proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

- Ce faci, Nina, spune mama, v?zându-m? aplecat? asupra caietului. Despre ce mai scrii acum?
M? întorc c?tre ea ?i-i zâmbesc.
- Despre drumul de ast?zi pân? la redac?ie, printre lanurile de gunoaie. Cred c? ?sta o s? fie prologul romanului.
- Mai bine te-ai gândi la întâlnirea cu Puica. Tu chiar crezi c? are inten?ii bune? Chiar crezi în împ?carea asta?
A?a a r?mas mama, pragmatic? ?i neîncrez?toare. Dup? moartea colonelului Motomancea, de care aflasem când am îndr?znit s? relu?m leg?tura cu Filosoful, mama a r?suflat u?urat?. Cu acest om n-ar fi primit niciodat? s? se împace, nici dac? Maica Stare?? ne-ar fi trimis din nou în lume pentru neascultare. De altfel, se pare c? nu de la el porniser? amenin??rile, ci de la alte persoane, aflate înc? în via??. Dup? ce noi dou? am disp?rut atât de brusc din peisaj, a fost o perioad? în care amenin??rile s-au reorientat asupra Filosofului. Numai c? orice na? î?i are na?ul. Nu te po?i pune cu presa, a patra putere în stat, oricât de potentat ai fi. ?antajul este o arm? care rezolv? lucrurile foarte bine ?i Filosoful le percepe o contribu?ie (pe care o va folosi pentru publicarea romanului) în schimbul p?str?rii t?cerii asupra identit??ii ?i faptelor lor atâta timp cât ei se afl? în via??. A?a se explica faptul c? putem merge în ora?, f?r? fric?, de câte ori dorim, cel pu?in f?r? fric? de du?manii cu nume ?i prenume.
- Mami, r?spund, legat de Puica am hot?rât amândou? c? îi acord?m prezum?ia de nevinov??ie. Am hot?rât c? dac? Dumnezeu n-a pedepsit-o, înseamn? c? nu vrea s? facem asta noi. Înseamn? c? a avut motive s?-i acorde ?ansa asta, ?ansa iert?rii, a?a cum o acord? oric?rui om. ?i ?tii bine c? împ?carea asta face parte din „ispitirea canonic?”. Trebuie s? dovedim c? suntem capabile de umilin?? ?i supunere.
În lunile care au trecut de la mutarea noastr? aici, mama a cunoscut-o mai bine pe Maica Mihaela. Cred c? a recunoscut în ea un spirit asem?n?tor cu al ei înse?i, o erudi?ie poate ?i mai mare ?i o minte înc? ?i mai ager?. Cred c? faptul c? o respect? intelectual a f?cut posibil? supunerea f?r? crâcnire, cea indispensabil? unei vie?i monahale.
Dar, chiar dac? ?i-a mortificat voin?a, mintea mamei a r?mas tot inchizitiv? ?i înd?r?tnic?.

- ?i dac? omul, împins de firea lui pârdalnic?, îl tr?deaz? pe Dumnezeu ?i dup? ce acesta i-a dat ?ansa iert?rii? Nici atunci nu-l pedepse?te?
Tonul îi este p?tima?, e tonul pe care i-l ?tiu a?a de bine. Cu ceva mai pu?in? vehemen??, continu?:
- Nina, tunderea în c?lug?rie ?tii bine ce este – e o cununie. Sunt prea b?trân? s? mai fac înc? un mariaj pripit, f?r? o convingere deplin?, doar cu speran??. Dumnezeu trebuie s? m? conving? c? e vorba de iubire. Eu îi ar?t iubirea mea, el mi-o arat? pe a Lui, pân? la cap?t ?i necondi?ionat.
- Mam?, te mai îndoie?ti de iubirea lui Dumnezeu? Nu ne-a dat atâtea dovezi?
- Ba da, dar eu dau acum un examen. Examenul iubirii depline, al iert?rii ultime, al sacrificiului de sine. ?i El trebuie s? fac? ceva mai mult decât a f?cut pân? acum.
Se întoarce apoi la subiectul Puica.
- Eu nu cred c? va veni. Nu cred c? va veni pentru c? nu are gânduri bune. Ea nu crede o iot? în împ?care. Ea e în spatele celor care ne-au amenin?at – face parte dintre ei.
Cumva are dreptate cu neîncrederea, sunt ?i motive s? ne îndoim de bunele inten?ii ale rudei noastre. La întâlnirea pe care am stabilit-o la telefon, prin intermediul Filosofului, Puica mi-a cerut scurt pe doi s? renun? la publicarea romanului. Am asigurat-o c? voi schimba numele, locul, ba chiar ?i timpul în care s-au petrecut toate astea. Am asigurat-o c? voi publica sub pseudonim. Dar am spus c? nu pot renun?a. C? personajele î?i cer na?terea, ie?irea la lumin?, c? sunt vii ?i î?i cer dreptul la via??. Nu le pot avorta. Într-un final a acceptat ?i am stabilit întâlnirea. Filosoful a spus c? suntem nebune de legat ?i eu ?i mama c? ne expunem astfel.
Zilele astea mama mi-a vorbit pentru prima dat? despre cum a vizitat-o Puica în închisoare, cum i-a otr?vit sufletul ani de zile, cum imediat dup? ce a fost închis? i-a trimis scrisoarea pe care aceasta a ar?tat-o pe jum?tate la procesul cu mine prin acel cet??ean care venise ca martor. Mi-a povestit ?i ce a gândit cu pu?in înainte s? fie ridicat? de securitate.
Am notat toate acestea cu luare aminte. Vreau îns? ca acum s?-mi pun în ordine gândurile. Ce-i drept ?i eu am visat urât. Vechiul meu vis.
- Hai s? ne odihnim un pic, îi propun mamei.
Nu prea se cade ca o c?lug?ri?? s? doarm? dup? amiaza adic? s? leneveasc?, ar trebui s? ne rug?m dar socotim c? ni se va îng?dui acest? mic? abatere, c?ci drumul a fost lung ?i obositor.
- I-auzi! N-auzi? spune mama.
Auzul mamei este foarte fin în compara?ie cu al meu. Îmi ciulesc urechea bun? ?i abia atunci aud ?i eu. E undeva departe, într-un registru foarte înalt. Am mai auzit sunetul ?sta pe când eram proasp?t venite aici. Crezând c? e vreun animal hoinar, fl?mând sau poate r?nit, am luat atunci o farfurie cu resturi de mâncare ?i m-am dus afar?, luând-o pe potec? printre b?l?rii ca s?-l caut. Numai c? nu am g?sit nimic, nicio fiin?? vie, iar sunetul p?rea c? se aude când în fa?a mea, când în spate, când din lateral ... La un moment dat s-a l?sat t?cerea ?i atunci am auzit distinct glasul maicii stare?e la fereastra chiliei ei, poruncindu-mi s? m? îndep?rtez în grab? ?i s? ferec poarta schitului dup? mine. Am f?cut întocmai.
Acela?i sunet se aude acum.
- Semn r?u, zice mama, iar eu îi fac semn s? tac?. M? închin, iau cartea de rug?ciuni ?i încep s? citesc cu glas tare. Somnul ni s-a evaporat.
Dup? ce citim ?i ultimul psalm, m? uit la ceas. Ar trebui s? ne preg?tim. Mai e o jum?tate de or? pân? la întâlnire. Eu fac pu?in? ordine în chilie iar mama se posteaz? la fereastr?. De aici vedem perfect drumul pe ?ar? pe care vin ma?inile, drum care leag? a?ez?mântul nostru cu ?oseaua de centur?. Pe aici vine ma?ina mân?stirii o dat? pe s?pt?mân? cu cele trebuincioase traiului. Pe aici ar trebui s? vedem ma?ina str?in? a coanei Puica. Numai c? totul este în nemi?care, vântul a stat ?i nicio tulpin? nu se clinte?te. Trece sfertul academic, trece o jum?tate de or?, trece o or?, nimic. ?i nimeni.
- Vezi? spune mama, u?or sfid?toare. Ţi-am spus eu c? nu vine?
Îndat? ce mama termin? de vorbit, cineva ne bate la u??. Este una dintre maicile rasofore care îmi comunic? c? maica stare?? vrea s? m? vad?. Doar pe mine singur?.
De cum intru la ea în chilie, maica stare?? m? avertizeaz?:
- S? nu te tulburi de ce o s?-?i spun acum. Cred c? Dumnezeu te pune la încercare ... E vorba despre fiica ta ...
Pe moment sunt str?in? de orice reac?ie. Eu una m? a?teptam s?-mi spun? c? Filosoful i-a dat telefon (singurul nostru celular e la maica stare??) ?i a anun?at c? Puica a amânat întâlnirea pe o alt? zi. Restul vie?ii mele e r?mas? în afara por?ilor noii mele vie?i. Nu pot decât s? îngaim, proste?te:
- Care fiic??
- Fiica ta Martha, din Germania. A avut un accident. Aici în România. Cred c? venise s? te caute. Nu te tulbura, n-a murit.
Pân? s? apuc s? spun ceva, maica Mihaela îmi întinde un bile?el:
- La spitalul ?sta o g?se?ti – ai aici adresa. Ţi-am comandat un taxi. Maicile Irina ?i Sofronia te înso?esc în ora?, apoi se întorc pentru Vecernie.


Mintea îmi e opac?. Nu m? întreb cum a aflat maica stare?? despre Martha. M? întreb dac? voi ajunge suficient de repede la spital. M? întreb în ce stare îmi voi g?si copilul. M? rog lui Dumnezeu ?i Maicii Sale. M? rog pentru Martha, m? rog pentru mine. S? pot îndura tot ce mi se a?terne în cale. Am ajuns. Debarc?m în Valea Plângerii. Acolo unde salv?rile de?art? trupuri întinse pe t?rgi, iar oamenii pe picioare intr? pe o alt? u??. Întreb?m la recep?ie de Martha Helmans. Internat? acum 3 ore – accident de circula?ie. Se afla la volanul autoturismului. Impact din lateral – neacordare de prioritate, apoi r?sucire ?i impact din fa?? – accident în lan?. Fiica mea circula regulamentar. A fost nevoie de descarcerare. A fost nevoie de resuscitare. Fracturi multiple, printre care de bazin ?i de coaste. Leziuni pleurale ?i ale diafragmului. Acesta este însp?imânt?torul bilan?. Cum s? fac s? ajung la ea? În ce stare e acum? E con?tient??
Dup? o a?teptare care mi s-a p?rut o ve?nicie suratele mele vin cu informa?ii proaspete. Medicul care coordoneaz? cazul poate fi g?sit în aripa nou? a spitalului. Tot acolo se afl? ?i fata mea. Ne ridic?m ?i p?r?sind holul de a?teptare tixit de lume pornim câte?trei spre locul indicat. Str?batem coridoare întortocheate, ne ghid?m dup? benzile de pe jos, travers?m u?i care se închid cu mânere ca ?i cum ar fi u?i de incendiu. Nimeni nu ?tie ce e în inima mea. Aproape c? nici nu aud când cineva m? strig? din spate. Trebuie s? repete de vreo trei ori pân? ce întorc capul.
- Hei, c?lug?ri?o, e?ti surd??
Apuc s?-mi dau seama c? e un medic tân?r.
- Vino dup? mine. Numai tu, n-am nevoie de toate trei.
Îl urmez mecanic, ca o somnambul?. Nu ?tiu unde m? duce. Mergem prin alte coridoare la fel de întortocheate, prin u?i la fel de sinistre. În mintea mea sunt convins? c? m? duce la Martha. Tân?rul d? la o parte o perdea verde dezv?luind un fel de vestiar ?i-mi porunce?te scurt: hai, echipeaz?-te repede. Halatul ?i boto?ii, care ?i se potrivesc. Iau de pe o etajer? un halat la întâmplare ?i mi-l petrec peste ras?. Apoi îmi sp?l mâinile la o chiuvet? mic?. Intr?m în salonul propriu-zis. Salonul are paturi desp?r?ite de perdele tot verzi.
Îmi rotesc privirea, disperat? ?i ?optesc.
- Unde e fata mea? Unde e fata mea?
- Care fat?? Ce, ai înnebunit? Dac? te ?tiai a?a slab? de înger de ce te-ai mai oferit s? faci voluntariat la un spital de urgen??? Alea cu basmale tivite cu alb care-au venit ieri erau mai dezghe?ate. Nu le?ini când vezi sânge sper?
Am dat din cap a nega?ie.
- Ia asta ?i vino dup? mine.
M? pune s? împing o mas? pentru instrumentar.
D?m la o parte pedelu?a unuia dintre paturi. Pacientul este b?rbat, la vreo 40 de ani. Are o ran? la piciorul stâng, sub genunchi. Medicul desface pansamentul ?i scoate compresele, le zvârle în tava de la baza mesei. Pare o plag? mu?cat?, se vede ?esutul musucular. Îi dau sticlu?a cu antiseptic – e tinctur? de iod cred cu care medicul spal? pielea din vecin?tate, apoi sticlu?a cu ap? oxigenat? cu care spal? rana dup? care îi întind cutiu?a cu comprese noi. El ruleaz? fe?a ?i eu vin cu foarfeca ajutându-l s? taie la mijloc ?i s? lege bandajul.
Repet?m opera?ia, cu varia?ii pe acea?i tem?, la vreo zece al?i pacien?i. Sunt ?i b?rba?i ?i femei. Unii au leziuni osoase, al?ii colec?ii de puroi, sunt r?ni dureroase ?i urâte, dar nu am v?zut nimic amenin??tor de via?? pân? acum. Nervii îmi sunt din ce în ce mai încorda?i ?i concentrarea tot mai slab?. Ce caut eu aici? Prin ce fatalitate am c?zut victim? unei confuzii în loc s? ajung lâng? fiica mea? Oare a ie?it din opera?ie? Oare e la reanimare? Oare suratele mele au ajuns la ea? Ce face? Dac? nu are nimeni timp de ea s? verifice când perfuzia i se termin?? Dac? o fi în com? ?i pe acolo mi?un? vreunii care vor s-o deconecteze de la aparate ca s?-i fure organele? Gândurile m? asalteaz?. Îmi dau seama c? unele sunt roade ale grijii mele fire?ti de mam?, dar altele sunt de-a dreptul de la vr?jma?ul. Încerc s? m? lin?tesc, de?i impulsul este s? las totul balt?, s? o iau la fug? de aici, s? m? duc pe coridoarele întortocheate din nou la recep?ie ?i de acolo s? ajung la fata mea. Încerc s? m? lini?tesc: nu e nicio fatalitate, nu exist? confuzii dup? cum nu exist? coinciden?e. E voin?a lui Dumnezeu. E El cel care m? împiedic? s? ajung la ea.
Tocmai ce îmi trece acest gând prin minte, îl aud pe doctor cum ?ip? la mine.
- Hei, unde ?i-e mintea?
Împingând brusc m?su?a am trântit o foarfec? Lister pe jos.
Concomitent, pacientul – un b?iat tân?r, agitat ?i speriat – m? apuc? de mân? ?i-mi zice:
- M?icu??, nu m? l?sa! M?cui?? stai aici cu mine!
Aud în ureche vorbele maicii Mihaela. Nu mai trebuie s? repet gre?eala. Nu mai trebuie s? pun copilul meu mai presus de Lege. Acesta e adev?ratul examen, mai greu decât cel care mi s-a dat la mân?stire. Cu speran?a c? al?ii se vor îngriji de copilul meu cum m? îngrijesc ?i eu de semenii mei, îmi recap?t concentrarea pe ceea ce fac aici ?i acum.


Partea a VI-a
Addendum-ul Marthei
(?i pisica s-a lins pe bot)


Printr-un ciudat concurs de împrejur?ri îmi revine mie, Martha Helmans – oare cum s-o numesc? pl?cerea, onoarea sau datoria s? închei romanul acesta, care iat?, devine m?rturia a trei genera?ii de femei, fiecare cu caracterul ?i personalitatea sa. Început cu scrisorile bunicii mele ?i continuat apoi de mama, cu via?a ei, laolalt? cu addendum-ul meu se întâmpl? c? va fi publicat abia acum, la aproape un an de la accident. Abia acum au murit to?i cei care au pretins t?cere asupra anumitor aspecte ?i abia acum editura are la dispozi?ie fondurile necesare unei apari?ii f?r? riscuri financiare.
De ce îl închei eu? Mai întâi din motive pragmatice. Pentru c? mama, odat? tuns? în c?lug?rie, nu mai are grai decât spre a-i sluji lui Hristos.
Apoi pentru c? nimeni nu poate s? transpun? în cuvinte mai bine decât mine ce am sim?it eu. Voi transpune oricum totul ?i în materie (metal) dar ?tiu c? prea pu?ini vin la o expozi?ie de sculptur? ?i prea pu?ini se opresc ca s? mediteze asupra unei lucr?ri expuse într-un parc. Cuvântul îns? impacteaz? imediat ?i pe cunosc?tori ?i pe necunosc?tori, ?i pe împ?timi?i ?i pe cititorii de ocazie. În orice caz, cât timp am stat aici în mân?stire – dep??ind cu mult cele trei zile cât sunt admi?i oaspe?ii în general – mi-au folosit enorm. Maica Mihaela mi-a dat învoire pentru un singur motiv: a spus, cât timp e?ti în convalescen?? toate obliga?iile lume?ti se suspend?. Nu mai ai obliga?ii de serviciu, masterat, colabor?ri etc. Profit? de acest timp pentru tine. O dat? ca s? recuperezi timpul cât ai stat departe de mama ta. Ca s? te apropii de ea a?a cum n-ai f?cut-o niciodat?. Ca s? sta?i de vorb? ?i s? v? în?elege?i una pe alta. Oricum ai dat dovad? c? e?ti acum un om matur, un alt om, pentru c? ai venit aici din proprie ini?iativ? s? o vezi. ?i s? ?tii c? mama ta are nevoie de consim??mântul t?u ca s? intre în mân?stire definitiv. Mân?stirea nu desparte familii. Apoi, în al doilea rând profit? de timpul ?sta ca s? cuno?ti credin?a noastr? ?i s? te gânde?ti la rostul t?u pe aceast? lume.
A?a c? am r?mas aici pentru vreo trei luni. Sub îngrijirile profesioniste ale mamei (care a primit ascultarea temporar? de a se ocupa de mine) ?i într-un regim de via?? s?n?tos (m?icu?ele nu m?nânc? alt? carne decât de pe?te) încet încet m-am înzdr?venit. Întâi în scaun cu rotile, apoi în cârje, apoi ?inându-m? de bra?ul mamei sau al bunicii Vera am f?cut scurte plimb?ri prin împrejurimi, prin aer curat. Am îndr?git-o pe bunica ?i am întotdeauna ce vorbi cu dânsa – cred c? ne asem?n?m în multe privin?e (al cerbiciei, cu siguran??!) . Maica Sofronia, pictori?? de icoane, m-a ini?iat în tainele picturii bizantine ?i mi-a dat s? citesc c?r?i de arhitectur? religioas? din arhiva mân?stirii. Cât despre mama, i-am cerut iertare pentru toate sup?r?rile câte i-am produs ?i am vorbit mult despre anii lips?. I-am povestit c?, ascultându-l pe tata, am urmat arhitectura la universitatea din Kiel pentru ca mai apoi s?-mi ascult chemarea ?i s? încep un masterat în arta monumental?. I-am mai spus c? sunt în prezent partener? la firma tatei, care e acum un prosper om de afaceri ?i c?, ata?at? înc? ideii de familie, locuim împreun?. Ei da, ?i aici urmeaz? partea de care m-am temut c? o va mâhni pe mama. Tata ?i-a ref?cut via?a. Cu Anelise, lucru subîn?eles pentru oricine îl cunoa?te bine. Numai c? mama s-a bucurat ?i mi s-a p?rut sincer?. A râs cu poft? când i-am povestit cum stau lucrurile. Anelise e v?duva unui conte, care i-a l?sat un castel ?i un domeniu impresionant ca în „Mo?tenirea familiei Guldenburg” ?i acolo locuim noi acum. Am f?cut-o s? ?i-l imagineze pe tata înc?lecând bidiviul de 100 de mii de euro al r?posatului ?i galopând pe aleile castelului cu morga unui veritabil nobil german, de parc? ar fi fost a?a dintotdeauna. Chipul i s-a întunecat îns? când a auzit ?i partea mai pu?in fericit? a lucrurilor. Unchiul Karl st? ?i el cu noi, al patrulea membru al familiei. Tragicul vine din motivul pentru care el se afl? aici. M?tu?a Helga a murit. Inima i-a stat pur ?i simplu într-o zi, ca un ceas vechi. Mama a plâns pentru ea dar a spus c? într-un fel se bucur? pentru c? ?tie c? acum e în Împ?r??ie. I-am povestit mai departe cum unchiul, pu?in capabil ?i mai ales pu?in doritor s? se între?in? singur, a venit de la Dresda ca s? stea cu noi ?i cum le st? ca un spin în coast? doamnei contese ?i „domnului conte” provocând scene la care ei abia se ab?in s? nu explodeze, iar eu abia m? ab?in s? nu râd. Nu e u?or s? stai în cas? cu doi îndr?gosti?i – mai ales când unul e chiar tat?l t?u. Cred c? atunci am constatat cât de mult îmi lipse?te mama – chiar cu toate defectele ei, care privind acum retrospectiv, nici m?car nu mi se mai par atât de mari, ba chiar cred c? eu am exagerat grosolan în priviin?a acestora. Ei da, giugiulindu-se toat? ziua tata cu Anelise ?i f?când amor când au chef, au câteodat? obiceiul s? dispar? împreun? de la mas? în mod neru?inat, ea pretextând suav c? are dureri de spate ?i rugându-l miorl?it pe tata „iubitule, hai s?-mi faci un masaj”. Ultima dat? când s-a întâmplat a?a, unchiul Karl s-a oferit cu un rânjet în col?ul gurii: î?i fac eu masaj draga mea, am f?cut în tinere?e un curs de maseuri profesioni?ti. De atunci madam nu l-a mai r?pit pe tata din sânul familiei. Altminteri ne în?elegem bine.
Dup? ce i-am vorbit mamei despre familie, i-am povestit cum am g?sit-o ?i cum a ajuns s? fie Maica Mihaela anun?at? de accidentul meu. Dup? ce casa Utopia s-a închis, tata a primit notificare pe e-mail. Totodat?, banii pe care-i pl?tea prin direct debit dintr-un cont bancar s-au întors în cont. Desigur, a fost notificat ?i despre asta dar cum în acea perioad? era deja îndr?gostit pân? peste urechi ?i ocupat cu preg?tirile de mutare, nu ?i-a accesat c?su?a po?tal? decât mult mai târziu. Când am citit în fine notificarea trecuser? vreo 4 luni de la externare. Unde era mama acum? Unde o puteam g?si? În datele casei Utopia nu existau referin?e asupra noului domiciliu. Întâmplarea – sau voia lui Dumnezeu – a f?cut s? aflu de ea pe c?i ocolite ?i paradoxale. Am primit o invita?ie la nunt? în România de la o prieten? cu care nu m? mai v?zusem de mult, o englezoaic? pe care o cunoscusem la Coventry, în Anglia, când fusesem într-o tab?r? interna?ional?. Dup? aceea venise ea la noi cu înc? dou? prietene, ?i tata nu voise cu niciun chip s? le primeasc? acas?, a?a c? st?tusem toate la un hotel, împreun? cu mama. Mai ?inusem leg?tura prin po?ta electronic? ?i prin yahoo messenger de-a lungul vremii – atât cu ea, cât ?i cu prietenul ei român, un b?iat din Gala?i pe care-l cunoscusem tot la Coventry ?i care f?cuse studii la Oxford – dar la un moment dat o r?risem fiindc? atât ea cât ?i el avuseser? alte probleme ?i nu mai aveau timp ?i chef de socializat. Reluând leg?tura acum am aflat întâmpl?tor c? ?i Robert, prietenul lui Angie „The Wanton” (a?a se numea forma?ia rock feminin? la care era vocalist? amica mea, The Wantons – S?lbaticele) fusese internat la Utopia. M-am gândit deci c? el ?i cu mama se cuno?teau ?i c? poate mai ?tie ceva despre ea. Robert mi-a scris c? el, plecând imediat la Gala?i nu o mai întâlnise pe mama, dar c? exista un coleg de-al lor, Radu (c?ruia îi spuneau Filosoful) care ?inea leg?tura cu ea regulat. Am luat leg?tura cu Radu prin e-mail – f?r? s? m? prezint cine sunt – cu rug?mintea s?-mi spun? cum s? dau de doamna Nina Postolache Helmans. Când m-a întrebat i-am spus c? sunt secretara lui Hans Helmans, fostul ei so?. L-am rugat totodat? s? p?streze discre?ia, deoarece ?eful meu dorea s?-i fac? o surpriz?. Dup? ce a verificat IP-ul de pe care am scris (c? apar?inea firmei tat?lui meu) mi-a dat num?rul de mobil al Maicii Mihaela. A?a c? l-am b?gat în telefon ?i l-am salvat cu numele „Mama”. Când am avut accidentul ... cei care mi-au venit în ajutor au recuperat celularul, ?i a?a cum ar face oricine au c?utat în agend? contactele care puteau fi anun?ate. Au recuperat ?i actele mele a?a c? mi-au ?tiut numele ?i au sunat-o de fapt pe Maica Mihaela. Cum ea ?tia c? mama are o fat? pe nume Martha Helmans, a pus imediat cap la cap informa?ia. A?a s-au petrecut lucrurile.
Acum când Radu a devenit logodnicul meu (la prim?var? ne c?s?torim) râdem de p?c?leala pe care i-am tras-o cu identitatea mea ?i recunoa?te c? dac? ar fi ?tiut c? sunt fiica mamei mele, având în vedere cele ce ?tia despre mine nu mi-ar fi facilitat întâlnirea cu ea. Cât despre c?s?torie, mama a fost la început reticent? (ce faci cu facultatea, ce faci cu serviciul? cum o s? men?ine?i o rela?ie la distan??? sau î?i ratezi cariera?) dar apoi a în?eles c? el este marea ?i adev?rata mea dragoste ?i c? întotdeauna dac? dragostea exist?, cu restul se g?se?te o solu?ie.
Viitorul meu so? nu pricepe îns? un lucru: insisten?a mea de a ne c?s?tori ?i religios ?i de a duce o via?? dup? principiile cre?tine. El îns? – ?i nimeni – nu ?tie anumite am?nunte care se leag? de accident. Cine a trecut prin fa?a mor?ii ?tie c? moartea e cel mai bun profesor de religie. Dar la mine a fost înc? mai mult decât atât. Am în?eles cum e s? ai un prieten ?i cum e s? ai un du?man.
Pe Dumnezeu e bine s? nu-l bagi prea mult în seam? dac? vrei s? te lase ?i el în pace a spus cinic „Filosoful”. Dac? ?ii prea mult cont de el ?i înainte ai dus o via?? liber?, abia dup? ce te cumin?e?ti ?i vii sub obl?duirea lui, abia atunci începe s? dispun? de tine ?i s? te pedepseasc?. I-am r?spuns: prefer de o mie de ori s? m? pedepseasc? un prieten decât s? m? pun sub protec?ia unui du?man. Nu vreau s? am de a face cu du?manul acela pe care cred c? l-am v?zut.
Sunt îns? câteva lucruri de spus despre accident mai întâi. În momentul impactului aveam lâng? mine pe bancheta din dreapta – cu inten?ia s? i-l aduc mamei înapoi – desenul acela atât de drag inimii ei, al m?tu?ii mele Crina, cel pe care l-a luat ca amintire când a plecat în Germania. Cel care reprezenta un tigru care înghi?ise o antilop?. Când se internase, ni-l încredin?ase nou? împreun? cu toate lucrurile personale. Ei bine, era un am?nunt pe care mama nu-l observase niciodat? în desen. Coarnele antilopei, s?paser? la locul unde atingeau pe din?untru burta tigrului, dou? mici ?an?uri prin care se prelingeau firi?oare sub?iri de sânge. O mic? – imperceptibil? por?iune din vârful coarnelor – era deja în exterior. Antilopa nu murise ci avea s? evadeze. Simbolic sau poate premonitoriu. Antilopa cea imposibil de dresat – bunica Vera – evadase ?i în realitate din burta tigroaicei care o înghi?ise ?i era vie ?i în libertate. Aflasem asta tot de la Robert-Oxfordistul, de?i habar n-aveam atunci desigur de porecla Verei din tinere?e.
?i apoi a fost izbitura. Ceea ce a fost apoi, cum am ie?it de pe ?osea, cum am ajuns afar? din ma?in? nu mai ?tiu. Cum z?ceam, la p?mânt, cu trupul zdrobit ?i spiritul la fel de împr??tiat, a?teptând s? vin? cineva s? mi le ia pe amândou? ?i s? le adune din nou la un loc în acela?i vas, am avut dou? revela?ii, una dup? alta. Una era despre imaginea mor?ii. Nu era aceea?i pe care o imaginasem în desenele mele proste?ti, nici cea pe care o tot cânta în concertele ei amica mea, Angie cu trupa ei (toate cântecele lor sunt despre r?zboi, foc ?i moarte). St?team întins? ?i priveam cerul (numai de la orizontal? îl po?i privi bine) ?i mi se p?rea c? de la în?l?imea firului de iarb? totul ?i se pare uria? – oamenii par ni?te turnuri conice cu capetele atingând norii. Acest unghi de percep?ie i l-a? da unei reprezent?rii a mor?ii. Unghiul de la care un pigmeu prive?te un uria?. ?i apoi am avut a doua revela?ie, când mi-am aruncat ochii în sus, la unul dintre copacii de pe marginea ?oselei. Atunci aproape c? inima mi-a cedat. Cu ultima f?râm? de con?tien?? mi-am adus aminte ca prin vis ceva, ce cred c? auzisem la vreo emisiune religioas? sau poate c? auzisem de la tata, nu mai ?tiu. C? în ce lucru te va g?si moartea, în acela vei fi judecat. Nu ?tiam rug?ciuni, dar am început s? m? rog. Am realizat cât de pu?in trebuie s? fac? Dumnezeu dac? vrea s? te pedepseasc?. Este suficient doar s?-?i ia mâna de pe tine. Este suficient ca la stratul de ozon, doar s? se sub?ieze pu?in ca s? te atace de îndat? toate energiile toxice din univers.
M-am trezit la spital. Habar n-aveam cine era persoana care m? lovise. Nu ?tiam nici de ce se gr?bea atâta încât s? intre în mine ca un bolid, f?r? s? mai ?in? cont de nicio regul?, nici m?car de elementara regul? a instinctului de conservare. ?tiam c? era o femeie pentru c? o v?zusem. Dar n-am recunoscut-o. Am aflat mult mai târziu.
Interesant e ceea ce s-a g?sit în ma?ina ei, lucruri care dac? ar fi fost împr??tiate prin diverse locuri nu ar fi dovedit nimic despre inten?iile ei, dar a?a, toate b?gate într-un sac de pânz? ?i puse în torpedou, gr?iesc limpede. O s? redau aici raportul echipajului de poli?ie prezent la locul accidentului, f?r? s? fac alte ipoteze ?i specula?ii: o pereche de m?nu?i de buc?t?rie, dou? seringi goale, un flacon de spray paralizant ?i o sticl? cu formol concentrat; dou? batiste b?rb?te?ti, dou? gheme de sfoar? ?i doi saci mari de plastic, ca cei pentru tomberoane.
Când am aflat totul nu mi-a venit s? cred ...
... Tigroaica nu a mai apucat s?-?i sugrume victimele care o a?teptau pentru împ?care. Zace acum la câ?iva metri în p?mânt, mai bine zis resturile disparate a ceea ce a mai r?mas din ea. Dar mie mi-a r?mas amintirea a ceea ce am v?zut, ?i era mai cumplit decât ceea ce v?zusem în rebela mea adolescen?? sub influen?a metadonei. Radu ar spune probabil c? am avut o iluzie, dar eu nu cred. Am v?zut o pisic? care se înfrupta din m?runtaiele unui om. A scos apoi un miorl?it însp?imânt?tor. ?i când a ispr?vit totul s-a lins pe bot.