Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Hachiko ?i Leu

de nicolae tomescu

Un film, despre care am auzit mai de demult dar pe care l-am v?zut de curând, mi-a trezit amintiri care puteau fi uitate pentru totdeauna. Este vorba de filmul Hachiko, povestea unui câine, care atât demult s-a ata?at de st?pânul s?u, încât zece ani l-a a?teptat, în fiecare zi, la aceia?i or?, în gar?, la trenul cu care acesta obi?nuia s? se întoarc? de la serviciu. St?pânul, rol jucat de actorul Richard Gere, îns? n-avea s? se mai întoarc? niciodat? pentru c? decedase la locul de munc?.
Câinele Hachiko mi-a adus aminte de c??elul meu din copil?rie pe care l-am numit, dup? cel al bunicului, Leu. A?a cum Hachiko î?i a?tepta st?pânul în gar?, Leu m? a?tepta în col?ul str?zii s? m? întorc de la ?coal?. Avea ochii iscoditori urm?rindu-mi orice mi?care. Se bucura, dând repede din coad?, când îi d?deam cea mai mic? aten?ie. În zilele frumoase obi?nuiam s?-mi fac lec?iile în curte. St?tea ore întregi, cu ochii ?int? la mine când citeam sau scriam. Când înv??am vreo poezie ?i o repetam nu doar în gând, ci ?i cu vocea, era în culmea bucuriei, s?rea în picioare ?i se apropia a?teptând mângâieri. Prietenii mei de joac? au devenit ?i prietenii lui.
Câinilor care treceau pe strad?, du?i în les?, sau singuri, nu le d?dea vreo aten?ie deosebit? în afar? de dou?-trei l?tr?turi scurte. Doar pisicile p?reau a-i fi du?mani ireconciliabili. Nu-mi d?deam seama de ce. Le l?tra ?i fugea dup? ele cu v?dita inten?ie de a le veni de hac. Motivele doar el le ?tia, ?i poate nici el, acea du?m?nie venindu-i de undeva de departe în timp, transmis? din genera?ie în genera?ie pân? la el. Aceast? du?m?nie l-a costat destul de mult. Pisicul vecinilor a prins obiceiul s? stea pe un stâlp al gardului. Leu l?tra spre el din toate puterile. Acesta ?tiind-se în siguran??, stâlpul pe care sta fiind atât de înalt încât câinele nu putea ajunge la el, parc?-i f?cea în ciud?. Într-o zi Leu î?i lu? avânt ?i reu?i o s?ritur? demn? de un campion canin, dac? ar fi existat un astfel de campionat. Rezultatul s?riturii i-a adus pe amândoi în gr?dina vecinului. Pisoiul speriat a s?rit de pe stâlp iar câinele a reu?it performan?a de a s?ri gardul. Aici a urmat o curs? nebuneasc?. Pisoiul era în frunte iar Leu la o distan?? de o coad? în urma lui. Pisoiul n-a putut fi prins, nici m?car atins de câine, deoarece dintr-o s?ritur? s-a apropiat de stâlpul por?ii, mult mai înalt decât al gardului, urmat? de alta care l-a propulsat într-o frac?iune de secund? pe stâlp iar din câteva mi?c?ri, folosindu-?i ghiarele, era din nou la o în?l?ime care-i punea în siguran?? integritatea corporal?. Leu nu mai putea face altceva decât s?-l latre cu furie. Domnul Koloman, proprietarul, auzind g?l?gie în curte, ie?i în grab? s? vad? ce se întâmpl?. Cu mirare îl v?zu pe intrus l?trând spre poart?. Nu mai apuc? s?-l vad? ?i pe pisoi deoarece altceva îi atrase aten?ia. Ceapa din cele dou? straturi era c?lcat?, cu frunzele culcate, castrave?ii din altul, udat de curând, cu multe flori ?i câ?iva castraveciori ce ar fi putut fi cule?i peste o zi sau dou?, era ?i el distrus, n-a sc?pat nev?t?mat nici r?zorul cu c?p?uni în care se vedeau flori albe ?i câteva fructe ro?ii.
Leu, în c?utarea motanului, a mai dat, câteva raite prin curtea vecinului f?r? s? fie v?zut, dar l?sând urme.
Va trebui s? scap cumva de potaia asta care numai necazuri îmi face, ?i-a zis vecinul. A g?sit ?i calea de a-l face s? dispar?, poate, pentru totdeauna. Trenurile care treceau podul peste râu, aflat la nici o sut? de metri dep?rtare, î?i mic?orau viteza, nu mergeau mai repede decât un om care nu se gr?bea. L-a ademenit pe Leu cu buc??ele de carne pân? lâng? linia ferat? ?i apoi, dintr-o dat?, l-a ridicat ?i l-a aruncat într-un vagon de marf? al trenului în mi?care, ce urma s? treac? podul. C??elul era dezorientat, nu mau tr?ise niciodat? astfel de senza?ii. Sunetul sacadat al ro?ilor, la început rar apoi din ce în ce mai des, aerul rece ce intra prin cr?p?turile dintre barele metalice ce formau pere?ii vagonului, mirosul de c?rbune ars care din când în când îi intra pe nas, toate acestea l-au luat prin surprindere. De la o vreme, dup? ce s-a mai lini?tit cât de cât, a început s? sufere ?i de singur?tate. S-a uitat cu aten?ie în jur, poate l-o vedea pe st?pân. Nu, nu era prin-prejur cu toate c?-l vedea. Nu putea realiza c?-l vede doar în imagina?ie. A început s? scânceasc? gândind c? astfel st?pânul î?i va întinde mâna ?i-l va mângâia. Ag??ându-se de aceast? speran?? a adormit.
Sigur c?, întorcându-m? de la ?coal?, nu l-am mai g?sit pe Leu. Am întrebat pe to?i copiii de pe strada noastr?, pe vecini, ba chiar ?i pe trec?tori necunoscu?i dac? n-au v?zut c??elul. Dar nimeni nu l-a v?zut, parc? intrase în p?mânt. Doar într-un târziu Nicu?or, copil de gr?dini??, mi-a spus c? el l-a v?zut pe nenea Koloman când l-a aruncat spre tren pe Leu. Au trecut s?pt?mâni la rând pân? m-am obi?nuit, cât de cât, cu gândul c? Leu nu mai este. Într-o diminea?? de toamn? târzie am auzit un scâncet la poart?. Am deschis. Era un câine foarte slab, costeliv. Doar ochii lui, ?i gestul de a se l?sa la p?mânt pentru a fi mângâiat, mi-au spus f?r? t?gad? c? este el, câinele meu Leu.
N-a putut s?-mi povesteasc? unde l-a dus trenul, cu cine s-a întâlnit pe drum, cum s-a descurcat cu mâncarea, cum a reu?it s? str?bat?, pe jos, drumul lung al întoarcerii acas?.

nicolae tomescu (inocentiu) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro