proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Episodul biblic al alung?rii din rai a germinat, mai ales în cadrul spiritualit??ii cre?tine, mitul c?derii omului ?i de aici menirea religiei ?i a bisericii de a-l ajuta s? se înal?e prin mântuire. F?r? a fi o alt? erezie, perspectiva antropoteist? ofer? o explica?ie diametral opus?, dar mai ales un model ontologic eminamente emancipator ce absolv? fiin?a uman? de orice vin? ?i p?c?tuire, prin reabilitarea condi?iei sale existen?iale redându-i demnitatea ?i speran?a. Esen?a ei const? în în?elegerea corect? a ciclului sofionic. Acesta nu trebuie imaginat ca o r?scolire atotcunosc?toare a Unicit??ii prin care ne?tiutul devine ?tiut, ci ca o fulgerare în noapte. Lumina nu poate dizolva întregul Ant pentru c? nu ar mai avea sens f?r? el, doar îl ajut? s? ia act de propria existen?? printr-un soi de travaliu vis?tor al Întunericului.
Pentru mai u?oara în?elegere, reducem în închipuirea noastr?, Totul la un unic electron (Sinele) care c?l?tore?te prin sine – orbita interioar?, un fel de tunel întunecat - Antul, pe care îl ilumineaz? continuu. Dac? oper?m o oprire imaginar? în aceast? c?l?torie, lumina ar focaliza o secven?? pe care ochiul observatorului ar dezv?lui-o drept o lume material?. ?i aceast? lume, aparent exterioar? sie?i, ar fi chiar el. E suficient s? se cunoasc? pe sine spre a o cunoa?te ?i pe ea. Deci, un singur punct într-o ipotetic? stare de repaus relativ în Devenire ar fi o lume (univers). C?l?torind, îns?, cu vitez? metaluminic? prin sine orbita sofionic? (autocunosc?toare) a Sinelui apare drept o und? în care se ascunde o infinitate de lumi ne?tiute - Misterul, pe care numai alteritatea îl poate dest?inui. Fiecare punct - secven?? spa?iotemporal? e un corpuscul divin, o presupus? form? umplut? cu sacralitate gnoetic?. Un fel de definit indefinit. Unda ar reprezenta divinitatea Totului, Indefinitul ce î?i caut? definirea. Fiecare secven?? din infinitatea punctelor în care s-ar opri electronul în rota?ia sa pe orbita interioar? ar reprezenta o divinitate a spa?iotemporalit??ii proprii - alteritate. Putem vorbi, deci, de o alteritate divin? local? pe care convenim s? o numim Demiurg pentru c? lumea care-i e vizibil? pare creat? (f?cut?) de c?tre el. În realitate, nu ne afl?m în fa?a unei polarit??i - observatorul ?i lumea vizibil? lui - ci în fa?a unei unicit??i locale. Observatorul vede o lume, dar nu se percepe pe sine ca fiind respectiva lume, ci ca pe un str?in în ea. Ce vede nu îi va p?rea ca o izvorâre din sine, ci ca o facere ce apar?ine altcuiva, o alteritate a sa. Deci, habar nu are c? acea lume este chiar el. În spa?iotemporalitatea terran? acest demiurg care vizualizeaz? lumea ca o exteroritate sie?i este Omul. Crede c? lumea a fost creat? de c?tre cineva (Dumnezeu), iar el, o alt? crea?ie a lui, doar o constat?. De?i o nume?te universul s?u se percepe doar ca un simplu locuitor în el. Crede despre sine c? este doar cel din oglind? (corporalitatea fizic? muritoare), nu î?i imagineaz? c? el e infinit de adânc ?i de ne?tiut sie?i, universul fiind în sinele s?u. Nu ?tie c? el nu este un locuitor, ci însu?i universul. Habar nu are c? e centrul acestei lumi ?i efortul s?u de a cunoa?te respectiva lume, doar aparent înconjur?toare, e un demers prin care se cunoa?te pe sine. Abia la cap?tul cunoa?terii î?i va da seama c?, în fapt, el nu a cercetat universul, ci s-a cercetat pe sine. Aparenta înstr?inare a corporalit??ii psihofizice, de sinele cel adev?rat, e determinat? de perceperea sa ca localizare spa?iotemporal?. Omul se gânde?te la un Dumnezeu exterior f?r? s?-?i imagineze c? el, divinitatea localiz?rii respective, delocalizat e una cu Fiin?a.
Fiin?a (divinitatea) este c?l?torul, Sofi/Onul - Unicul Cunosc?tor, iar observatorul (corpusculul), secven?? ipotetic? a ei care constat? lumea, este Omul. Putem spune, deci, c? el este o divinitate a spa?iotemporalit??ii în care se define?te (fenomenalizeaz?) - sacralitate ascuns? într-o form? profan? (definibil?). Secven?ial, Sofionul se prive?te pe sine prin ochii Omului, care sunt, îns?, ochi ai s?i. Am putea spune c? Omul este ochiul lui Dumnezeu sau Dumnezeul Ochi al lumii sale, acel ochi din vârful piramidei (triunghiului) oculti?tilor. Ipotetic se structureaz? o bipolarizare a unicit??ii, în care polul pozitiv (pluscunoa?tere) - Omul (forma gnosic?) eman? ?tien?? (iluminare a secven?ei proprii), iar polul negativ (minuscunoa?tere) - con?inutul gnoetic informal (Indefinitul) o absoarbe. Prin decantarea formei gnosice în informa gnoetic? aceasta se structureaz?, formalizeaz? - se des/t?inuie pe calea autodefinirii.
Dac? Dumnezeu este Unicul ?i Totul, atunci El este nem?rginirea nem?rginit? ce nu poate fi cuprins? de c?tre om cu mintea. Nici m?car cu imagina?ia, deci e de neimaginat. ?i totu?i, dac? îi afirmi existen?a, numai mintea uman? îi poate atribui aceast? stare. Ea îl nume?te ?i îl consacr?, c?ci f?r? aceast? numire ar fi nonexistent. Mintea îi confer? existen??. Cum, îns?, este unicitatea înseamn? c? zeul este îns??i Mintea. Deci, Existen?a este Mintea. Dar Mintea nu poate fi decât actia, un modus operandi, ceva care gânde?te altceva. Acel altceva, îns?, nu exist? în afara ei, pentru c? e unic?. Cum doar ea exist? înseamn? c? Mintea se gânde?te pe sine. Fapt ce pare imposibil în lipsa unor alterit??i. Cum totu?i se poate gândi pe sine Mintea ca unicitate totalitar?? În nici un caz în manier? eleat?, ca o încremenire, pentru c? atunci s-ar autonega. M-a fascinat ?i pe mine Zenon, de care pân? ?i matematica s-a l?sat contaminat?, dar sofismele sale duc la paradoxul neg?rii îns??i existen?ei care e temeiul oric?rui model teoretic. Ajungi la ruin?.
S?geata, care în zbor î?i tot ocup? succesiv propriul spa?iu, doar sie?i î?i pare c? st?. Din afara sa se vede cum ea, acoperind mereu un alt spa?iu care devine al s?u înainteaz?. Înseamn? c? devenirea e cea care relev? misterul existen?ei. Dac? Mintea este s?geata, atunci ea î?i percepe unicitatea ca pe o stagnare în prezent. Nemi?care, nu mai este gândire de sine, în cel mai bun caz este doar autopercep?ie global?, con/?tien?? - ?tien?? despre sine. Ne plas?m într-un paradox pentru c? drept stagnare (înghe?are) nu se poate cuprinde, nu e actia, nu are verb ?i deci nu se poate constata. Totalitate fiind nu poate avea nimic în afara sa, dar în sine e o eternoinfinitate de posibilit??i de ordonare a magmei gnoetice (infoenergia). Entitate gnosic?, fiecare dintre posibili putând-o presupune ca existen??. Unitatea acestor presupuneri e Devenirea care face ca, la interior, Mintea s? fie gândire. Drept unicitate nu m? pot constata, doar în multitudine m? pot descoperi prin constatarea celorlal?i ?i raportarea la ei. Aceasta e gândirea, proprietatea de a reflecta, sonda “altceva” în afara sa ?i prin acel “altceva” se percepe pe sine. Ca reflexie a luminii - iluminare a ne?tiutului, prin om ea devine reflec?ie. În acest mod fiecare posibil cap?t? existen?? ca gnom - fiin?? gânditoare. Deci, în sinele Totului structureaz? gândirea care îl gânde?te. Co/inciden?a ca dezidentificare a “În Sinelui” de “Sine” genereaz? devenirea. Sinele e magma gnoetic? ca un con?inut amorf (indefinire), iar În Sinele e magma gnoetic? în devenirea sa ca autoreflectare (gândire). Travaliul gnoetic al În Sinelui este cel care face din Minte, im/poten?? a Sinelui, Con?tiin?? - poten?? gnostic?. Prin ea Mintea fiin?eaz?, se manifest? ca Fiin??. Demiurgia sa gnomic? (Facerea) este o c?l?torie prin sine - zbor al s?ge?ii. Arheitatea gnomic? condenseaz? zborul în s?geat? - împline?te autocunoa?terea de sine a Fiin?ei. Împreun? recontopesc (delocalizeaz?) spa?ialitatea ?i temporalitatea în multidimensionalitatea unicului.
Omul este simultaneitatea celor dou? ipostaze. Homo demiurgus e gnomul gânditor - zborul, iar homo arheus e Fiin?a fin?iatoare în spa?iotemporalitatea (secven?a) sa. În aceast? simultaneitate gnomul se identific? cu Fiin?a sub întruchiparea de Om. Sub dualitatea de minte con?tient? - s?geat? în zbor, Fiin?a se autocunoa?te. La rândul s?u, Omul face saltul calitativ de la increatura (esen?? gnoetic?) creatoare ?i autocreatoare - devenirea materialcorporal? ca întrupare a gnomului, la creatura (form? gnomic?) a/Tot/?tiutoare - respiritualizare.
În acest mod putem în?elege c? Omul e o manifestare a Min?ii (divinului) care se gânde?te contextual - întrupare a Cuvântului (liter? în text), dar ?i proprietarul, st?pânul min?ii în spa?iotemporalitatea proprie. El este rob al lui Dumnezeu pentru c?, prin travaliul s?u gnostic, îl ajut? s? se autocunoasc? drept totalitate. Dar, ca posesor de gnosticitate (st?pân al min?ii sale), în secven?ialitatea (lumea) pe care o reflect? el este zeu, nu o fiin?? dec?zut?. Demnitatea sa e aceea de împ?rat în ?ara (lumea) lui material?. În aceast? lume el este mineralul care se reflect?, vegetalul care cre?te ?i se reproduce, animalul care percepe înjurul (mediul) s?u, dar mai ales con?tiin?? a sinelui propriu - reflec?ie simultan? asupra lumii ?i asupra sa. Aici el se manifest? ca f?ptuitor în materialitate (demiurge), dar ?i creator de lumi imaginare (arheu).
Cum se pune problema din perspectiva unui alt atribut al divinit??ii - atotcunoa?terea? Sensul este acela de poten?? omnicunosc?toare. Nu este nimic pe care s? nu-l cunoasc?! Pentru în?elegere for??m explica?ia ?i spunem c? atotcunoa?terea este reprezentarea gnostic? a unui Centru, aflat pretutindeni, ce poate cuprinde cu percep?ia sa întreaga eternoinfinitate înconjur?toare. Acest centru (adâncime a Totului) e În Sinele. Pentru pozi?ia dat? el coincide cu Sinele, care este Mintea. Dar, cum Centrul (În Sinele) î?i poate schimba mereu (la infinit) pozi?ia, Mintea va trebui s? aib? mereu o alt? reprezentare, a?ezare (ordine), de?i eternoinfinitatea e aceea?i. Pare paradoxal, o infinit? variabilitate a unui invariant. Vorbim de o con?tien?? a Sinelui prin raportare la prezent, la pozi?ia dat? - o constant? a invariantului. Dar asta nu înseamn? c? Mintea, în respectiva stare de repaus absolut, are con?tiin?? de sine a Totului. Pentru c? Centrul poate avea o infinitate de pozi?ii, fiecare cu propria perspectiv? ?i totalitatea acestor reprezent?ri nu poate fi articulat? de c?tre o Minte inert? într-o unic? imagine de sine. Fiecare Centru (În Sine) vede aceea?i lume, dar din alt? perspectiv?. Limita principal? a acestei explica?ii este c?, pentru în?elegere, introduce spa?iul ?i timpul în atemporalitate. Dar ele pentru În Sine, ca infinitate de centri posibili, au semnifica?ie ?i valoare gnostic?. Aceast? continu? deplasare, dinamic? a centrului gnoetic ce configureaz? În Sinele este gândirea. Zeul, mereu aflat în prezent, are atotpercep?ia magmei gnoetice care, din punct de vedere cantitativ, e o constant?. Dar nu are percep?ia dinamicii În Sinelui, a propriei ordini interne autostructurate de pozi?ia mereu schimb?toare a Centrului. Cel care reflect? gnoetic ordinea configurat? de respectiva dialectic? intern? a posibilului e În Sinele. ?i aceast? infinit? reflectare (Gândire) a dinamicii receptate de c?tre Minte o numesc Con?tiin?? - ?tien?? despre Sine. Deci, În Sinele permite ca Mintea gânditoare s? se manifeste drept Con?tiin?? Unic?.
Atotcunoa?terea apar?ine Con?tiin?ei Unice. Fiecare autoproiec?ie a Centrului e o autoreprezentare fractalic? a perspectivei eternoinfinit??ii Totului. În Sinele, ca arhitectur? a posibilelor proiec?ii ale dinamicii Centrului, ascunde ordinea fractalic? a gândirii (sacrul). Omul, ca secven?? spa?iotemporal? a acestei ordini, este un fractal gnostic desacralizat. Pentru c?, în gândire, el va reproduce, scoate la iveal? ordinea fractalic? potrivit c?reia este structurat, operand o desacralizare (vizualizare) a ei. Aceasta este o tendin?? pentru c? insul uman, în frac?iunea de timp a tr?irii sale, nu va putea epuiza niciodat? con?inutul propriei gândiri. Ar fi ca ?i cum ar str?bate eternoinfinitatea printr-o singur? întrupare. Marea parte a arhitecturii sale gnostice va r?mâne ascuns?. Pentru ceilal?i se va dezv?lui ca persoan?, dar pentru sine va r?mâne mereu o tain?. O tain? pe care încearc? s? o deslu?asc? prin ?irul de reîntrup?ri ale ciclului s?u sofionic. Deci, el când gânde?te, se gânde?te pe sine. ?i când se gânde?te se autoconstruie?te ca fiin?? eonic?. Adic? ordoneaz? gnoeticitatea, potrivit propriei matrice, în imagini, reprezent?ri, idei, gânduri etc., autoconfigurându-se spiritual (arheic). Dar, oricât de original ?i creativ ar fi, nu se poate gândi în afara propriului fractal. Îns??i devenirea sa se produce în cadrul respectivei matrice, care este universul s?u. El e liber s? se gândeasc? la infinit pe calea arheic? a configur?rii fiin?ei sale eonice pân? la ipotetica des?vâr?ire ca divinitate - idealul s?u existen?ial. Adic?, ontologizare (cu sensul de întemeierea unicit??ii) a gnoeticului (indefinitul energoinforma?ional). Cu fiecare întrupare va fi un altul mai apropiat de zeu (propria sacralitate) dar va r?mâne mereu acela?i fractal - fiin?a sa eonic? mereu în definire. V?zut dinspre P?mânt, când se na?te e arheu, când moare e demiurg. Prin tr?irea sa se na?te un înger ?i moare un demon. Cunoa?terea e cea care îl demonizeaz? (falsificare a imaginii) pe înger. Acest lucru vrea s? spun? Biblia prin mitul fructului oprit. Dar karma sa îi cere ca în fiecare întrupare (personare), ca tr?itor, s?-?i purifice (scoat? la iveal?) imaginea adev?rat? de sine. Prin ciclul acesta sofionic de person?ri el fiin?eaz?, vie?uie?te. Via?a nu apar?ine persoanei, ci fiin?ei eonice. De aceea, omul e nemuritor prin ciclul de tr?iri muritoare în cadrul propriei eonicit??i morfogenetice egregate în individualitate, neam, etnie, specie. Omul nu se poate vedea decât în adâncimea propriei oglinzi eternoinfinite, c?reia îi este centru. Ca persoan?, îns?, acest lucru nu e posibi. Dac? convenim s?-l numim pe Dumnezeu infinitul mare, atunci omul este infinitul mic - secven?? eternoinfinit? a sa. Pân? acum cunoa?terea despre sinele uman este mai abundent? ?i mai precis? la nivelul corpului fizic. Aici, principalele tendin?e vizeaz? înlocuirea procre?rii cu reproducerea neparental?, cre?terea poten?ei prin manipularea genomului (genializare) în sensul realiz?rii supraomului, “depanarea” trupeasc? prin artefacturi bionice ?i inteligen?? artificial? etc. Muta?iile ce se vor produce la acest nivel au n?scut deja conceptul superficial de postumanitate. La nivelul corpului psihic (astral) cuno?tiin?ele sunt destul de relative, iar când se ajunge la corpul mental se intr? în cea?a dogmatismului religios ?i a speculativismului filosofic ?i spiritualist.
În lipsa viziunii antropoteiste, gnosticismul - filosofie religioas? ce înlocuie?te credin?a în mister cu explicarea misterului - a imaginat o cosmogenez? (na?tere a ordinii) ca izvorând din Perfec?iunea Suprem?, absolut inaccesibil?, sub forma unei emana?ii eonice ierarhizate de ceruri care structureaz? pleroma - lumea sacrului. Între ea ?i om se afl? o al? cosmicitate, a întunericilui, dominat? de tirania Demiurgului, un fel de împ?r??ie corupt? a r?ului. Una dintre emana?iile pleronice de pe treapta de jos, Sophia, din dorin?a de a se uni cu Fiin?a, na?te printr-un fel de avort un soi de bastard orb ?i ignorant - Ialdabaoth pe care, ru?inat? de gre?ala sa, îl expulzeaz?, ascunde într-o lume a haosului. Considerându-se unicul Dumnezeu, încercând s? imite perfec?iunea pleronic?, acesta construie?te arhonietatea, o ordine dec?zut?. Constatând în ap? imaginea sacr? a Omului-Lumin?, arhon?ii f?uresc ?i ei un om inert asupra c?ruia Demiurgul î?i sufl? propria umbr? de sacralitate, mo?tenire matern?, dându-i însufle?ire. Dar î?i dau seama c? au creat un psihikoy (corporalitate psihic?) mo?tenitor al unor puteri superioare celor arhontice. Din invidie, omul este alungat pe P?mânt ?i închis într-un corp de lut, de unde î?i poate elibera esen?a sacr? numai prin murire. Elementul comun al tuturor modelelor gnostice r?mâne lupta luminii cu întunericul pentru eliberarea fiin?ei umane, purt?toare de lumin?, îngropat? în întuneric.
Iudaismul îl proclam? pe Demiurg, ca Yahve, drept unicul Dumnezeu ce se arat? numai evreilor, f?când din ace?tia neamul s?u ales c?ruia, în schimbul supunerii totale, îi promite ?ara F?g?duin?ei, interpretat? ca un drept de st?pânire a lumii. Pentru a o ob?ine trebuie s? respecte cele zece porunci transmise prin Moise. Moartea este pedeapsa pentru p?catul neascult?rii, prin ea muritorul fiind împiedicat s? mai accead? la divinitatea la care ajungea prin rug?. Prin venirea sa, Messia îl va trezi pe om din somnolen?a întunericului, îi va da via?? ?i îl va ridica la cer. Dar acest cer e cel al arhonticit??ii, unde st?pân e Demiurgul, care în Vechiul Testament e denumit ?i Sav(b)aot, fiul care s-a c?it al lui Ialdabaoth
Constatând neascultarea ?i starea de decaden?? moral? a lumii sale, Yahve î?i trimite propriul fiu, n?scut din femeie p?mântenc? - Iisus, s? o salveze de la autopieire. Prin botez îl înnobileaz? cu sacralitatea christic? care face din el Messia. Pentru ob?inerea mântuirii, poruncilor din Vechiul Testament (legea veche) li se adaug? iertarea ?i iubirea lui Dumnezeu ?i a aproapelui ca pe sine însu?i. Este crucificat pentru doctrina ?i înv???turile sale, dar învie ?i se înal?? la cer, modelul propriu de via?? devenind calea chrisic? de salvare pentru cei care se vor numi cre?tini. Moartea e un somn din care, dup? judecata da apoi, adev?ra?ii cre?tini vor învia ?i se vor reîntrupa. Din punctul de vedere al interpret?rii antropoteiste, cel mai reu?it moment al dogmei îl reprezint? crucificarea. Prin simbolistica crucii, element poate insuficient valorificat mistic ?i ritualic, se rezolv? cel mai satisf?c?tor chestiunea euharistic? a întâlnirii omului cu divinul – cuminec?tura. Crucea e arhitectura sacr? a In Sinelui potrivit c?reia e gândit? ordinea lumii ?i aceasta este tocmai tiparul ascuns al structur?tii omului. Prin ea se unific? dimensionalitatea antroposic? cu Theos. Crucea este reprezentarea simplificat?, deopotriv?, a ordinii sacre a lui Dumnezeu ?i a fin?ialit??ii Omului. Centrul ei este adâncimea eternoinfinit??ii de unde În Sinele proiecteaz? ciclul sofianic al antroposului. E locul în care divinitatea plecat? spre a se descoperi ca o demiurgie (Facerea) se întoarce ca antropoteitate înc?rcat cu ?tien?? (Con?tiin??). În centrul crucii, Theos ?i Antropos se contopesc (cuminec?) în Arheus. Însufle?irea omului tr?itor - Iisus se identific? cu gândirea Min?ii (Nous) - Christul drept via??, f?când posibil? învierea. Moartea nu e decât trecere de la iluzoria via?? p?mântean? la via?a adev?rat?. Prin ea, însufle?irea cunosc?toare se decanteaz? în sine ca via?? (gnoeticitate). Din instrument al mor?ii Crucea devine simbol al vie?ii, afirma?ia c? prin murire Iisus-Omul a învins moartea c?p?tând sens.
Cu o jum?tate de mileniu înaintea cre?tinismului, prin?ul indian Gautama, dup? ?ase ani de medita?ie ?i exerci?ii în sih?strie, atinge nivelul de trezire spiritual? (“Cel Treaz”), ajungând la concluzia c? vinovat? pentru toate necazurile omului este mintea, care provoac? ?i stimuleaz? dorin?e. Cele nesatisf?cute creau frustr?ri care îl nefericeau, iar cele împlinite determinau alte dorin?e generatoare de insatisfac?ii prin neîmplinire, astfel încât omul se afla într-o permanent? stare de nemul?umire. Spre a se elibera din sclavia dorin?elor, oferta budist? propunea un mod de via?? ?i tehnici de medita?ie pentru controlul min?ii, astfel încât aceasta s? nu le mai stârneasc?.
În continuarea acestei abord?ri, spiritualismul propune salvarea omului din condi?ia sa muritoare print tr?irea bucuriei identific?rii spirituale cu divinitatea. Respectiva stare e un refugiu temporar, nu îi schimb? existen?a, doar îi ofer? evad?ri din ea. Retras în cetatea sa interioar?, omul r?mâne totu?i asediat de problemele vie?ii pe care încearc? s? le ignore. În loc s? se hr?neasc? cu experien?a p?mântean?, s? participe la treburile cet??ii, s? se bucure de datul vie?ii ?i s? lupte pentru a-?i împlini menirea el se izoleaz?, tr?ie?te ca un însingurat, activându-?i nostalgia pentru lumea de unde a venit ?i în care oricum se va întoarce. Aspectul pozitiv al ofertei spiritualiste este acela c? ajut? persoana s? î?i în?eleag?, cât de cât, locul ei în devenire. Tr?irea experien?ei ilumin?rii înseamn? anhilarea falsei senza?ii de identitate separat? de lumea pe care ?i-o percepea ca exterioar?. În spa?iotemporalitate, omul se identific? ontic cu secven?a sa, e universul prezentului s?u, dar cognitiv se constat? ca altceva. În loc s? spun?: “Sunt lumea în care tr?iesc!” se întreab? “Cine sunt?”. ?i se manifest? ca un str?in, uneori inamic al lumii sale, f?r? a avea în?elegerea c?, în fapt, î?i e propriul inamic. Tr?irea experien?ei identific?rii cu sinele universal îl face pe om s? nu se mai simt? str?in de esen?a sa. Îi propune ?i îl înva?? (ini?iaz?) s? tr?iasc? înainte de vreme experien?a pe care el oricum o va tr?i în momentul mor?ii ?i dup?. Prin evadarea spiritual? corpul fizic e obligat s? experimenteze, prin dimensiunile sale psihic? ?i mental?, misterul de?i r?mâne însufle?it. Extazul apare din raportarea tr?irii spirituale atinse la condi?ia sa de muritor p?mântean. Prin reîntoarcerea la corpul fizic se îmbog??e?te cu sentimentul c? pentru o clip? a nemurit, c? ?i-a tr?it divinitatea.
?tiin?ele oculte (cunoa?terea ascuns?) - esoterism, misticism, hermeneutic?, spiritism, kabala, satanism etc.- abund? în dogme ?i ritualuri, proceduri ?i tehnici de invocare, respira?ie, contempla?ie, medita?ie etc. pentru atingerea st?rii de gra?ie (iluminare). Lor li se vor ad?uga ispitele d?ruite de c?tre alchimie. Pornindu-se de la propor?iile armonice ale lui Pitagora se ajungea la a?a zisa “lacrim? a lui Horus”. Se credea c? prin aducerea la starea de rezonan?? a celor dou? emisfere cerebrale, în frunte apare un al treilea ochi care l?crimeaz?. Substan?a ei, ante/materie, permitea recuperarea poten?ei primordiale, de dinaintea dec?derii omului ?i chiar a nemuririi. Nebunia g?sirii elixirului i-a cuprins pe înv??a?ii ?i mai marii vremii. Mai întâi acesta a fost rezidul, un praf de culoare neagr? rezultat din descompunerea mercurului în aur ?i argint, numit “ocultum”. Mina ?i laboratorul în care se prepara se aflau în regiunea Kemeia (Egipt) ?i de aici ocultul me?te?ug a devenit Al/Kemeia. Pielea celor care îl consumau devenea albastr?, iar ei formau spi?a superioar?, aleas? despre a c?rei urma?i se va spune c? sunt de “sânge albastru”. Ceva mai târziu, pentru mai bine de o jum?tate de secol, elixirul va fi “praful de mumie” ob?inut din substan?a, un fel de r??in?, folosit? la îmb?ls?mare. Elita nazist?, înclinat? spre esoterism, va acorda o mare aten?ie elementului cu num?rul 69 din Tabelul periodic numit thulium. Exploatat în zona Tibetului acesta, zice-se, permitea ini?ia?ilor accesul la misterioasa energie vril ce f?cea posibil? starea de merkaba ?i teleportarea.
Reîntoarcerea la Dumnezeu, apokatastaza lui Plotin, în maniera spiritualist? r?mâne o fals? problem?. Omul, cu bune ?i rele, e dumnezeul lumii sale. Etica sa (a p?catului) difer? de etica divin? a gnosticit??ii direct propor?ional cu gradul s?u de cunoa?tere, evolu?ie pe calea devenirii arheice. E distan?a, distorsiunea dintre autoreflexia localului c?ruia îi apar?ine ?i ordinea delocalizat? (atemporal?) a gnoeticului. Prin murirea fizic? se delocalizeaz? de secven?a în care a tr?it, iar prin na?tere personeaz? o alt? spa?iotempralitate, efectuând o corec?ie a imaginii de sine direct propor?ional? cu karma. Se poate spune c? omul e s?geata zenonian? ce, prin încarn?ri, ocup? o alt? secven?? existen?ial? în zborul s?u c?tre dumnezeire. Ca persoan? uit? de cel care a fost în tr?irea anterioar?, dar memoria zborului s?u arheic e p?strat? în memoria morfogenetic? a fiin?ei eonice. Pentru om, cunoa?terea lui Dumnezeu înseamn? cunoa?terea de sine. Pe m?sura devenirii sale p?mântene (succesiunea de întrup?ri), el î?i împline?te karma personal?, care îi arat? cât de deformat? este imaginea sa la momentul tr?irii fa?? de el cel adev?rat - fiin?a eonic?. Mântuirea este purificarea continu? a imaginii spa?iotemporalit??ii pe care o întruchipeaz? astfel încât estetica sa s? se apropie continuu de etica gnostic? (ordinea sacrului). Când cele dou? se vor identifica în fiin?a eonic? va înseamna c? el ?i-a împlinit destinul.
Cel mai aproape de aceast? viziune a antropoteismului se plaseaz? kabala cu al s?u arbore sefirotic. Sefirele sunt numere de la zero la nou? care desemneaz?, sub forma unor sfere, cele zece regiuni ale Totului cu care divinitatea poate construi o infinitate de lumi. S? ne imagin?m zece concepte fundamentale prin care gândirea poate articula orice construct mental - lumi spirituale. Exist? un arbore al lumii binelui ?i un altul în oglind?, reflectare invers? a divinului, în lumea tenebrelor (r?ului). Arborele este arhelipul divin dup? care zeul a creat omul. Sefirotia exprim? ordinea sacr? a omului - adn-eul s?u spiritual. Cheia cunoa?terii, care deschide cele cincizeci de por?i (concepte) ale în?elepciunii, e cunoa?terea omului. Medita?ia presupune revelarea arborelui ca pe o masticare a hranei psihice ?i spirituale. Prin continua repetare a ei se atinge starea de gra?ie, când în interiorul lumii omului se aprind lumini ce desacralizeaz? misterul ?i purific? imaginea sa, revelându-se o lume ideal? spre care te înal?i. Cam acela?i lucru afirm? ?i antropoteismul, numai c? în locul medita?iei propune experien?a tr?irii reale, person?rii spa?iotemporalit??ii c?reia apar?ine ?i pe care (?i prin care) o (se) autorelev? în cadrul ciclului sofionic de reîntrup?ri. Demiurgic omul se autoconstruie?te ca un arbore sefirotic (potrivit arhitecturii divinului), iar arheic se autocunoa?te. Ca s?-?i descoperi divinitatea trebuie, mai întâi, s? personezi (tr?ie?ti) în succesiunea de încarn?ri în care procreezi, creezi ?i f?ptuie?ti. Prin gândire ?i fapte î?i des?vâr?e?ti personalitatea, tezaurul acumul?rilor de sine deversându-se în fiin?a eonic? - fenotipia fiec?rei întrup?ri. Prin acest travaliu uman divinul se autorelev? pe sine. Rostul omului nu e s?-l cunoasc? pe Dumnezeu, ci ca divinitatea s? se des/t?inuie prin el. Oferta spiritualist? nu e decât o deturnare a omului de la menirea sa.
?tien?a mileniului trei articuleaz? cea mai apropiat? analogie a antropoteismului în cunoscuta teorie a superstringurilor. În aceast? ipotetic? construc?ie fizico-matematic? starea de nonexistent (ne?tien??) a Totului, când gnosticitatea era închis? în eticitate de c?tre egos (for?a unic?), este numit? Hiperspa?iu decadimensional (sefirotic?). S? ne reamintim c? ?i perfec?iunea modelului pitagoreic e fundament? tot pe zece. Sl?birea egosului permite implozia hiperspa?iului ca o str?luminare, anun?are a ?tien?ei despre sine, sub forma big bangului. Este momentul irup?iei for?ei unice, ie?irii lui Unu (existentului) din Zero, când Ne?tiutul se ?tientizeaz?. Începe cognoscibilzarea gnosticit??ii (inteligen??) sub forma quadridimensionalit??ii ca o expansiune a spa?iotemporalit??ii. For?a unic? (egosul gnoetic) se sparge în cele patru for?e fundamentale - gravita?ional?, electromagnetic?, nuclear? slab? ?i nuclear? tare. Aceast? inteligen?? autoconstruie?te universul nostru autocunosc?tor la cap?tul c?ruia se afl? entitatea ce posed? ?tien?? de sine (con/?tiin??) - Omul. Celelalte ?ase dimensiuni se comprim? în ceea ce a fost numit Superstring (atropic, delocalizat, supersimetric etc.) - sursa care alimenteaz? cu stringuri (corzi vibratorii unidimensionale) ce structureaz? particulele elementare, atomul ?i materia (stare de joas? vibra?ie a infoenergiei primordiale). Aici se concentreaz? misterioasa materie neagr? - Incon?tientul morfogenetic al gnoeticit??ii (ordinea sacrului).
Dac? fiecare string e unicitatea sexadimensionalit??ii înseamn? c? inteligen?a (cognoscibilitatea) e reflexia acesteia în quadridimensionalitate. Adic? autoreflexia divinului în om. ?i nu e asta o autocunoa?tere de sine a Totului ca AntropoTheos - hermafroditismul Fiin?ei?
?tien?a c?p?tat? pân? acum ne face s? credem c? datorit? entropiei universul va înghe?a. Ce ar fi s? ne imagin?m evolu?ia universului de la big bang la înghe? ca pe o cre?tere? O cre?tere a cui? A omului bineîn?eles pentru c? el este în vârful devenirii, e con?tiin?a întruchipat? a secven?ialit??ii sale. Dac? am privi acest univers înghe?at (nu mort) din afara lui ?i am constata c? are chipul omului l-am numi supraom sau Anthropos. Dar dac? am imagina c? el include în sine ?i nucleul concentrat al sexadimensionalit??ii nu l-am numi AntropoTheos? Aceast? devenire a autocuno?terii nu este decât o reîntoarcere la Dumnezeul eleat, o încheiere a ciclului sofionic al Fiin?ei a c?rei fiin?are e gnosticitatea cognoscibil? pe care am numit-o inteligen??. Am ajunge la afirma?ia c? antropoteismul e Calea pe care am pornit în aflarea Adev?rului c? inteligen?a este Via?a! ?i ca toat? construc?ia s? fie de la A la Z, Fiin?a am numi-o Antropozeus - în?l?are a Omului de la însufle?irea muritoare a tr?irii la eternitatea atot?tiutoare a vie?ii. Astfel demiurgia Facerii - descompunerea Fiin?ei spre des/t?inuire (Crea?ia) se converte?te în arheitatea autocunosc?toare.