Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Mingea

de Viorel Darie

Mingea

(din volumul Bucovina - plai de basm si dor)

Prea multe bunătăți n-au adus părinții lui Ionuț de la București. Au adus ceva dulciuri, ceva de mâncare, dar mai puține mofturi de joacă pentru copil. Ce și-au zis ei: au bagaje multe, iar băiatul are cu ce se juca la munte, prin iarbă, pe lângă casă, de ce-i trebuie atâtea jucării?!
I-au adus, totuși, o minge mare, albă, colorată cu galben și albastru. Minge ușoară, bine umflată. A doua zi, după ce părinții ajutaseră la cosit și uscat iarba și după ce se mai ridicase roua din ogradă, tatăl lui Ionuț scoase mingea cea frumoasă cu care venise de la București. De îndată, ieșiră cu toții să se joace în ogradă. Ce frumos și plăcut era să se joace în soare! Doar că zdupăiturile astea nu prea erau pe placul albinelor din prisacă, acestea amenințând cu zborul lor nervos. Chiar o mușcară pe mama lui Ionuț de frunte, iar ea își puse un prâșnic cu apă rece pe mușcătură, să nu se umfle prea tare fruntea.
De aceea plecară pe toloacă, lângă uliță, să bată acolo mingea, unde era mai bine, albinele nu-i mai chinuiau, și era mai mult teren neted de joacă. Doar că toloaca era cam înclinată spre vale, acolo unde se jucau ei, iar mingea amenința mereu s-o ia la vale, prin toloacă, spre gardurile vecinilor din vale.
Și, nu se știe cum, dădu Ionuț mai tare cu piciorul în minge, că se și duse repede la vale, țopăind din dâmb în dâmb, până ajunse undeva departe, în iarba mare de la vecini, încât i se pierdu urma.
Ionuț și cu tatăl său coborâră pe toloacă în vale, spre ogorul vecinilor, să caute mingea. Din păcate, mingea se ascunsese așa de bine, de nu era chip s-o găsească, de parcă intrase-n pământ. Și nu era un ac sau un ou, să nu se vadă, era ditamai minge mare și colorată. Unde s-o fi ascuns? Umblând ei multă vreme și căutând, la un moment dat, tatăl lui Ionuț decise să renunțe la minge, că prea încurcaseră iarba și lujerii cartofilor din grădina vecinilor.
Anuța și frățiorii ei, care văzuseră cum fugea mingea la vale, apoi văzură toată scena cu căutarea mingii, și, după ce Ionuț cu tatăl lui plecaseră bosumflați spre casă, ieșiră degrabă să-și încerce norocul să caute și ei mingea. O găsiră numaidecât, fiind prea isteți ca să n-o găsească. Mingea era mascată bine, undeva sub niște vreji mai înalți de cartofi.
Mare bucurie când găsiră mingea! Și-așa n-avuseseră ei minge așa mare de când erau, iar acum se jucau toată ziua cu ea, prin curte și chiar prin casă.
A doua zi, Ionuț, jelind mingea lui cea colorată și mare, ieși pe toloacă, să privească în vale, cam pe unde fugise mingea. Rămase uimit, văzând cum copiii vecinilor din vale se jucau fericiți cu mingea pierdută. Nu știa ce să facă. La început avea oarecare reținere, să meargă sau nu să-și ceară mingea înapoi, dar mai apoi se hotărî să încerce. Ajunse în curtea vecinilor și îndrăzni să spună:
- Asta e mingea mea! Am venit să iau mingea.
Dar ei se jucau mai departe cu mingea și nici măcar nu-l luau în seamă pe copilul cel necăjit. După ceva vreme, Anuța îi zise așa, într-o doară:
- Ce minge ? Asta-i mingea noastră! O avem de nu știu când! Dacă vrei, te primim să te joci cu noi.
Pe Ionuț îl apucă plânsul și urcă dezamăgit la deal, spre casă. Aici le povesti părinților ce se întâmplase cu mingea.
- Măi, copile, dacă ei nu vor să ți-o dea de bunăvoie, lasă-le lor mingea. Luăm noi alta din târg. Hai să mergem în livada de jos, căci avem și azi de greblat fân pentru zece prepeleci. Ne ajuți și tu, uite, ți-am găsit o grebla mică și ușoară. O găsisem în pod, dar trebuia să-i mai pun doi dinți, că-i lipseau.
Mai spre seară, fiind toți în casă și odihnindu-se după munca de la greblatul fânului, iată, se trezesc la poartă cu niște copii. Erau chiar copiii din vale. Aceștia, după ce se săturaseră de joacă, mustrându-i cugetul că luaseră mingea copilului și oarecum spășiți, se gândiseră s-o înapoieze.
Se împăcară. Ca dovadă, ieșiră în ogradă să se distreze cu toate jocurile cu mingea pe care le știau. Îi chemară și pe bunici la joacă. Făcură două echipe, pe bunici îi puseră în câte o poartă, cei mici erau puși la înaintare, iar cei mari dădeau goluri de pe margine. Ce frumos e la țară pe înserate! Nici albinele nu-i mai sâcâiau acum.

(va urma)

Viorel Darie (vioreldarie) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro