Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Am fost cândva Mo? Cr?ciun

de Grig Salvan


Tramvaiul hodorogit în care m? aflu se scutur? din toate încheieturile, zdronc?nind ?i smucindu-se nervos pe la intersec?ii, las? în urm? Gara de Nord, apoi porne?te voios înainte, ca un mânz sc?pat în câmp deschis, atunci când prinde cale liber? ?i dreapt? pe Calea Grivi?ei ?i Bucure?tii Noi, spre cartierele m?rgina?e ale Capitalei. E seara de Cr?ciun, în tramvai lume pu?in?, întârziat?, obosit? ?i rebegit? de frig, venind de la munc? sau de aiurea, mo??ind parc? sub lumina slab? a plafonierelor. Eu m? întorc spre cas? dup? o hoin?real? f?r? ?int? ?i f?r? sens prin centru, pe la Intercontinental ?i pe Lipscani, pe la Cocor ?i Unirea, prin Ci?migiu ?i pe la Gara de Nord, din plictiseal? ?i derut?, singur ?i înfrigurat, f?r? nici un plan pentru seara aceasta, a?a-zis? „magic?”, a Cr?ciunului.
„Acas?” e pentru mine acum o locuin?? veche, mo?tenit? de la o m?tu??, situat? în Bucure?tii Noi, pe o str?du?? patriarhal? în spatele Casei de Cultur? „Înfr??irea între popoare”. O cas? simpl?, cu o singur? odaie, o buc?t?rie ?i o baie minuscul?, dar suficient? deocamdat? pentru un student singur ?i nepreten?ios, a?a ca mine. N-o duc deloc r?u, pentru c? de la m?tu?a am mo?tenit nu doar c?su?a modest?, pe care la var?, dup? terminarea facult??ii, oricum o voi vinde, ci ?i o sum? frumu?ic? de bani. În plus mai fac rost de bani ?i dintr-un soi de bi?ni?? cu marf? adus? de pe-afar? de studen?ii str?ini, dar ?i din jocul de poker, la care sunt considerat de unii „mare maestru” prin c?minele studen?e?ti din Groz?ve?ti ori 6 Martie.
M? uit plictisit pe geam, str?zile vechi, slab luminate, acoperite cu o z?pad? s?rac? ?i murdar?, se deruleaz? ca într-un film de epoc?, accentuând atmosfera ap?s?toare ?i sumbr? ?i starea mea de iritare ?i nemul?umire profund?. „De ce-a? fi trist?” m? întreb ?i eu ca-n vestitul poem arghezian. Cas? am, de bani nu duc lips?, o partener? a? fi g?sit la orice or?, chiar ?i în aceast? sear?, dar parc? n-am chef, dup? mai multe experien?e tulburi ?i dezam?gitoare. „Singur în seara de Cr?ciun” îmi sun? deprimant în creierul obosit.
Ceva mai devreme m-a sunat mama, de la noi de acas? din Ardeal, vesel? ?i pus? pe glume, încercând s?-mi transmit? ?i mie veselia ei, mi-a urat distrac?ie frumoas? în seara aceasta special?. Asta dup? ce, cu o zi în urm?, am primit de la ea prin po?t? obi?nuitele pachete de Cr?ciun, cu nelipsita oal? de sarmale, friptur? ?i cârna?i de porc, cornule?e cu magiun, pancove, un chec mare s?-mi ajung? pentru toate s?rb?torile, vin ro?u ?i palinc? f?cut? de tata. S? tot chefuie?ti. Dar s? ai ?i „chef de chef”. ?i s? ai ?i cu cine.
Un domn ame?it ?i nesim?it m? calc?, parc? dinadins, pe bombeul cizmei. Sunt gata s? sar la b?taie.
- Casc? ochii, omule, ?i uit?-te pe unde calci!
- Dar tu ce te l?rge?ti a?a, cu picioarele cât culoarul, ca la tine acas??
Sunt gata s? m? ridic ?i s?-l iau de guler, dar r?mân pironit pe scaun ?i fierb în continuare în suc propriu.
La o sta?ie urc? o ceat? de patru copii, m?run?ei ?i brune?ei, trei b?ie?i ?i o fat?, veseli ?i g?l?gio?i, cu steaua de Cr?ciun ?i sorcove în mâini. De?i sunt romi, sunt destul de cur??ei ?i îngrijit îmbr?ca?i. ??tia mai lipseau! îmi zic cu n?duf în sinea mea. Nu numai eu sunt agasat de mica trup? de colind?tori. Abia încep s? cânte, veseli ?i s?lt?re?i, ”Steaua sus r?sare, ca o tain? mare”, c? lumea se ?i strop?e?te la ei s? tac? din gur?, c? nimeni n-are chef de colinda lor.
Copiii, veseli la început, se pleo?tesc, steaua e coborât? în bern?, feti?a încearc? o colind? lâng? scaunul unui mo?, dar acesta ridic? amenin??tor bastonul spre ea, iar feti?a îi întoarce repede spatele speriat?. B?iatul cu steaua î?i încearc? ?i el norocul la o doamn? mai în vârst?, dar aceasta îl repeze?te scurt, cu o voce r?gu?it?, de fum?toare înr?it?. Unul dintre b?ie?i se tot uit? spre mine. Cred c? vrea s?-?i încerce norocul la mine, sperând c? voi fi mai în?eleg?tor. Face doi pa?i spre scaunul meu, dar eu îi fac semn cu degetul c? n-am chef de a?a ceva.
La sta?ia urm?toare urc? ?i o ?iganc? între dou? vârste, cu ?o?onii plini de z?pad? murdar?, cu o hain? groas? de lân? în spate ?i o broboad? de iarn? cafenie cu ciucuri pe cap, iar la gât cu o e?arf? multicolor? de m?tase.
- M?tu?? Estera! strig? to?i cei patru copii într-un glas, bucuro?i nevoie mare la vederea ei ?i o înconjoar? to?i cu mult? afec?iune.
Ia, te uit?! îmi zic, oarecum contrariat, în sinea mea. Brune?eii nu sunt doar o gloat? de mici s?lbatici r?t?citori. Parc? sunt surprins s? constat c? au ?i ei rela?ii de rudenie, au ?i m?tu?i pe care le iubesc, c? au acela?i rela?ii de familie ?i sentimente de rudenie ca to?i ceilal?i oameni. M? intrig? oarecum numele de Estera, pe-aici numele acesta nu e prea obi?nuit, mai degrab? îl întâlne?ti la ?iganii no?tri ungure?ti din Ardeal.
La vederea copiilor aduna?i ca puii de clo?c? în jurul „m?tu?ii Estera” pe care o privesc cu atâta drag, parc? mi se mai îmbuneaz? ?i mie sufletul. Realizez cu am?r?ciune c? s-a adunat, cu vremea, în sufletele noastre un fel de ur? mocnit? ?i adesea ira?ional?, f?r? un motiv bine întemeiat ?i mai ales f?r? s? fim mai deschi?i ?i mai toleran?i unii fa?? de al?ii, f?r? s? încerc?m s? ne apropiem ?i s? ne cunoa?tem mai bine. Sunt ?i ei oameni, cu p?r?ile lor bune ?i cu p?catele lor, ca to?i oamenii.
Îmbunat, cu aceste gânduri umanitare în cap ?i cu sentimente mai calde în inim?, m? uit cu mai mult? îng?duin?? la micul grup de colind?tori. Unul dintre copii, mai iste?, intuie?te c? mi-am schimbat atitudinea ?i-mi zâmbe?te, iar eu nu m? pot ab?ine s? nu-i zâmbesc la rândul meu. Încurajat ?i de prezen?a protectoare a m?tu?ii sale, se apropie timid de mine cu acela?i zâmbet afi?at ca o pav?z? ?i-mi cere voie s? m? colinde.
- Bine, zic, d?-i drumul!
?i pu?tiul începe o colind? surprinz?tor de frumoas?, alta decât cea arhicunoscut?, o colind? parc? de pe alte meleaguri, p?strat? doar pentru „ alese fe?e boiere?ti”, se pare c? vrea s?-mi fac? o favoare cum nu face oric?rui trec?tor. Sunt impresionat de colinda b?iatului ?i simt c? am lacrimi la coada ochilor.
Copilul îmi simte emo?ia ?i pluseaz? cu un alt cântec, parc? ?i mai duios, despre copilul Christos, vrând cu orice pre? s? m? dea gata. Din p?cate sunt singurul lor client aici, în tramvaiul de noapte. ?i oare câ?i îi vor mai primi cu colinda lor în aceast? sear? în care lumea, de?i ar trebui s? fie mai bun?, pare mai închis? în sine ?i mai ostil? fa?? de intru?i?
M? cuprinde deodat? un val de mil? pentru ei ?i inima mi se face moale ca uleiul, încât m? decid instantaneu pentru un lucru de-a dreptul nebunesc: îi voi duce acas? la mine!
- Opre?te-te! îi zic copilului care, speriat de întors?tura mea, amu?e?te imediat.
- Doamn?, veni?i pu?in mai aproape! ?i-i fac semn Esterei s? se apropie.
- Vreau s? m? colinda?i în seara asta...
- Copii, veni?i încoace! strig? Estera, dar îi fac semn c? nu a?a îmi doresc.
- Nu, nu aici! îi spun femeii. Vreau s? m? colinda?i la mine acas?. Stau aproape, în spate la „Înfr??irea între popoare”, mai avem o sta?ie ?i ajungem. Bine?
Femeia d? din cap neîncrez?toare.
- Nu ?tiu ce s? zic, eu r?spund de copii în seara asta, nu ?tiu dac? e bine s?-i duc acas? la un necunoscut...
- Nu-?i face griji, îi zic cu un glas blând ?i-i apuc bra?ul în semn de încredere. Sunt singur ?i mi-ar face pl?cere s? fi?i musafirii mei, oricum n-am cu cine s?rb?tori ?i eu m?car un ceas în seara de Cr?ciun.
Femeia zâmbe?te oarecum nedumerit? de generozitatea mea brusc?. M? uit la chipul ei, slab luminat de becurile oarbe din tavan, nu cred s? aib? mai mult de vreo patruzeci de ani, dar pare ca de ?aizeci, cu zbârciturile numeroase ?i fine de pe fa?? ?i p?rul înc?run?it înainte de vreme. În sfâr?it, se pare c? i-am inspirat o mare încredere.
- Copii, la sta?ia urm?toare coborâm! anun?? ea micul grup de colind?tori, care o ascult? f?r? s? mai cear? vreo l?murire.
Tramvaiul opre?te în apropierea masivei cl?diri a Casei de Cultur? ?i cobor, înso?it de ceata musafirilor mei de ocazie.
- Mergem cu domnul, le explic? ea copiilor care, ascult?tori, pornesc în ?ir indian în urma mea, trecem de c?direa impun?toare, apoi, printr-un semiîntuneric de care copiii se cam sperie, intr?m pe str?du?a mea. Pe strad? mai trec mici grupuri r?zle?e, printre care ?i un grup de colind?tori, parc? ar fi fra?i cu ai mei, care se uit? lung la musafirii ce m? înso?esc în drumul spre cas?.
Le deschid poarta, apoi casa ?i-i primesc în holul mic, întunecos ?i neînc?p?tor, apoi în singura camer?, spa?ioas?, frumos mobilat? ?i bine luminat?, în care aprind imediat ornamentele de Cr?ciun, câteva lumân?ri colorate ?i dau drumul televizorului, pe ecranul c?ruia se perind? trupe de dans folcloric ?i r?sun? muzica de joc ?i voie bun?.
La început copiii sunt mai timizi, le spun s? se simt? bine, ca la ei acas?, treptat î?i dau drumul glasurilor lor vesele ?i hârjoanei lor copil?re?ti. În cas? e foarte cald, le spun s? se dezbrace, s? se sim? cât mai confortabil, pe fotolii, pe canapea, pe jos, care pe unde vor.
- Colind?m? întreab?, grijulie, feti?a pe m?tu?a ei, sim?indu-se oarecum datoare s? m? r?spl?teasc? pentru generozitatea ?i omenia mea.
- Nu, zic eu, mai întâi mânc?m! Cum o s? colinda?i fl?mânzi?
- Dar nu ne e foame... încearc? feti?a s? protesteze cu demnitate.
- Nu conteaz?, în seara de Cr?ciun se m?nânc? obligatoriu, ori ?i-e foame, ori nu! îi zâmbesc eu ?i m? retrag la buc?t?rie de unde m? întorc cu oala de sarmale, friptura, cornule?ele cu magiun ?i checul de la mama, cu vinul ?i palinca de la tata. Copiii se uit? lung ?i pofticio?i spre masa mea înc?rcat? de bun?t??i, a?teptând semnalul meu ca s? înceap? marea înfruptare.
Ce s? zic, e o splendoare s?-i vezi cum înfulec?, înecându-se din când în când în graba lor de a profita cât mai mult de micul festin. Dac? ceva sarmale au mai r?mas pe fundul oalei, ba chiar ?i vreo dou? buc??i de friptur?, checul ?i piramida de cornule?e s-au topit de n-au mai r?mas nici firimiturile din ele. Biata mama, de-ar ?ti ea ce s-a ales din mâncarea ei, f?cut? cu atâta drag pentru mine! Dar eu abia am îmbucat de câteva ori, privind cu drag cum înfulec? bie?ii copii.
Estera nu prea m?nânc? nici ea, privindu-?i cu duio?ie nepo?ii ?i-mi poveste?te c? ea e aproape ca o mam? pentru ei de când tat?l i-a p?r?sit iar mama lor, sora ei, e plecat? la munc? ?i le mai trimite din când în când ceva bani, atât cât s? supravie?uiasc?. Sarmalele îi plac cel mai mult.
- Sarmale din Ardeal, morm?ie ea de pl?cere în timp ce gust? una dintre ele.
- De unde ?tii? întreb eu surprins.
- P?i, noi suntem originari din Ardeal, de la Târgu Mure?. P?rin?ii no?tri au venit în Bucure?ti dup? r?zboi.
- B?nuiam eu... ?i ?tii de unde? Dup? numele t?u, Estera, neobi?nuit la ?iganii din Bucure?ti, dar întîlnit la ai no?tri din Ardeal.
Închin?m apoi un pahar de vin, copiii se uit? lung ?i le pun ?i lor de un deget în fiecare pahar, s? nu le stea gândul la vinul dulce ?i ro?u ca sângele.
- Gata! Acum s? v? aud! dau eu semnalul de încetare a micului banchet ?i de începere a micului concert.
Copiii se scutur? de firmituri ?i se ?terg pe guri?e cu ?erve?ele de pe mas?, dregându-?i vocile. Estera adun? micul grup lâng? pomul de Cr?ciun ?i îi preg?te?te de program ca o adev?rat? înv???toare, instruindu-i pe limba lor. Copiii dau din cap în?eleg?tori, apoi deodat? dau drumul vocilor lor cristaline de parc? ar fi un cor profesionist îndelung preg?tit sau un cor de îngeri din cer „coborând pe-o raz?”.
E o încântare rar? s?-i ascult, sting lumina cea mare, r?mânem doar la lumina lumân?rilor ?i cu lacrimi în ochi m? apropii de bradul frumos împodobit ?i aprind stelu?ele de pe crengi care ard vesele, împr??tiind jerbe de scântei ca ni?te mici stele c?z?toare în semiîntunericul din odaie.
Nu ?tiu cât a durat micul concert de colinde, poate nu mai mult de o jum?tate de ceas, dar mie mi s-a p?rut un timp infinit în care mi-am plimbat pe c?r?ri ne?tiute ?i mi-am r?sf??at în voie sufletul ostenit ?i r?t?cit.
În sfâr?it, colindul se încheie într-o not? vesel?, îi aplaud pe micii cori?ti din tot sufletul ?i drept r?splat? le dau voie s?-?i ia fiecare tot ce dore?te din dulciurile de pe pom ?i de sub pom. Copiii se gr?besc ?i se înghesuie fiecare s? prind? ce e mai bun, ciocolat? frumos ambalat? ?i legat? cu fund? ro?ie, napolitane de toate m?rimile, bomboane învelite în staniol de toate culorile.
Estera îi dojene?te p?rinte?te pentru graba lor de a despuia micul meu pom, pe care sunt gata s?-l r?stoarne, dar eu o lini?tesc spunându-i c? oricum nu voi mai avea ce face cu toate acestea dup? Boboteaz?, când voi desfiin?a micul pom de Cr?ciun, iar eu nu sunt mare amator de dulciuri.
Unul dintre b?ie?i a în?f?cat ursule?ul mare de plu? de sub pom.
- A, nu! Acela, nu! Acela e scump! sare Estera în ap?rarea ursule?ului meu de plu?, dar eu las copilului bucuria de a-l avea, ba mai mult, îi ofer feti?ei p?pu?a înalt? ?i brunet?, cu rochi?? galben?, care îi seam?n? leit ?i pe care o strânge imediat cu putere la piept, ca pe o comoar? de pre? c?reia nu mai are de gând s?-i dea drumul.
- Dar ni?te bani... încearc?, timid, s? for?eze nota unul dintre copii.
Estera se uit? încruntat? spre el.
- Bine-n?eles! ?i bani! zic eu. Cam cât a?i fi câ?tigat fiecare în seara asta de la oamenii de pe strad??
- Cam cincizeci de lei, zice unul.
- Poate saizeci, ori ?aptezeci, încearc? altul.
- T?ce?i, m?! Câ?tigam cam o sut?! îndr?zne?te al treilea.
Abia m? ab?in s? nu pufnesc în râs.
- Bine! Ave?i câte o sut? de lei fiecare! Sunte?i patru ?i cu m?tu?a Estera cinci! Deci, cinci sute! E bine?
- Foarte bine! strig? copiii în cor, nespus de încânta?i de câ?tigul nesperat, plus petrecerea la care nici nu visau.
Scot banii din portofel ?i-i împart fiec?ruia, apoi le urez o noapte bun?, cuviincio?i copiii îmi ureaz? ?i ei la fel, dup? care, cu bun?t??ile ?i banii în buzunarele doldora, se îndreapt?, unul câte unul, spre ie?ire. Îi conduc, apoi, pân? la poart?. Estera îmi mul?ume?te ?i-mi cere iertare în numele copiilor, dac? au deranjat cu ceva ori au fost prea îndr?zne?i, eu îi spun c? nici vorb?, copiii au fost minuna?i. Feti?a r?mâne în urma grupului, parc? nu s-ar da dus? din ograda mea, se tot code?te, vrând parc? s?-mi m?rturiseasc? ceva:
- Domnu', dumneavoastr? sunte?i Mo? Cr?ciun... îmi zice ea cu o voce ?optit?, cum mi-ar dezv?lui o mare tain?, întorcând spre mine fa?a oval? îmbujorat?, cu lacrimi lic?rind în ochii mari ?i negri, strângând ?i mai tare p?pu?a în bra?e ?i zâmbindu-mi cum nimeni nu mi-a mai zâmbit vreodat? în via??.
Cu ochii umezi la rândul meu ?i gâtuit de emo?ie, nu mai pot s? spun nimic, le fac doar un semn de adio cu mâna micilor colind?tori.
- La anu' venim s? v? colind?m iar! îmi mai strig? din strad? unul dintre b?ie?i.
- Da, negre?it! îi r?spund eu, de?i ?tiu prea bine c? pân? la anul voi fi terminat facultatea, voi fi vândut c?su?a ?i voi fi plecat din Bucure?ti cine ?tie pe unde, prin ?ara noastr? mare ?i atât de frumoas?.

Grig Salvan (Benedictus) | Scriitori Români

motto: inca nu-i prea tirziu

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro