proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

- Azi am s? fac o drume?ie mai lung?… îi spune Gil so?iei, în timp ce-?i preg?te?te echipamentul de drum ?i rucsacul de voiaj cu cele necesare unei zile petrecute în natur?.
- Bine, r?spunde Mariana, nep?s?toare, treb?luind prin cas?, f?r? m?car s? se uite spre el.
Iese în curte ?i elibereaz? din padocul s?u pe Nero, labradorul negru, b?trân ca ?i el, care l-a înso?it ani de-a rândul în drume?iile lui pe malurile Some?ului, pe dealuri ?i prin p?duri. Câinele, ner?bd?tor de obicei s? ias? la câmp, azi parc? nu mai e la fel de vioi ca alt?dat?, bucuria lui e mai anemic?, ochii veseli de odinioar? sunt acum mai înce?o?a?i, mersul mai nesigur ?i f?r? vlag?, sunt doi tovar??i rebegi?i de vremuri ?i încerc?ri, care au îmb?trânit împreun?. Cu rucsacul pe um?r ?i p?l?ria de soare tras? pe ochi, ies amândoi pe poarta care scâr?âie trist din balamalele neunse de mult? vreme, apoi o apuc? pe drumul pr?fos de pe malul apei, printre stuf?ri?uri de m?r?cini ?i bozii… Satul r?mâne în urm?, abia întrev?zut printre pomi, doar turla bisericii se mai ridic?, alb?, dintre coroanele pomilor.
Trec vreme îndelungat? printre lanuri de porumb dat la copt, pe lâng? fâna?e în?esate de flori multicolore ori deja cosite ?i împ?nate de cl?i de fân, apoi intr?, cu inima b?tând tot mai tare, în z?voiul ascuns între malul apei, tivit cu plopi ?i arini, de o parte ?i dealul împ?durit de cealalt? parte. O lume mirific?, departe de oameni, doar fazanii mai tulbur? lini?tea, cu b?taia aripilor ?i ?ip?tul lor, printre desi?uri de salcâmi ?i r?chit? care împrejmuiesc poieni?a larg?, inundat? de soarele galben de octombrie.

În z?voiul ca un paradis terestru n-a mai fost de mul?i ani. De când a tr?it aici povestea de dragoste a vie?ii lui. Anormal? ?i stranie ca un vis. Dar care i-a r?mas în suflet pentru totdeauna. Trecuse de patruzeci de ani, cu un sentiment de am?r?ciune, neîmplinire, dezam?gire ?i un noian de regrete, cu o via?? a?ezat? de om însurat ?i la locul lui, cu o c?snicie normal?, dar cu o rela?ie de cuplu searb?d? ?i monoton?. Sim?ea un gol imens ?i o r?ceal? undeva, „în regiunea inimii sale”. Mariana era mam? ?i so?ie bun?... ?i cam atât. Sim?ea nevoia de o iubire n?valnic?, adolescentin?, aprig? ?i juc?u??, nebun? ?i interzis?. Probabil tr?ia ceea ce se nume?te, în psihologie, „criza b?rbatului trecut de patruzeci de ani”.

Întâmplarea a f?cut s-o cunoasc? pe Myria, abia ie?it? din adolescen?? la cei dou?zeci de ani ai s?i, vesel? ?i sprin?ar?, copil?roas? ?i vis?toare, care i-a t?iat respira?ia, i-a înfl?c?rat pe dat? imagina?ia ?i a pus st?pânire pe inima lui, pân? atunci goal? ?i rece. O vreme s-au întâlnit prin localuri mai retrase din or??elul de provincie apropiat unde ea locuia, apoi el a invitat-o, într-o zi superb? de iunie, la o plimbare prin z?voiul lui de suflet. A fost începutul unui vis cu ochii deschi?i. S-au iubit pentru prima oar? prin cl?i de fân ?i în culcu?uri f?cute din frunze ?i flori de câmp mirositoare, pân? când i-a prins o ploaie zdrav?n? de var?, i-a udat pân? la piele, dar s-au iubit ?i a?a pe ploaie, cu hainele ude lipite de trupurile încinse din care ie?eau aburi cu arom? de dragoste. Atunci a decis c? trebuie s? construiasc? ceva, un ad?post care s?-i apere de soarele prea tare ?i de vremea rea, a ridicat o colib? din crengi stufoase împletite, legate cu frânghii de vi?? s?lbatic?, ?i un pat tot din crengi, c?ptu?ite cu fânul proasp?t cosit din poian?…

Trece pe sub umbrele arinilor c?tre locul unde cândva era coliba ce ad?postea dragostea lor vinovat?. Nero o ia la fug? înainte, i s-au trezit sim?urile amor?ite ?i amintirile de alt?dat?, str?bate cu greu printre desi?urile de r?chit?, urzici ?i ferigi ?i g?se?te locul cu pricina, ad?postit la umbra arinilor seculari. Pe urmele câinelui, cu pa?i ?ov?ielnici pe c?rarea în?bu?it? de b?l?rii, se apropie ?i el de locul unde, o var? încheiat?, a tr?it cele mai intense clipe din via?a lui. Coliba nu mai e, doar ni?te resturi putrede de crengi ?i frunzi? în putrefac?ie. Cu ochii în lacrimi ridic? de jos ce a mai r?mas din fostul telefon al Myriei, dup? ce ea, într-un acces de furie, îl izbise cu putere de trunchiul arinului de al?turi. El o b?nuia de mai mult? vreme de infidelitate, mai g?sise cu alt prilej mesaje compromi??toare în telefonul ei, atunci a vrut s?-i verifice din nou telefonul, dar ea l-a smuls din mâna lui ?i praf l-a f?cut!
- Cu ce drept îmi verifici tu telefonul? Sunt o fat? liber?, e?ti un om însurat ?i nu sper prea mult de la tine pentru c? ?tiu c? nu vei divor?a niciodat?, am dreptul s? am prietenii mei ?i rela?iile mele!
Atunci ?i-a cerut scuze, avea dreptate, era o fat? tân?r? ?i liber?, era ?i el ferm convins c? nu va divor?a niciodat? ?i nu-i va putea oferi nimic fetei pe care o iubea, dar pe care, iat?, voia s-o deturneze de la via?a ei fireasc? ?i s?-i îngr?deasc? ?ansele de a-?i g?si un partener de via?? potrivit pentru ea. A luat-o în bra?e, a acoperit-o cu s?ruturi p?tima?e ?i i-a cump?rat un alt telefon, mai nou ?i mai performant, în care nu s-a mai uitat niciodat?.

Se întâlneau mai ales duminicile, în zilele frumoase ale verii toride, ea venea din or??elul ei, pe o c?rare pustie de vreo doi kilometri, el venea din satul lui, pe drumul pr?fos al carelor ?i pe poteca dintre plopi ?i arini ?i se întâlneau în z?voiul rareori str?b?tut de oameni, Doar o singur? dat? un tân?r cioban a trecut pe-acolo cu oile sale, i-a surprins în momente de dragoste pasional?, ?i-a cerut respectuos scuze ?i ?i-a v?zut de drum.
Se apleac? ?i ridic? de jos un ac de p?r cu care-?i prindea ea pletele blonde leg?nate de vânt. Lacrimile îi întunec? privirea, acul nu-l mai vede clar, pietricelele lui colorate îi joac? în fa?a ochilor, dar îl duce la buze ?i mai simte aroma de atunci a p?rului ei înfierbântat de soare ?i dragoste. Apoi g?se?te e?arfa ei albastr?, decolorat? de vreme ?i ploi, o ridic? în lumina unei raze de soare ?i parc? o vede aievea pe ea, pe Myria, râzând luminoas? în umbra colibei, cu trupul ei de statuet? de Tanagra, gol ?i marmoreean, cu gesturile ei de balerin? gra?ioas? ?i parc? o aude r?sf??ându-se:
- Gil, sunt frumoas??
- Nu, nu e?ti frumoas?…
- Cum po?i vorbi a?a, Gil? face ea pe îmbufnata.
El îi zâmbe?te cald, cu mult? duio?ie pentru mutri?oara ei de copil r?sf??at:
- Nu e?ti doar frumoas?, asta am vrut s? spun, e?ti mai mult decât frumoas?…
- Adic?? ridic? ea sprâncenele, nedumerit?.
- P?i, frumoas? e pu?in spus, e?ti… e?ti… cum s? zic, foarte vie!
- Doar atât? Doar vie? r?mâne ea dezam?git?.
- P?i, vie înseamn? maxim! încearc? el s-o consoleze. Uite, piatra asta cu dungi colorate, e frumoas?… dar nu e vie! În?elegi? Vie înseamn? frumuse?ea maxim?!
- Bine, dac? zici tu.. cade ea la învoial?, îi sare în bra?e ca un iepura? din a?ternutul de fân aromat ?i se iubesc iar, un timp nesfâr?it de lung, s? le ajung? pentru o ve?nicie, sub privirile duioase ?i protectoare ale câinelui lor credincios.
- Î?i mai aduce aminte, Nerone, de prin?esa noastr? blond?? Mai ?ii minte cu cât drag ne întâmpina pe amândoi? Cum te mângâia pe cre?tet dup? ce ne îmbr??i?am noi îndelung?
Nero clatin? din cap ?i se uit? parc? trist la el, ochii îi l?crimeaz?, poate nu atât de aducerea aminte, ca ai lui Gil, cât mai degrab? de b?trâne?ea care-l macin? tot mai mult.

Apoi a venit toamna, ea a plecat la facultate, au ?inut o vreme leg?tura mai mult prin telefon, se vedeau tot mai rar, ea ?i-a luat în mâini via?a ei de tân?r? femeie preg?tit? pentru o carier?, pentru o via?? de familie, iar el a r?mas într-un cotlon al trecutului ei, în z?voiul mirific de alt?dat? ?i în coliba de crengi a?ternut? cu fân, a?a cum ea a r?mas pentru totdeauna într-un col? al inimii lui. Cu ochii împ?ienjeni?i de sudoare ?i lacrimi prive?te spre apusul ro?u, soarele a asfin?it ?i înserarea se las? peste lume în zvon de greieri, cântec de broa?te ?i ?uierat de trenuri care pleac? în lumea larg? din gara de peste râu.
- Hai, Nero, c? ne prinde noaptea pe drum! ?i pornesc amândoi, gârbovi?i, pe drumul întoarcerii spre cas?.