proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

A fost odat?, în vremurile de demult, într-o împ?r??ie de la marginea lumii pe un hotar ne?tiut de celelalte neamuri, un prin? bogat cum nu se mai ?tia altul pe lume, cald la suflet, în?elept, mare la sfat, iute ca fulgerul, tare ca piatra de cremene ?i ascuns precum adâncul m?rii.
Un singur lucru îi lipsea prin?ului pentru a fi des?vâr?it: nu putea s? iubeasc?.
Tat?l lui, împ?ratul ?i mama sa, împ?r?teasa, muriser? secera?i de blestemul unei vr?jitoare, cu mul?i ani în urm?, pe când prin?ul nu era decât de-o ?chioap? ?i ne?tiut de ma?tera cu inim? hain?.
La moartea lor o parte din oamenii de suflet ai împ?ratului, plecaser? în mare tain?, sub îndrumarea unui sfetnic credincios, dincolo de codrii de nep?truns, peste mun?i cu stânci seme?e ?i cu vârfuri gulerate de nori, într-un p?mânt tainic, aflat în mijlocul apelor, pentru a proteja via?a micului prin?.
Pe p?mântul dintre ape, l?sat mo?tenire prin?ului de iubitorii s?i p?rin?i, primise sfetnicul cel tainic porunc?, cu limb? de moarte, s? vegheze construirea unei cet??i ?i s? creasc? o împ?r??ie mic? ?i puternic?, numai din oameni ale?i, în?elep?i, frumo?i ?i credincio?i viitorului împ?rat.
?i împ?r??ia crescuse ca un ochi t?cut în pântecul larg al m?rilor ?i odat? cu ea crescuse ?i prin?ul. Sfetnicul care-i ?inuse loc de tat? îmb?trânise ?i se încovoiase sub taine ?i munci, îns? prin?ul îi aducea în fiecare zi bucurie sufletului: era înalt, frumos cum nu-i fusese înc? dat s? vad? un alt tân?r pân? atunci, în?elept, cump?tat ?i viteaz. Dar singur.
Multe fecioare î?i g?siser? de-a lungul anilor refugiu ?i cas? în împ?r??ia cea tainic?. Unele dintre ele fuseser? prin?ese c?zute victim? pira?ilor. Si sângele ?i portul le erau alese, dar nu aveau trecere în fa?a prin?ului. Obi?nuit s? se antreneze cu acvilele, animalele p?durii ori pe?tii, prin?ul n?scuse în suflet taine despre care doar ochii întuneco?i îi vorbeau uneori sfetnicului s?u credincios.
Ajuns la vârsta la care se na?te în suflet iubirea, prin?ul se închise ca o scoic?. T?cea mai tot timpul, râdea pu?in ?i deseori urca în turnul cel mai înalt al cet??ii ?i scruta marea ore în ?ir. Citindu-i zbuciumul sufletului în ochi, sfetnicul îl chem? pe prin? ?i-l întreb? cu grij?:
- Dragul meu, de-o vreme ceva te fr?mânt?...o v?d în ochii t?i pe zi ce trece mai întuneca?i. Eu sunt b?trân ?i împ?ratul, tat?l t?u, mi-a cerut s? te cresc ca pe cel mai mare împ?rat al lumii, s? te ajut s? ajungi cu mintea unde gândul nu are grani?e, s? te înv?? me?te?ugul armelor, s? te ascult când avântul te-ndeamn? s? cuprinzi oceanul cu ochii ?i s? te ridic atunci când cazi. E?ti fiul pe care toat? via?a l-am dorit aproape, e?ti prin?ul pe care ?i mort fiind m-a? ridica s?-l ap?r, e?ti împ?ratul pe care mi-a? dori s? îl servesc. Prin?e, spune-mi rogu-te, ce-?i umbre?te sufletul?
Prin?ul privi t?cut mâinile noduroase, pline de cicatrici, ochii adânci ?i p?trunz?tori ai sfetnicului ?i luându-?i inima în din?i îi spuse:
- De-o vreme codrii nu mi se mai par destul de verzi diminea?a, cerul mi se pare cât o arip? de vultur, marea cât este ea de larg? nu-mi pare mai lat? decât o coad? de pe?te....Am crescut doar între aceste ziduri ?i nu ?tiu decât ceea ce tu mi-ai spus despre trecutul meu ... Stiu c? tronul a?teapt? s?-mi aleg împ?r?teas? ?i s? domnesc în lini?te, în?elegere ?i pace pân? la adânci b?trâne?i, dar ...ceva nu m? las?...To?i preo?ii pe care i-ai adus aici mi-au dezv?luit un cuvânt pe care, spun ei, s-ar construi o adev?rat? împ?r??ie: iubire. Ce este iubirea, îns?, nu am putut nicicând pricepe...Barzii, poe?ii, savan?ii, servitoarele, solda?ii, ??ranii, brutarii, to?i vorbesc despre iubire ?i par a o-n?elege pe-ndelete... To?i spun, în felul lor, c? de iubire nu-i, nimic nu e ?i c? via?a nu-?i g?se?te rostul decât de e condus? de iubire. Cum s? fiu un împ?rat în?elept dac? nu pot sim?i ceea ce ascunde acest cuvânt?
- M?ria Ta, prin?e, dragul meu, îmi f?cusem griji mari ?i numai eu ?tiu câte nop?i am num?rat stelele cerului gândindu-m? la piatra care ?i-a tulburat fântâna inimii. Sfetnicul râse înceti?or. Dac? numai iubirea este cea care te tulbur?, iat?-m? lini?tit ?i împ?cat în apusul vie?ii mele. Iubirea, a?a cum mi s-a ar?tat ?i mie, este simpl?, prin?e, simpl? ?i cald? ca pâinea întins? rotund? pe ?tergar, e u?oar? ca o pan? de vultur ?i juc?u?? precum pisicile ori câinii îndestula?i. Vine când vrea ?i pleac? uneori prea devreme. Este nestatornic?, prin?e, ?i tumultoas? ca marea pe timp de furtun?, e plin? uneori ca ploaia ori scurt? ca nop?ile de var?. Alteori este grea precum anii de secet?, cumplit? precum furtunile de z?pad?, adânc? ?i întunecat? precum codrii din spatele cet??ii, fulger?toare, aprig?, dureroas? ori distrug?toare, dar f?r? ea nu po?i, c?ci iubirea love?te în inima tân?r?, o prinde, o arunc?, o izbe?te de zidul indiferen?ei ?i uneori o las? s? moar? ...E larg? lumea...?i e lat?...dar niciodat?, oricât de lat? ?i larg? ar fi nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezl?n?ui. Fiecare îi ?tie o form? sau alta, dar miezul iubirii e tare greu de atins...Doar preo?ii cei mari ori în?elep?ii lumilor de sus ?i de jos de l-or putea vreodat? atinge...
- ...Oricât de lat? ?i larg? ar fi lumea nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezl?n?ui..., repet? prin?ul ca prin vis.
Deodat? se-ntoarse ?i-ndrept? spre sfetnic privirea întunecoas? ?i aprig? a ochilor înseta?i de cunoa?tere. Stefnicul sim?i un fior rece pe ?ira spin?rii.
- Vreau s? aflu tot, spuse prin?ul. Tot ce m? poate conduce spre miezul iubirii. Vreau s? iubesc închis ca scoicile, s?lt?re? ca pe?tii, descul? precum c?lug?rii, înalt precum acvilele, simplu ca ??ranii, aprig ca solda?ii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum b?trânii.
- Prin?e, o via??-ntreag? nu-?i va fi de-ajuns pentru c?l?toria pe care o visezi. Fie-?i mil? de b?trâne?ile mele ?i nu m? l?sa singur în pragul mor?ii. Nu-?i l?sa supu?ii pentru un vis, st?pâne! Nu uita cuvântul împ?ratului: cl?de?te pe sacrificiul lui împ?r??ia la care a visat!
- Po?i face lumea mic? cât s?-ncap? în c?u?ul palmelor mele, dragul meu sfetnic? Po?i s?-mi pui lumea cu ale ei taine la picioare? Trei ani î?i cer s? mai a?tep?i pân? când rodul vie?ii tale închinate mie va fi cules. Trei ani voi c?uta un în?eles ?i de-l g?sesc sau nu m? voi întoarce ?i voi cârmui lumea dintre ape cum voi putea mai bine.
B?trânul nu avu de ales. Accept? cu team? hot?rârea prin?ului ?i–l preg?ti de drum cum putu mai bine. Dup? o s?pt?mân? de preg?tiri intense, tân?rul î?i puse spada tat?lui s?u, î?i prinse c?ma?a cu un brâu lat ?esut cu pietre nestemate ?i fir de aur de mâna mamei, umplu desaga cu merinde din lumea dintre ape ?i purcese la drum pe o corabie mic?, împreun? cu doar doi matelo?i.
- Marea s?-?i lini?teasc? apa din adâncuri, prin?e, soarele s?-?i lumineze sufletul, luna s?-?i spele întunericul, p?mântul s? te primeasc?, focul s? te aprind?, vântul s? te aduc? mai repede acas?. Mergi cu bine ?i anii s? se scurg? repede precum zilele de iarn?.
- R?mâi cu bine, prietene ?i ...tat?.
Mare fu jalea b?trânului sfetnic. Tat?l prin?ului, împ?ratul, îl avertizase înainte s?-?i dea ultima suflare, c? blestemul vr?jitoarei îi va atinge urma?ul. De-aceea hot?râse împ?ratul s?-l ascund? de lume. De-aceea ap?ruse împ?r??ia dintre ape. Chemarea destinului era îns? mai puternic? decât p?mântul cel nou. Si iat?-l singur, plecând în c?utarea iubirii pe care nu-i era dat s? o cunoasc? vreodat?.
Croindu-?i drum printre valuri, ochii prin?ului tres?reau îns? de bucurie. Ii râdea fa?a ?i sufletul de parc? tot ceea ce c?utase se g?sea în lumea pe care nu apucase s? o cunoasc? înainte.
“Ce s? fie oare bucuria pe care o simt acum?”, se întreba prin?ul în timp ce ochii î?i pierdeau pe zi ce trecea întunecimea.
“Iubirea, a?a cum mi s-a ar?tat ?i mie, este simpl?, prin?e, simpl? ?i cald? ca pâinea întins? rotund? pe ?tergar, e u?oar? ca o pan? de vultur ?i juc?u?? precum pisicile ori câinii îndestula?i...” Cuvintele b?trânului sfetnic îi gâdilau urechile în timp ce vântul i se juca vesel prin pletele negre ca pana corbului.
Deodat?, pe puntea corabiei, c?zu din înaltul cerului o pas?re mare, cu pene albe, ?ipându-?i durerea ?i spaima. Unul dintre matelo?i, în?sprit de lupta cu marea o prinse de-o arip? si d?du s-o arunce peste bord. Pas?rea se tânguia jalnic sim?indu-?i sfâr?itul aproape.
- Stai. Ce faci? – ?ip? prin?ul venindu-i în întâmpinare.
- Prin?e, p?s?rile astea cad des pe punte, dar nu ne putem înc?rca cu îngrijirea lor. Soarta lor este s? zboare cât le e zborul, s? se hr?neasc?, s? se-nmul?easc? ?i când soarta le e potrivnic?, s? moar?.
- Nu ?i pe corabia mea! Aici vor g?si odihn? ?i hran?, lini?te ?i respect pentru c?derea din zbor.
Zi de zi prin?ul hr?nea cu mâna lui pas?rea, o ajuta s?-?i dezmor?easc? aripile ?i îi vorbea cu c?ldur? în r?coarea nop?ii. În a ?aptea zi de c?l?torie pas?rea î?i întinse odihnit? aripile ?i pe globul de aur al soarelui î?i lu? zborul f?când mai întâi dou? – trei cercuri largi deasupra corabiei.
Privind-o zburând departe de mâinile sale protectoare prin?ul sim?i un val cald de sânge inundându-i inima ?i bucurie ?i team? pentru pas?rea pe care poate nu o va mai vedea vreodat?.
“Iubirea vine când vrea ?i pleac? uneori prea devreme” îi r?sunar? în minte cuvintele b?trânului sfetnic. “S? fi g?sit a?a degrab? un drum spre rotundul iubirii?”, se-ntreb? prin?ul mângâindu-?i spada.
Si zilele treceau una dup? alta, norii se înte?eau pe cer iar lumile înc? nu se z?reau la orizont.
- O s? plou?, st?pâne. Va fi furtun? c?ci bate vântul dinspre soare-apune”, îl avertiz? unul dintre matelo?i.
Nu se sperie prin?ul. Fusese rareori pe mare ?i de fiecare dat? mult prea aproape de ??rm. Nu prea ?tia multe despre talazurile înalte cât sala de bal a castelului, nici despre furiile dezl?n?uite ale m?rii, nici despre pericolul adâncurilor. Se prinse bine pe picioare ?i ajut? cum putu matelo?ii în lupta cu valurile. Vocile lor se sp?rgeau în spuma m?rii, privirile se-ncruci?au rebele, parâmele trosneau. Un fulger stropi apa cu solzi de lumin? ?i plin de bucuria luptei cu marea cea necuprins? prin?ul î?i deschise bra?ele s-o prind? cu cerul laolalt? sco?ând un chiot de bucurie. Dar un val m?tur? puntea ?i prin?ul se trezi în tumultul apelor.
Îl prinse frica mor?ii ?i-ncepu a ?ipa din toate puterile poate l-o auzi careva. Dar gura i se umplea de apa la fiecare ?ip?t ?i g?si cu-n?elepciune s? tac? ?i s?-?i cru?e puterile. Mult se zb?tu prin?ul în valuri pân? ce-nsp?imântat foarte z?ri lâng? ochiul lui un ochi mai mare privindu-l. C?zu apoi în nesim?ire ?i doar târziu î?i veni în fire, când talpa piciorului îl gâdil? lene? ciupit? de-un cioc de pas?re.
S?ri drept în picioare. Era pe-o plaj? ne?tiut? cu spada ?i brâul asupra lui, iar la o dep?rtare de câ?iva iarzi în larg, un delfin s?rea cu bucurie, cântând în r?s?ritul soarelui parc? chitit s?-i atrag? privirea. Atunci în?elese prin?ul c? delfinul îl salvase noaptea trecut? ?i porni cu ultimele puteri în mare s?-i mul?umeasc?. Se jucar? o vreme pân? ce pe prin? îl prinse foamea ?i hot?rî s? se întoarc? pe mal s? c?ute merinde ?i ap? cu care s?-?i potoleasc? durerea aprins? care-i strângea ma?ele.
- Mul?umesc prietene! îi strig? prin?ul delfinului care-l privea cu ochi juc?u?i. Dac? nu erai tu cine ?tie ce soart? a? fi avut?
Delfinul chi??ia bucuros ?i-l împingea cu botul c?tre larg.
- Unde vrei s? m? duci prietene? - îl întreb? prin?ul duios ?i se l?s?, zise el în sinea lui, purtat pentru ultima dat? în larg, în semn de mul?umire pentru ajutorul dat lui de fiin?a m?rii.
Dar pare-se c? delfinul avea altceva în minte. Îl c?r? pe prin? departe, t?ind apa ca o lance, pân? spre amiaz? când mare-i fu mirarea prin?ului v?zând în zare corabia micu??, lunecând u?or pe oglinda apei. Bucuria îi inund? sufletul ca un torent. Se sim?ea fericit cum nu mai fusese nicicând în via?a lui. Delfinul îl duse pân? aproape de corabia pe care timpul st?tuse în loc cu furie ?i durere. Nu se sim?ea nicio suflare, nicio urm? de via?? pe punte. Corabia t?ia apa ne?tiutoare ca o fantom? din vremurile de început.
Prin?ul strig? cu furie dorind s? sfarme lini?tea mor?ii care p?rea a se fi a?ternut pe corabia lui. Deodat?, cu un scâncet u?or, capul unui matelot ap?ru de dup? o parâm?. Avea ochii plân?i ?i sufletul în doliu. O clip? doar îi fu de-ajuns matelotului s? schimbe doliul în bucurie. Plângea râzând ?i-?i pip?ia st?pânul cu fric? ?i neîncredere.
- Tr?ie?ti, st?pâne!? Înalt fie cerul, larg? marea ?i-nchise drumurile care duc spre moarte! Cel?lalt matelot fusese lovit r?u în timpul furtunii. Z?cea întins sub o pânz? îng?lbenit? de vreme. Cu tot chinul, îns?, î?i ridic? mâinile spre cer ?i-ngenunche umil în fa?a prin?ului, s?rutându-i cu ochii în lacrimi picioarele. De unde murise noaptea trecut?, înghi?it de ape, prin?ul înviase acum ?i st?pânea parc? plin de lumin? puntea corabiei. Se sim?ea copil ?i zeu, puternic pe punte ?i slab departe de aripa delfinului.
“Pas?rea avea aripi cu care t?ia v?zduhul mustind a furtun?. Delfinul m-a dus prin ape cu aripa prins? de spate. S? aib? iubirea aripi nev?zute cu care m? invit? s? zbor? S? fie iubire bucuria asta, fântâna asta ne?tiut? din adâncul meu care-mi inund? sufletul cu apa ei rece ?i d?t?toare de speran??? S? fie iubire fiorul ?sta care-mi face inima s? zboare?- gândi prin?ul a?ezat drept la cârma vasului.
“Iubirea este nestatornic?, prin?e, ?i tumultoas? ca marea pe timp de furtun?, e plin? uneori ca ploaia ?i scurt? ca nop?ile de var?”, î?i aminti el vorbele sfetnicului, ?i uitând de foame prinse cu for?? a manevra vasul. Vântul sufla în vele ducând corabia ca pe un fulg pe trupul neted al m?rii. Delfinul se zbenguia cântând la orizont iar pe deasupra capului o pas?re chema iubirea cu glasul p?s?rii pe care o hr?nise cu mâinile sale...
“Iubirea este mai mult de-atât”, î?i spuse prin?ul în timp ce briza m?rii îi mângâia obrazul aprins de soare, “altfel de ce mi-ar fi spus sfetnicul meu c? oricât de lat? ?i de larg? ar fi lumea nu va putea prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezl?n?ui?”
Hot?rârea i se citea pe chip iar mâinile care ?ineau cârma nu mai erau ale prin?ului care p?r?sise cetatea...Mâinile îi tr?dau hot?rârea de a g?si ceea ce caut? ?i teama de a nu fi vrednic s? deschid? cuf?rul pe care doar înal?i preo?i ?i înv??a?i ai vremurilor trecute îl putuser? vreodat? deschide.
“Copaci care visau s? ating? albastrul cerului au fost t?ia?i cu topoare ascu?ite, au murit ?i au înviat în corabia cu care tai ast?zi luciul neted al apelor în c?utarea iubirii. Apele muntelui care visau s?-nduplece stânca s? coboare mai aproape de ?es au murit ?i au înviat în marea în care delfinii zburd? c?utându-?i prieteni de joac?. Petecul de cer de deasupra castelului a fost t?iat de dunga orizontului, a murit ?i a înviat în apa de sus pe care p?s?ri o taie în c?utarea unei mâini t?m?duitoare. S? fie oare iubirea moarte ?i-nviere? S? fie oare precum marea, cerul ?i p?mântul, un loc de lini?te ?i de-mplinire?”
“Iubirea este uneori grea precum anii de secet?, cumplit? precum furtunile de z?pad?, adânc? ?i întunecat? precum codrii din spatele cet??ii, fulger?toare, aprig?, dureroas? ori distrug?toare “, î?i aminti el vorbele sfetnicului ?i prinse cu for?? a manevra cârma vasului.
“Iubirea este mai mult de-atât.”, î?i spuse prin?ul în timp ce seara aprindea soarele ?i-l arunca în mare. “Altfel de ce mi-ar mai fi spus sfetnicul c? fiecare îi ?tie o form? sau alta, miezul iubirii fiiind tare greu de atins?”
Trecuser? luni întregi, poate chiar ani de când prin?ul împreun? cu cei doi matelo?i p?r?siser? t?râmul dintre ape. Merindele erau pe terminate, delfinul îi p?r?sise într-o zi ?i chiar pas?rea încetase s? mai fac? cercuri deasupra capetelor lor. Bucuria l?untric? a prin?ului sc?zuse, r?s?ritul de soare nu mai era acela?i de ceva vreme. Fiecare zi începea ?i se sfâr?ea la fel. Din nou se c?scase un gol în sufletul lui ?i iar nu ?tia cu ce s?-l umple. Furtunile îl c?liser?, soarele îi în?sprise pielea, iar vântul d?duse chipului s?u un aer de b?rbat. Doar ochii îi erau aceia?i, un pic mai negri, un pic mai adânci, ascunzând sub perdeaua genelor focul care-l f?cuse s? plece.
Si iat? c?-ntr-o zi o pas?re mic? se puse pe catarg ?i-ncepu a ciripi anun?ând p?mântul. Niciun fior nu cutremur? chipul prin?ului atunci când p?mântul începu s? creasc? din apele m?rii. Doar când talpa i se afund? în nisipul acestei lumi pe care nu o ?tiuse, despre care nu auzise, un tremur u?or îi cuprinse palmele. Dou? zile întregi r?maser? to?i trei pe ??rm pentru a-?i reface puterile, apoi hot?râr? s? ascund? corabia intr-o grot? aproape de ap? ?i purceser? la drum.
Si merser? eroii no?tri, merser? pân? li se tocir? înc?l??rile ?i degetele le ie?ir? la lumin? pe sub pingele. Treceau din sat în sat, din cetate în cetate c?utând ceea ce fiecare lume numea altfel, tr?ia altfel, sim?ea altfel. Prin?ul înv??ase multe graiuri ale iubirii, g?sise multe c?i spre rotundul ei, dar tot nu se sim?ea împlinit.
Obosit se a?ez? într-o zi la umbra unui copac lâng? o ci?mea.
- Tii, dar urât mai miro?i dumneata! Lung? trebuie s?-?i fi fost calea ?i mare neastâmp?rul dup? cum ar??i!
Vocea de fat? îl trezi pe prin? din leneveal?, dar soarele îi b?tea drept în ochi ?i nu vedea prea bine chipul celei ce-l certa în miezul zilei.
- Cine e?ti str?ine ?i de unde vii?, continu? vocea cristalin? precum apa scurs? printre calcare în pe?teri.
- Sunt Yannis. ...un prin? plecat în c?utarea iubirii, r?spunse prin?ul plictisit.
- Z?u a?a omule! Î?i râzi de mine? Cred c? te-a cam b?tut soarele-n cap! Auzi tu aici, prin? plecat în c?utarea iubirii. Da’ de ce nu dragon plecat s? r?peasc? fete de-mp?rat ziua-n amiaza mare, îmbr?cat ca un ??ran nesp?lat ?i puturos?
Vocea fetei ?i-mpuns?turile vorbei îl trezir? de-a binelea pe prin?. Se ridic? deci drept în fa?a ei ?i-i zise scurt:
- Sunt prin? în lumea dintre ape, chiar dac? hainele nu-mi arat? rangul. Oamenilor mei le este foame p?mânteasc? iar mie mi-e sete de cunoa?terea sortit? preo?ilor înal?i ?i marilor înv??a?i.
- V?zându-i frumuse?ea, seme?ia, portul ales ?i vorba a?ezat?, fata se mai înmuie ?i-i invit? la mas?.
- Eu sunt Ileana ?i sunt slujnic? în casa boierului St?nic?, cel mai bogat om de pe-aici. De v-o fi foame ?i sete cum spune?i, v? voi da bucate s? mânca?i ?i vin s? v? potoli?i setea. Atâta doar v? spun: s? v? purta?i cuviincios în casa mea, c?ci de nu, o s? mânca?i dude ?i ve?i bea ap? de izvor.
Yannis nu se sim?i în largul s?u în prezen?a Ilenei, dar ceva îl îndemna s? o urmeze? Cei trei b?rba?i se supuser? fetei ?i o urmar? pân? la casa ei mic? de bârne, cu mu?cate în pridvor ?i tol de lân? la u??. În spatele c?su?ei era p?durea de fag în care cinteze cântau de mama focului. Masa fu simpl?: ceap?, sl?nin?, cartofi cop?i ?i brânz? de vaci, dar nicicând bucatele nu-i p?ruser? prin?ului mai bune la gust ?i mai pl?cute vederii!
Pentru mas? ?i-un loc în care s?-?i odihneasc? oasele cei trei b?rba?i îi t?iar? Ilenei lemne, îi s?par? gr?dina ?i-i reparar? casa ?i acoperi?ul. Matelo?ii îi tot spuneau prin?ului s? plece mai departe c? s-au odihnit destul, s? mai vad? ?i alte lumi, c? de, ce vrei, ei nu erau f?cu?i s? dea cu hârle?ul. Dar prin?ul nu ?i nu. Sim?ea o înd?r?tnicie s? plece la drum.
Un of ne?tiut de-a o l?sa pe Ileana iar singur? îl sufoca ?i ziua ?i noaptea.
De p?rin?ii ei Ileana nu vorbea. P?stra un v?l negru peste tot trecutul ei, iar prin?ul nu îndr?znea s? o iscodeasc?. Nici ea nu-l întreba prea multe despre sine.
De-o vreme Yannis, matelo?ii ?i Ileana tr?iau to?i ca o familie mare ?i fericit?. Ziua Ileana pleca la curtea boierului, iar seara preg?tea bucate care li se topeau în gur?. Prin?ul nu-?i amintea s? fi mâncat vreodat? bucate a?a alese în cetatea dintre ape. Via?a le era tihnit?, traiul lin. Pân?-ntr-o zi când Ileana veni plâns? acas? ?i c?tr?nit? foarte.
- Ce e cu tine, Ileano? Ce ?i s-a întâmplat?, o-ntreb? prin?ul ?i ceva i se zb?tu în inim? ca un trep?du?.
- Nimic, spuse Ileana suspinând.
A doua zi la fel. Fata t?cea, se închidea în sine, iar în sufletul prin?ului cre?tea ceva ce nu ?tiuse c? s-ar fi aflat acolo. Ziua , când Ileana era plecat?, un neastâmp?r punea st?pânire pe el ?i nimic nu-i mai d?dea pace. Matelo?ii zâmbeau cu în?eles pe la spatele lui, dar nu ziceau nimic.
Într-o zi, prin?ul nu se mai putu st?pâni. O urm?ri pe fat? pân? la curtea boierului ?i o v?zu spetindu-se cu munca. Soa?a boierului îi scuipa obrazul, o lovea cu piciorul, îi r?sturna co?ul cu merinde ?i îi spunea vorbe grele. Prin?ul abia î?i ?inea cump?tul în locul în care st?tea ascuns. Spre sear? se întoarse acas? înaintea fetei ?i se f?cu c? nu ?tie nimic despre cele ce i se întâmplaser?. Într-o noapte, prin?ul aflat pe prisp? o auzi ?ipând în somn ?i plângând. A doua zi se hot?rî s? treac? peste voin?a fetei ?i s? afle ce nu-i d?dea pace.
Se duse, a?adar, în târg, vându brâul împletit de mâna mamei cu nestemate ?i fir de aur ?i-?i cump?r? un strai de domn cu care se înfiin?? la curtea boierului. Mare cinste îi fu ar?tat? prin?ului ?i dup? ce acesta c?p?t? destul? trecere în fa?a boierului începu s?-l descoase despre Ileana.
- A! Da’ de ce m?-ntrebi de ea, str?ine? Am eu prieteni cu fete cu stare, de neam, frumoase ?i numai bune de dus la curte.
- Mul?umesc dumitale, boierule, dar nu în pe?it am venit. Vreau s? o iau slujnic? în castelul meu, c?-i cinstit?, cuminte ?i frumoas?.
- Adev?r gr?ie?ti dumneata, dar s? ?tii c? Ileana nu e o fat? ca oricare alta ?i clipi ?iret din ochi. Nimeni nu ?tie mai nimic despre ea. Doar în inima p?durii e o ma?ter? de care-i e fric? Ilenei. Ma?tera a blestemat-o s? fie singur? ?i chinuit? în via?a asta. S? nu¬-?i g?seasc? lini?tea niciodat? ?i s? nu poat? fi decât a celui ce se va na?te în lumea dintre ape despre care bobii nu vorbesc, pe care globul n-o arat? ?i în care nicio vraj? nu poate p?trunde.
Pe prin? îl trecu un fior rece pe ?ira spin?rii. Deodat? v?lul i se ridic? de pe ochi ?i întelese c? tot neastâmp?rul din inim?, toat? c?ldura ?i toat? tihna zilei aveau un singur nume: Ileana.
Mul?umi în grab? boierului ?i plec? ?chimbându-?i la o r?spântie hainele cele scumpe cu hainele ponosite în care îl cunoscuse Ileana. ?tia cumva c? va trebui s? dea ochi cu ma?tera din p?dure pentru a afla mai multe despre fat? ?i despre destinul ei.
Vorbind îns? cu matelo?ii î?i d?du seama c? ma?tera ar recunoa?te în el pe cel n?scut în lumea dintre ape. Nu mai era nimic de f?cut. Dintr-o dat? unul dintre matelo?i îi spuse c? el se n?scuse într-o lume aproape de t?râmul în care tr?ia Ileana, doar c? soarta f?cuse s? fie furat de pira?i, corabia pira?ilor s? fie distrus? de furtun? iar el s? se trezeasc? într-o zi în lumea dintre ape. Putea merge el s? dea ochi cu ma?tera în locul prin?ului.
Zis ?i f?cut! A doua zi se avânt? în p?dure ?i pentru o vreme i se pierdu urma. Trecur? zile bune pân? când matelotul se întoarse ?i cu ochi în lacrimi îi spuse prin?ului:
- Crud? soart? am prin?e, dar orice soart? poate fi crud? dac? nu te supui voin?ei cerului.
Ceru s? i se dea s? m?nânce ?i în timp ce mânca ?iroaie de lacrimi îi curgeau pe obraz. Dup? ce se s?tur? îl chem? pe prin? la marginea p?durii, mângâie scoar?a unui fag ?i f?r? s?-l privesc? în ochi îi spuse:
- Numai eu v? pot sc?pa, prin?e. Numai eu v? pot elibera ?i numai prin mine ce este scris se va împlini. Ochii îi plângeau amar. Dac? vreodat? voi fi copac, prin?e, s? m? faci corabie c?ci numai eu v? pot duce acas?.
- Ce s-a întâmplat omul lui Dumnezeu? Nu m? mai chinui. Vorbe?te.
- Promite-mi, mai spuse omul suspinând. Promite-mi c? de voi deveni copac cu scoar?a neted? m? vei face corabie ?i m? vei duce în lumea dintre ape.
- Fie, spuse prin?ul v?zând chinul omului.
- Atunci, împlineasc?-se destinul care nu-mi era sortit mie.
Matelotul se a?ez? drept în fa?a prin?ului ?i începu s? vorbeasc?:
- Ma?tera din p?dure este cea care ?i-a ucis p?rin?ii ?i-a aruncat blestem asupra lor ca neam de neamul lor s? nu cunoasc? iubirea.
Picioarele matelotului începur? s? devin? r?d?cini de copac ?i s? se-nfig? în p?mânt. Prin?ul privea uimit t?lpile omului ?i din ce în ce mai însp?imântat.
- Prin vr?ji puternice a aflat c? o parte dintre curteni au plecat în lumea dintre ape despre care bobii nu vorbesc, pe care globul n-o arat? ?i în care nicio vraj? nu poate p?trunde.
Picioarele matelotului deveniser? deja un trunchi gros de copac iar r?d?cinile se încol?ceau precum ?erpii ?i se adânceau în p?mânt.
- A aflat ?i de tine, prin?e, ?i pentru c? nu putea ajunge la tine s? te distrug? a s?dit în sufletul t?u dorin?a de a afla totul, de a dori s? fii des?vâr?it, de a dori s? ajungi în miezul iubirii. S? vrei s? iube?ti închis ca scoicile, s?lt?re? ca pe?tii, descul? precum c?lug?rii, înalt precum acvilele, simplu ca ??ranii, aprig ca solda?ii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum b?trânii.
Matelotul devenise copac pân? la brâu ?i o durere mare i se-ntip?rise pe fa??, dar continua s? vorbeasc?.
- A g?sit fata care-?i era sortit? de ceruri, de vânturi, de ape ?i de p?mânt, fiica unui împ?rat mag din R?s?rit, a furat-o ?i a obligat-o s? fie slujnic?, uratâ de st?pâne pentru frumuse?ea chipului, pentru c?ldura sufletului ?i pentru cur??enia inimii pe care banii ?i m?rirea nu o puteau strica ?i dorit? de st?pâni. A ?inut-o aproape, chinuit? ?i nenorocit?, legat? de sufletul ei hain prin vr?ji tari ?i rele, ?tiind c? într-o zi destinul se va împlini ?i vei veni s-o cau?i.
Pieptul matelotului era acum acoperit cu coaj? de copac ?i mu?chi.
- A l?sat în lume vorbe care s? te-a?â?e ?i s? te duc? la ea pentru ca mai apoi, aflându-?i destinul ?i vorbindu-i Ilenei s? devii copac departe de lumea dintre ape.
Gâtul ?i b?rbia matelotului deveniser? trunchi de copac. Abia mai putea vorbi.
- Reteaz?-m? cu sabia împ?ratului, f?-m? corabie, ia-o pe Ileana în timp ce doarme ?i pune-o direct pe lemnul pun?ii, c?ci prin sacrificiul meu voi rupe vraja ce v? leag? pe-amândoi. C?nd ajungi în lumea dintre ape urc?-m? pe mal ?i las?-m? singur o vreme. Voi deveni om ?i voi veni eu la tine, st?pâne. Voi veni eu.
Atât mai putu omul s? spun? ?i deveni cu totul ?i cu totul un copac frumos, înalt, care continu? s? creasc? trei zile la rând. Dup? cele trei zile, prin?ul îl retez? cu palo?ul t?tâne-su ?i cu ajutorul celui de-al doilea matelot f?cu din lemnul copacului o corabie micu??, o urc? pe punte pe Ileana dormind ?i porni c?tre cas?, în lumea dintre ape.
Prin?ul înv??ase s? ?in? bine cârma corabiei. Noaptea o acoperea pe Ileana cu un pled ?i se a?eza lâng? ea ca s?-i p?zeasc? somnul. In mod ciudat p?rul fetei se aprindea ca un luceaf?r în noapte ?i-i ar?ta drumul spre cas?. Dormea mereu, respirând egal, ca un copil în bra?ele mamei. Prin?ul înv???, privind-o zi de zi ?i noapte de noapte, taina pe care atât de mult a c?utat-o peste m?ri ?i ??ri ?i despre care atât de simplu îi vorbise sfetnicul s?u într-o zi:
“Iubirea este simpl?, simpl? ?i cald? ca pâinea întins? rotund? pe ?tergar. E u?oar? ca o pan? de vultur ?i juc?u?? precum pisicile ori câinii îndestula?i. Vine când vrea ?i pleac? uneori prea devreme. Este nestatornic?, ?i tumultoas? ca marea pe timp de furtun?, e plin? uneori ca ploaia ori scurt? ca nop?ile de var?. Alteori e grea precum anii de secet?, cumplit? precum furtunile de z?pad?, adânc? ?i întunecat? precum codrii din spatele cet??ii, ori fulger?toare, aprig?, dureroas? ?i distrug?toare, dar f?r? ea nu po?i, c?ci iubirea love?te în inima tân?r?, o prinde, o arunc?, o izbe?te de zidul indiferen?ei ?i uneori o las? s? moar?...Oricât de lat? ?i de larg? ar fi lumea nu va putea vreodat? prinde în ea tot ceea ce iubirea poate dezl?n?ui.”
Dup? cinci ani de c?ut?ri prin?ul se întorsese acas?. Dup? mai mul?i ani decât promisese, dar mai pu?ini decât ar fi putut fi f?r? sacrificiul din iubire pentru el al matelotului. Corabia în care era închis sufletul acestuia o l?sase prin?ul pe ??rm. Trecea îns? mereu s? îi vegheze somnul. În timp corabia devenise mai mic?, mai verde, iar p?s?ri se a?ezau pe ea s? cânte de diminea?a pân? seara.
Cu Ileana f?cuse nunt? mare prin?ul, dup? datin?, iar în ziua în care primul lor prin?i?or a împlinit un an matelotul a venit s?-i dea în dar un cal mic de lemn ?i o b?rcu??. Ileana ?i prin?ul l-au strâns în bra?e ca pe un tat? ?i tot ca pe un tat? l-au cinstit atât cât via?a le-a îng?duit s? fie împreun?.
B?trânul sfetnic a v?zut n?scându-se în cetate trei prin?i ?i le-a fost bunic mul?i ani dup? ce-mp?r??ia s-a des?vâr?it sub ocârmuirea celui mai luminat împ?rat din câ?i or fi împ?r??it vreodat?.
Prin?ul, devenit împ?rat, înc? mai urca în turnul cel mai înalt al cet??ii ?i scruta marea ore în ?ir, dar doar pentru a mul?umi cerurilor, vânturilor, apelor ?i p?mântului pentru a-i fi dat darul de iubi închis ca scoicile, s?lt?re? ca pe?tii, descul? precum c?lug?rii, înalt precum acvilele, simplu ca ??ranii, aprig ca solda?ii, cald precum mamele, firesc precum copiii, senin precum b?trânii...
Iar eu tr?i la curtea lui ani buni ?i ajunsei povestea lui s-o spun, c? din iubire ea s-a pl?m?dit, din vorb?-n vorb? apoi în suflete curate s-a-mplinit...