel ca vietățile pădurii când erau fericite.
În dimineața următoare a ieșit pe peluza din fața circului și s-a așezat pe iarbă. O buburuză s-a așezat în palma ei și conform obiceiului, i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita”. Buburuza și-a luat zborul spre vest. A urmărit-o cu privirea, până când ochii i s-au umplut de lacrimi și nu a mai văzut-o.

Trapezistul, văzând-o atât de frumoasă și de inteligentă i-a propus să vină la el în echipă să o învețe să zboare la trapez. A învățat-o primele noțiuni despre elan, balans, și în general despre tehnica zburătorilor la trapez. Ajunsese să zboare la trapez la fel de bine ca ceilalți. Aplauzele din partea publicului, nu se mai opreau. Vânzarea biletelor era în creștere și trapezistul i-a mulțumit frumos. Seara a mers în cabina lui și în semn de recunoștință, au făcut dragoste.
În dimineața următoare a ieșit pe peluza din fața circului și s-a așezat pe iarbă. O buburuză s-a așezat în palma ei și conform obiceiului i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita”. Buburuza și-a luat zborul spre vest. A urmărit-o cu privirea, până când ochii i s-au umplut de lacrimi și nu a mai văzut-o.
Un acrobat din trupa acrobaților, care mergeau pe sârmă, a rămas și el foarte impresionat de faptul că fata cea frumoasă putea să zboare la trapez. A început și el să o învețe primele noțiuni despre echilibru și despre cum trebuie ținută în mâini bara de metal și ea a început să meargă pe sârmă la fel de bine ca ceilalți acrobați. După aceasta este de prisos să mai amintesc că și acestuia i-a fost recunoscătoare așa cum știa ea mai bine să fie. În dimineața următoare a ieșit pe peluza din fața circului și s-a așezat pe iarbă. O buburuză s-a așezat în palma ei și conform obiceiului i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita”. Buburuza și-a luat zborul spre vest. A urmărit-o cu privirea, până când ochii i s-au umplut de lacrimi și nu a mai văzut-o. Mi se pare că și un arlechin a învățat-o toate giumbușlucurile lui.
Când a venit la circ un control de la A.N.A.F., pe director, l-a luat o durerea de cap. Acesta a rugat-o să-i facă un ceai de plante. Fiind specialistă în plante, i-a făcut un ceai dintr-un amestec secret de sunătoare, gălbenele, flori de tei și busuioc, cu care l-a servit pe director și pe controlorul de la A.N.A.F. Acesta fost foarte încântat când a gustat ceaiul și a lăudat-o foarte mult. Curând, la urechile directorului, a ajuns zvonul despre faptul că a scăpat de amendă doar pentru că fata s-a culcat cu șeful de la A.N.A.F., pe motiv că acesta a lăudat-o în legătură cu ceaiul. Directorul circului, om bătrân și serios, a suferit cumplit și a dat-o afară.
În dimineața următoare a ieșit pe peluza din fața circului pentru ultima oară și s-a așezat pe iarbă. O buburuză s-a așezat în palma ei și conform obiceiului i-a spus cântecelul cu ”buburuză-ruză, încotro vei zbura acolo m-oi mărita. Buburuza și-a luat zborul spre vest. A urmărit-o cu privirea, până când ochii i s-au umplut de lacrimi și nu a mai văzut-o.
Cu bani primiți când i s-a făcut lichidarea, nu i-a mai rămas decât să se întoarcă de unde a plecat. Pe când era la autogară și voia să-și ia un bilet la autobuz spre satul ei a avut o revelație, chiar când a ajuns la casa de bilete. A înțeles dintr-o dată de ce buburuzele zburau mereu spre vest. De ce? Pentru că acolo trebuie să se îndrepte ea, ca să-și găsească ursitul. A făcut în gând o listă cu țările din vest, care îi erau ei mai cunoscute după denumire; Italia, Spania, Franța, Germania și Anglia și a jurat că va face tot posibilul să viziteze aceste țări în căutarea alesului. A cumpărat un bilet la o cursa cu autocarul spre Italia. Peste tot pe unde a umblat, dacă făcea cunoștință cu vreun om care o aprecia într-un fel sau altul, se găsea mereu câte o buburuză pe care o lua în palmă și îi cânta acel cântecel, și apoi o urmărea cu privire înlăcrimată cum se îndrepta, de data aceasta, către est.”
- De unde cunoști, dumneata, toate amănuntele acestea?
- V-am spus eu, cu nevastă-mea lucram la circ la curățenie. Circul s-a desființat și am fost și
noi obligați să ne întoarcem în sat.
- De unde știți că a fost prin țările alea, de unde trimitea bani?
- Fata trimitea bani părinților care fiind oameni bătrâni, mă rugau pe mine să-i schimb în lei.
Banii trimiși de erau, lirele italiene, mărci, franci,pesetas,lire englezești, pe care îi câștiga ea de pe unde umbla, prin țările alea.
- Ce se mai știe de oamenii de la circ?
- Nu se știe clar motivul pentru care trapezistul a slăbit cablurile care întindeau sârma acrobatului și
acrobatul, cam în același timp, a desfăcut din șuruburi, bara de la trapez. Ambii s-au făcut zob în săptămâna următoare. Directorul a închis circul și s-a pensionat.
- Dar arhitectul?
- Arhitectul a venit de mai multe ori în sat și a întrebat de fata pădurii, cum îi plăcea lui să-I spună,
dar negăsind-o, a renunțat.
- Și cum vă explicați, dumneavoastră, invazia de buburuze, așezate numai pe casa ei.
- La întrebarea aceasta, vă spun drept, nu știu să răspund. Poate a crezut că rolul ei pe pământ
este să aducă bucurie în sufletele bărbaților care o apreciau într-un fel sau altul și cu care se culca, în semn de recunoștință. Cred că a cunoscut lumea, dar nu a cunoscut dragostea. Numai astfel se explică invazia de buburuze care s-au așezat numai pe casa ei.

După acest periplu, în care am aflat povestea fetei pădurii, ne întoarcem pe aceeași cărare. Lăsăm casa în urmă, dar după un moment, din spatele nostru se aude o voce cu un accent ușor italienizat
- Bună ziua domnilor
Ne întoarcem și privim spre casă. O femeie blondă stă pe terasă, în fața unei mese pe care se află două cești de cafea. Domnul Ion, surprins și entuziast:
- Este ”Doamna”! Da, s-a întors! Bine ați sosit doamnă! Bine ați sosit! El este reporterul care se
interesează de buburuzele dumneavoastră.
Mă invită pe tereasă, la o cafea. Stăm de vorbă de parcă ne cunoaștem ”de când lumea”. Vorbele mele de laudă la adresa ei și a casei cu ferestre mari și terasă, îmi ieșeau din gură fără să le pot controla. Sunt invitat să mai rămân. După o săptămână am înțeles că aici este rostul meu și am început să învăț despre albine, stupi, și miere. Ne propunem să ne apucăm de apicultură, până când moartea ne va despărți. O vacă vine singură să o scarpin între coarne. Mă simt cu adevărat ”de-al locului”.

Constantin Iliescu (icon) | Scriitori Români

motto: incearca si vei afla

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro