Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Valea Babei

de ovidiu cristian dinica


Mi?a lui Olaru nu a avut copii, locuia retras? la marginea satului, unde doar râul ?i p?durea îi erau vecini. În curtea sa mare intrau de toate, ?i p?s?ri, ?i câini, ?i buruieni înalte în spatele c?rora ea se ascundea ca într-o toalet? urban?, s?ltându-?i fusta. Picioarele ei cu t?lpi late, b?t?toreau p?mântul, ca ?i când, m?surându-l, î?i stabilea teritoriul.
Un teritoriu în care pu?ini veneau. Unii spuneau c? se ocup? cu vr?ji, c? vindec? de toate, c? ?tie ce nici dracu nu cunoa?te. Într-adev?r, folosea multe plante în descântece ?i lecuirea bolilor. Nu avea carte, doar mult curaj ?i deprinderi lume?ti cât pentru trei vie?i.
Pe noi, copiii, ne alerga cu o baionet? veche, ce fusese la o arm? primitiv? a fratelui s?u. Acesta, un individ înalt, umbla în perioada r?zboiului cu arma pe uli?? ?i pu?ca, dup? cum spuneau s?tenii „dup? nori, dup? ciori”:
– Vine o vreme când ve?i vedea voi! sus?inea el.
Ce anume voia s? spun?, era mai greu de în?eles, doar c? dup? r?zboi ?i-a rupt pistolul ?i l-a aruncat în râu, împreun? cu hainele de armata ?i a disp?rut în p?dure. Mi?a l-a c?utat, dar f?r? succes. Îi l?sa mâncare în anumite locuri asupra c?rora se în?eleseser? din timp, dar de v?zut, nu l-a mai v?zut. Cic? ar fi ajuns prin dep?rt?ri necunoscute.
– Hai, frate, c? au venit comuni?tii ?i nu-mi dau pace
Mi?a î?i ducea via?a singur? cu p?s?rile din care duminica mai fierbea câte una s? aib? de-ale gurii. Ru?ii i-au p?truns în curte ?i i-au furat g?inile. Au violat-o ?i au l?sat-o s? zac?. Degeaba strigase ea, c? nimeni nu i-a s?rit în ajutor.
S-a ref?cut cu greu, dup? multe zile, noroc cu plantele sale. Din iarna ce a urmat nu a mai coborât în sat. Cei care doreau s? o vad?, urcau la ea, mai mult nevoi?i de boli. Îi privea atent?, le c?uta de deochi, le afla p?sul. Pe unii îi f?cea bine, pe cei care aveau suflet bun. Pe ceilal?i, ?i nu pu?ini, îi îndruma c?tre biseric?.
– Nu am cu ce s? te ajut. Nu crezi, ori leacurile sunt bune dac? vrei ?i crezi! le spunea ea cu blânde?e.
În c?su?a ei de p?mânt, cic?, l-ar fi avut pe dracu legat într-un cuf?r mare ?i din când în când îi d?dea de mâncare câte o vietate, un iepure chiar ?i pisici pe care le prindea cu propriile mâini, doar privindu-le ochii.
În vara în care p?r?rul a secat, de puteai num?ra pietrele din albie de la distan??, Mi?a a coborât în aval ?i-a mers pe firul apei c?utând scoici, raci, broa?te necesare fierturilor sale. Dintr-o firid? deschis? în mal a fulgerat-o lumina unei pietre. ?tia de focul viu, cât ?i de p?pu?ile de p?mânt ce ies din loc în loc din iarb?, mai ales dup? ploaie. A p??it cu grij?. Vântul îi atingea fa?a printre brazii falnici. Soarele p?trundea ca ?i cum ar fi orientat-o spre locul de unde din piatr? a urcat ca un fulger o s?geat? de lumin?. Cu migal? a pip?it p?mântul, s? fie sigur? c? peretele abrupt al malului nu se n?ruie. Mai multe pietre îi obturau vederea.
– Ptiu drace, numai jivin? s? nu fie!
Sub o salcie lumina avea culcu?. Acolo c?ut?. Era o scorbur? în care dibui un obiect ceramic de form? neregulat?. Tremurând toat?, scoase obiectul din scorbur?, dar, emo?ionat?, îl sc?p? din mân?. Dinspre r?d?cin? se vedea un cap de ?arpe.
Alerg? la vecina sa, Ioana. Aceasta, în curtea casei, punea masa ?i avea grij? s? acopere mâncarea, în timp ce Ion, so?ul ei, om în etate, era nemul?umit de sl?biciunile vârstei sale.
– Ho, femeie, c? nu dau turcii, îi strig? el.
– Hai b?i mototolule, c? nu m-ai mai strâns în bra?e de acum zece ani! Abia te mi?ti. M?car vino la mas?.
– ?i tu, Mi?o, ce dai buzna a?a? Ce s-a întâmplat?
Mi?a îi povesti Ioanei t?r??enia cu salcia.
– Da, p?i ?tii au fost lotrii ?i or fi ascuns ceva. Nimeni nu ?tie ce. Om vedea. Dar, stai de mânânc?!
Între p?duri ?i dealurile înalte cât s? ajung? la cer, orice s-ar fi putut ascunde. P?pu?ile de p?mânt sunt relicve ale altor vremuri. Erau din p?mânt ars ?i aveau propriet??i magice.
Ioana puse ?i de dou? cafele, ba ?i de o ?uic?, le aruncar? pe gât gr?bite ?i se preg?tir? de plecare. Ioana înc? era frumoas?, o frumuse?e ascuns? în broboada ei pentru ea via?a nu-?i spusese înc? toate tainele. Mi?a se uit? pe cerul înc?rcat Se adunau amenin??tor nori de ploaie. Gr?bite pornesc spre râu.
– Hai Mi?o, s? mergem prin gr?din?, este drumul mai scurt pân? la râu.
Gr?dina intra în toamn? cu roade bune, tocmai ajunse la maturitate. Dincolo de gardul dintr-un lemn putred, pe p?mânt încol?eau frunze ?i buruieni pe care doar Mi?a le cuno?tea
– Ce-i Mi?o aici? o întreb? Ioana
– Mi?a privi cu aten?ie. P?reau ni?te viermi vii, colora?i, ce se rostogoleau în maghiranul r?spândit în tot locul.
– Ioana, nu-i semn bun, s? ne întoarcem!
Dar Ioana nu o asculta, privea fix într-un punct pe cer.
– Taci fat?, r?spunse ea. V?d lucruri pe care nu le în?eleg!
Mi?a privi ?i ea:
– Sunt nori Ioana, femeie, nori!
– Tu s?-mi spui mie ce nori sunt ??tia ?i îi ar?t? un punct pe cer ce se deplasa cu vitez?.
Punctul cre?tea ?i din el ap?ru ceva asem?n?tor unei mantii lucitoare.
– Fat?, nu mai privi, c? poate te r?t?ce?ti, strig? Mi?a c?tre ea.
Dar Ioana p?rea c? alearg?, de parc? mantia o ademenea.
Mi?a reu?i s? smulg? câteva plante de busuioc ?i le înfund? în buzunar apoi scuip? în sân.
– Ioana, femeie, în?elege odat?, ai vedenii!
Ioana privea doar înainte ?i alerga.
– Las?-m? fat?, c? iat? sub mantie este un b?iat frumos!
Mi?a, din ce în ce mai tulburat?, î?i f?cu cruce ?i privi ?i ea mai atent?. Din dep?rtare ap?reau focurile vii.
– Vezi c? sunt focuri vii, îi strig? Ioana ?i î?i arunc? basmaua privind concentrat doar la semnul ceresc.
– Mi?o, Mi?o, uit?-te ?i tu ce b?iat îmi vine! S?-l m?nânc de frumos ce este! S?-l iau în bra?e, s?-l pup. Mi-a fost dor de un b?rbat!
– Nu-i decât semnul neputin?ei, îi strig? Mi?a. Las? naiba închipuirile!
Dar Ioana deja era alta, o îngem?nare de tulburare ?i fericire. Era vr?jit? de închipuirea ce se dezvolta în ochii ei. Abia ce Mi?a o ajunse din urm? pe Ioana ?i în fa?a lor se cr?pa p?mântul.
– Ioana, ai grij?, ai grij?, nu te da pe ochi frumo?i.
Ioana se colorase la fa??, era transpirat? ?i î?i hr?nea închipuirea cu sunetele ce p?reau c? vin din cer. Feciorul ei ceresc i se al?turase ?i o chema tot mai mult cu sunete ca într-o gr?din? vr?jit?.
– Sunt stele ce apar, îi strig? Mi?a. Nu te l?sa furat?!
Ioana cânta ?i începuse un dans f?r? noim?.
– Sunt stele, mai strig? Mi?a.
Dup? un col? de stânc? ap?rut din albia râului, o crevas? se l??ea în fa?a lor.
Ioana se l?sase jos ?i porni a se rostogoli.
– Ioana, ridic?-te!
Dar Ioana tot mai convulsiv? se rostogolea în canalul uria? ce conduce spre crevas?, dup? care disp?ru.
Dincolo de copertina de piatr? privirea Mi?ei descoperi un conglomerat de metal ce p?rea c? ascunde ceva. Frec? peretele de piatr? ?i observ? c? acesta se mi?c?. La câ?iva pa?i în fa?a ei st?tea o gr?mad? de aur.
– O, Doamne, nu m? încerca, nu m? ispiti!
Scoase busuiocul, scuip? în el, dup? care se frec? pe fa??.
– Nu m? ispiti, c?-s slab?!
Gr?mezile de monede ?i alte obiecte din aur se aflau în fa?a sa.
– Nu m? ispiti...!
– Ioana, unde e?ti?
Din pe?ter? se auzeau gemete languroase.
Mi?a î?i aduse aminte de durerile sale.
– Pu?ini bani nu mi-ar strica s?-mi oblojesc trupul, se gândi ea ?i b?g? în buzunar câteva monede.
?ipetele din pe?tera întunecat? se înte?iser? ?i erau manifestarea unei satisfac?ii majore.
Mi?a scuip? p?mântul ?i-?i v?zu de cale. Dar acum drumul spre ie?ire p?rea mai greu. De?i se lovi de peretele de piatr? ce-i t?ie fa?a, deslu?i într-un târziu ie?irea ?i dup? ce trecu de aceasta, obosit?, se opri.
Câteva zile nimeni nu ?tiu nimic de cele dou?, pân? când, din întâmplare, apele râului ce crescuse au adus la mal un trup istovit, un le? pe care corbii îl v?zuser? primii. De atunci locul respectiv poart? numele de Valea Babei.

ovidiu cristian dinica (cristan) | Scriitori Români

motto: fi bun pina la moarte

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro