Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

A ?ti versus a înv??a pentru a ?ti

de Adina Ungur


În anul 1979 a fost o var? în care nu ne-am mai dus la mare. Aveam 5 ani, urma s? fac 6 ?i bunicul Paul era plecat în Libia, unde era angajat ca inginer constructor, ?ef de ?antier. Primeam vederi extrem de frumoase de la el ?i abia a?teptam s? cresc ?i s? îi pot scrie ?i eu scrisori ?i
felicit?ri, fiindc? îmi era tare, tare drag bunicul meu. Chiar acela era ?i anul în care am intrat în clasa întâi. Imediat dup? ce-i împlinisem pe cei 6, fiindc? de?i s-a încercat, ai mei n-au izbutit nici o amânare. ?i înainte de toamn?, începusem s? merg tot mai rar la gr?dini??, ai mei în?eleseser? c? locul acela nu m? f?cea deloc fericit?. Dimpotriv?. Dar asta e o alt? poveste. Cei din familia mea, mama, tata, bunicile, prietenii familiei ?i ce ?tiu eu cine înc?, a?teptau marea venire pe lume a celui de-al doilea copil al mamei, care împlinise 27 de ani ?i al tat?lui meu, ce în acel an avea 29 de ani. Cu doar câteva luni înainte, mama încerc? s? m? preg?teasc?:
— Adina, v?d c? tot timpul te joci singur?, nu te plictise?ti?
— Nu!
— Dar nu ai vrea s? ai o surioar??
— Nu a? vrea!
— Cum, nu?
— Nu vreau!
— Ai avea cu cine s? te joci...
— Nu vreau nici o surioar?! Nu îmi trebuie! S? nu-mi aduci!
— Dar un fr??ior!
— Nu vreau, deloc!
— S? vezi un bebelu? dr?gu?...
— Nu îmi plac ?i nu vreau!
— O s? te obi?nuie?ti. Ai s? vezi... Bunica Ita ?i-a povestit cum se fac copiii, a?a c? uite, trebuie s?-?i spun c? a?a mai în var? o s? ai o surioar?.
— Nu vreau nici o surioar?!
— Vrei s? vezi burtica mea? Uite, vrei s? pui mâna?
— Nu vreau nimic! Las?-m?-n pace!
Am plecat sup?rat? de-acolo. În toiul discu?iei. Mama, o femeie minion?, cu talie de viespe ?i cam 39 de kilograme, îmi tot ar?ta o burtic? ce nu prea voia s? creasc?. ?i-am plecat, sup?rat?, fiindc? nu-mi convenise deloc vestea. Nu ?tiu cum dar eu uneori, f?r? s? pot controla de ce ?i cum se întâmpl? asta, simt unele lucruri care urmeaz? s? se întâmple în viitor. Simt întocmai cum urmeaz? s? se întâmple. ?i niciodat? nu am avut un r?spuns clar pentru asta. Dar pe altele, trebuie s? le înv??, temeinic. ?i abia apoi le ?tiu. Înv??ându-le.
Iar când burtica totu?i u?or se rotunji, mama m? întreb? din nou:
—Adina, tu cum ai vrea s? o cheme?
—Cum a? vrea s?-l cheme? C? e b?iat!
—Nu cred! N-avem de unde s? ?tim ce e. O s? vedem când se na?te. Eu cred c? e feti??. Mie îmi plac feti?ele...
—E b?iat!
—Nu, nu cred c? ar fi b?iat.
—E b?iat pentru c? eu am comandat asta! A? vrea s? nu fie nimic. Dar dac? tot o s? fie, m?car s? fie b?iat. C? mie nu-mi plac fetele! A?a c? e b?iat!
M? a?teptam s? m? întrebe cineva de ce nu îmi plac fetele? Îns? nimeni din familia mea nu p?rea interesat de asta. Aici era vorba de povestea aceea despre care nu voiam s? amintesc acum. Despre feti?ele de la gr?dini??, în marea lor majoritate, care m? agresau verbal, m? izolaser? ?i râdeau de mine, doar pentru c? uneori nu consideram necesar s? vorbesc. Iar privirea mea, care ascundea mii de gânduri avea probabil o expresie demn? de a face mi?to de ea. A?a încât feti?ele de la gr?dini??, pe cât de dr?g?la?e erau, pe-atât se ar?tar? de du?m?noase cu mine. Iar eu nu-mi doream deloc compania lor. ”Aici n-ai ce c?uta! Pe juc?ria asta nu ai voie s? pui mâna! Cu tine nu ne juc?m!” , erau câteva dintre replicile feti?elor de la gr?dini??, care m? izolaser?, a?a încât am început s? m? joc singur?, cu iarba, cu firele de nisip sau cu juc?riile care trebuiau asamblate ?i pe care le adoram. Fiindc? ma?inu?ele sau p?pu?ile nu ajungeau niciodat? la mine iar eu deja de mult? vreme nu mai aveam nici un fel de problem? cu treaba asta. M? adaptam. Nu aveam nevoie de o p?pu?? ca s?-mi pot face o poveste. Iar atunci când feti?ele m? respingeau, m? retr?geam frumos ?i m? jucam singur?.
—Treaba voastr?, crede?i ce vre?i! Va fi b?iat!
—?i cum ai vrea s?-l cheme?
—Sofronie!
—Cum?
—Sofronie!
—De unde ?i-a venit ?ie numele ?sta?, râser? una bun? mama ?i bunica.
—De la gr?dini??. Acolo e un b?iat pe care-l cheam? a?a.
—Dar e un nume urât. Cum de te-ai gândit la el?
—Pentru c? eu nu l-am mai auzit. Pentru c? e un b?iat cuminte. Pentru c? are capul frumos. ?i m-am împrietenit cu el.
—Cred c?-i b?iatul ?la de la ?ar?, zise bunica, cea care m? ducea mai des la gr?dini??.
—Nu conteaz? c?-i de la ?ar?, mie îmi place de el!, m-am sc?pat eu atunci. În momentul acela am început s? ?i regret c? am spus-o. ?i mi-am promis mie s? fiu mai t?cut? de-acum. Nici nu-mi era greu. Aveam exerci?iu, de la gr?dini??. Fusese un fel de secret al meu, faptul c? deja m? îndr?gostisem de Sofronie ?i nu voiam s? spun nim?nui despre asta. De team? c? cei care vor afla vor râde de mine. Atipic, îns? ai mei prinseser? imediat subtilitatea.
—N-o s? r?mân? a?a, s? ?tii! Acum î?i place numele, fiindc? î?i place ?ie de el. Dar dup? un timp o s? cre?ti ?i o s? vezi c? n-o s?-?i mai plac?. Vei vedea c? o s? fie a?a. Nu putem s?-i zicem Sofronie. E ciudat.
—Cum vre?i voi! Dar mie îmi place c? vine de la sifon ?i mie îmi place sifonul. ?i cuvântul ”sifon”. ?i are un cap frumos. ?i mai îmi place c? e un copil foarte cuminte. Niciodat? nu î?i bate joc de mine. ?i nici de al?i copii.
—O s? ne mai gândim. ?i gânde?te-te ?i tu. Poate î?i vine în minte un nume mai frumos.
—Ce zici de Paul?, zise bunica Baiu.
—E frumos dar deja primul e bunicul cu numele ?sta. E ?i unchiul vostru, Ucu, a?a c? nu mai avem nevoie de înc? unul. ?i mai e ?i v?rul t?u, Rule. O s? strigi: ”Paul!” ?i o s? se întoarc? to?i 3 sau 4. Nu mai merge!
—Eu i-a? zice George!, spuse mama.
—Eu nu i-a? zice a?a. E prea simplu, i-am spus mamei.
—Sigur c? e simplu, fa?? de Sofronie.
—Eu dac? o s? am copii, o s? le dau nume inventate de mine, asta-i clar! Celelalte se tot repet?. Mie mi se pare c? fiecare om e unul singur ?i ar trebui s? aib? nume care s? nu se repete.
—Ai dreptate! Fiecare om sau copil e unul singur, e unic, a?a se spune. Irepetabil! Totu?i cred c? este feti??.
—Nu e!
—De unde po?i tu s? ?tii?
—?tiu!
A?a c? în 4 iulie 1979, se n?scu fratele meu.
—Doamne, e b?iat!, spusese mama, contrariat?. Nu m-a? fi gândit... eu am h?inu?e de fat?...
—P?i, eu ?tiam! ?i v-am spus, dar nu m-a?i crezut.
—Ce s? zic, ai nimerit-o!
—N-am nimerit-o! Am ?tiut!
Una dintre bunici spuse ”s? fie Dan”, cealalt? zise: Mircea! A?a încât b?iatul prematur de 1 kg ?i 800 g fusese trecut în certificatul de na?tere: Ungur Dan Mircea. Iar aceste prenume: Dan ?i Mircea nu i-au folosit aproape niciodat?.
Dup? trei s?pt?mâni de stat la spital ?i o vizit? pe care i-o f?cusem mamei la Ginecologie, ea se întoarse cu bebelu?ul acas?. Ea nu mai avea burt?, copilul se retr?sese de tot din abdomenul ei ?i urma ca tot ce ne înconjoar?, s? se învârt? în jurul lui. Îl pusese în landou ?i toat? lumea care venea la noi se pelerina pe la copil s?-l vad?. Timpul se opri. Cuvintele pentru mine se oprir?. Aten?ia pentru persoana mea sc?zu. Iar bebelu?ul, din când în când plângea, ca s? atrag? aten?ia asupra lui. ?tiam c? de-aici încolo totul se va schimba în raport cu p?rin?ii mei. Sau cu mama. A?a cum în anumite momente pur ?i simplu exist? lucruri ?i fapte despre care, în mod inexplicabil, ?tiu.
—Ce dr?gu?!, spuse m?tu?a Cre?a.
—Ce bebela? frumos!, spuse tanti Lia.
—E minunat, cât e de dulce!, zise Eva, care urma s?-i fie na??.
—Un îngera?!, rosti bunica Baiu.
—Da, e simpatic!, zise ?i Ani-Nebuna, o prieten? a mamei mele, care nu avea copii.
Iar eu eram contrariat?. Sim?eam c? nu voi avea aceea?i p?rere. A?a încât, dup? câteva s?pt?mâni, într-un moment în care ai mei nu erau aten?i, m-am apropiat de landou, s? privesc bebelu?ul. M-am ridicat pe vârfuri s? privesc în?untru. Dormea. Era foarte mic. Avea p?r pe cap ?i parc? ?i pe fa?? ?i în nici un caz nu mi se p?ru frumos. Nici dulce. Nici dr?gu?. M-am retras în spate, pe vârfuri ?i m-am gândit c? ?sta fusese înc? un lucru pe care îl ?tiam. C? nu îl v?d a fi ceva frumos. C? seam?n? cu un ?oarece ?i c? nu îmi place! Eram contrariat?. Cum puteau atât de mul?i oameni s? spun? despre el c? e frumos, când eu nu-l vedeam deloc a?a. Nu mai în?elegeam nimic. S? fie ace?ti oameni pref?cu?i? S? mint? to?i acei oameni dar a?a de bine, încât toat? lumea s? îi cread?? Ce g?sesc oamenii de v?zut dr?gu? ?i frumos la acest copil care plânge ?i uneori ?ip? chiar tare. ?i înc? mai face ?i pe el. Am s? tac, n-am s? mai spun niciodat? nimic. Un nume care mie mi se pare frumos, oamenii îl consider? urât. Un copil pe care eu îl v?d urât, oamenii îl v?d dr?g?la? ?i frumos. Toat? lumea mea mi se d?dea peste cap. Toat? estetica. Dar ?tiam c? acolo era doar începutul unei copil?rii al?turi de fratele meu, c?ruia din cauz? c? era mic, bunica începu s?-i spun?: ”râm?-râmuc?” sau ”râmi?oar?”. Iar mamei îi era atât de drag, încât rareori se desprindea de el. Poate c? ceea ce îmi produce cea mai mare scârb?, ceea ce ur?sc eu cel mai mult, este îndr?git ?i iubit de oamenii mari: râmele! Lumea e ciudat?! ?i despre asta mai trebuie s? înv??...
—S? nu-i mai zice?i râm?, c? a?a-i r?mâne numele!, a zis bunica Ita.
—P?i, nu putem s?-i spunem Dan, c? e un nume prea serios pentru a?a un bebelu?!, zise bunica Baiu.
—E Bebe!, zise mama. Pân? mai cre?te. ?i-apoi vedem noi cum o s?-i zicem.
Doar c? nimeni, niciodat? nu i-a mai zis altfel decât Bebe. Atât cât a tr?it, adic?, pân? a împlinit 18 ani ?i 8 luni.
Dup? ceva timp aveam s? m? lini?tesc în ceea ce priveau gusturile mele, pentru c? într-adev?r Bebe, în jurul vârstei de 4 ani era un copila? extrem de frumos, de a c?rui dr?g?l??enie nu m? mai îndoiam, de atunci. Apoi când a început s? mearg? la ?coal?, n-a mai fost la fel. Un pic se schimbase când era în cre?tere, pân? când a devenit un adolescent înalt, sub?ire ?i frumos. Cu o atitudine, pe m?sur?. Atunci am în?eles c? a?a sunt eu, n-am s? pot spune niciodat? despre ceva c? e frumos, dac? nu consider a fi a?a. C? mult? lume va spune despre ceva anume c? e frumos iar eu nu voi considera la fel. ?i c? în aprecierile mele voi fi probabil dur? dar obiectiv?. Fiindc? e ceva despre care nu pot min?i. Dar în general, nu îmi voi exprima p?rerile, fiindc? vor fi de multe ori diferite de ale majorit??ii. Le voi declara doar dac? îmi vor fi cerute. A?a c?... a?a am crescut. Despre ceea ce se spune c? e frumos, în multe cazuri va fi ?i pentru mine idem, dac? din punct de vedere emo?ional, m? va impresiona. La fel ?i cu estetica urâtului. În ceea ce m? prive?te, în multe cazuri pentru mine ”urâtul” este emo?ional. Mai pot s? spun, bebela?ule urâ?el, copila?ule frumos, rahitic, neastâmp?rat ?i adolescentule frumos, când am crescut împreun? am înv??at s? te iubesc! ?i regret c? n-am apucat s?-?i spun asta. Iar ceea ce e o certitudine este c? ?tiu c? mi-e dor de tine nespus de mult, mai arat?-mi-te în vis! Dragul meu ?i unic fr??ior, Bebe!

Adina Ungur (Adina Ungur) | Scriitori Români

motto: Unica-mi sfoara se-nalta din crestet sus departe.

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro