Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Timpuri ?i destine

de valeriu danalachi


La un mijloc de prim?var?, într-o blând? zi de aprilie, zburat-am eu la Bucure?ti. La Otopeni, am urcat într-o rutier? de a noastr?, cu înc? r?t?ci?i ca mine, aduna?i ?i ei cine ?tie de pe unde.
Cu vremea însorit?, ?i pitore?tile vederi ale reliefului românesc plutind în plin? verdea?? dup? geamurile microbusului, orele de c?l?torie se epuizau una dup? alta.

La Podul de la Prut, emo?iile ?i-au ie?it din rame. Scaunele s-au strâmtorat, dintr-o dat?... Pasagerii, tineri mai to?i, se ridicau, se învârteau în toate p?r?ile, lipeau frun?ile de geamuri ?i se bunghiau la apa curg?toare. Unul eu st?team neclintit, dar, în?untru, ?i pe mine m? ardea ner?bdarea.

La Leu?eni, am avut pauz?. Afar?, lâng? o gr?dinu?? înflorit?, amenajat? în rând cu altele în fa?a v?mii, miros cunoscut p?trundea pl?mânii. M-am tras la un gazon mai apropiat, m-am aplecat, i-am atins cu palma vârfurile de iarb? proasp?t retezate, apoi, uitând unde m? aflam, m-am l?sat pe genunchi, m-am aplecat înc? mai tare, tr?gând ?i tr?gând aer adânc în piept, s?-l satur.
Doi vame?i rotunjei, trecând pe al?turi au pufnit... unul a ?i comentat: ”...aista precis c? n-o fost 20 de ani acas?”. Eram în stare s?-i r?spund, conform… dar n- am f?cut-o. Am luat cu trei degete o boaghe de ??rân? jilav?, neagr?… am fr?mântat-o, am mirosit-o, am ?i gustat-o. Atunci se anun?? ?i plecarea. Tovar??ii de drum, la urcare se uitau la mine altfel decât la coborâre, ?tiau ei ce ?tiau.

Drumul Leu?enilor nu se mai termina. Dealuri ?i dealuri ale noastre, gola?e ?i împ?durite, apropiate ?i îndep?rtate, toate îmbr?cate în straiele anotimpului, ap?reau ?i disp?reau, disp?reau ?i iar ap?reau. Se vedeau câmpuri ordonate, vii în l?stari aranjate, ima?uri verzi ?i pârloage nelucrate, de s?lbatica salcie atacate, ce, de când lumea, aduce a pustietate. Ba o liv?du?? în floare se ivea la marginea ?oselei, ba o tân?r? nuc?rie, ba o perj?rie... ?i tot a?a... pân? se ar?t? împ?r??ia p?durii.

La ie?irea codrilor, înainte de poarta vestic? a capitalei, ne-a a?inut calea un co?cogemete sat, nou-nou?, împânzit cu cet??i ?i conace domne?ti – care mai de care. Priveli?tea, cu adev?rat era bun? de admirat ?i de invidiat fa?? de ultima mea vizit?, când pe coasta ceia se vedeau numai gropi, luturi, copaci r?sturna?i, gr?mezi de piatr?, cotele?i...
– Dar cum se nume?te raionul acesta? – întreb? pe ?ofer unul din tineri. – De mult n-am trecut pe-aici.
– Îi sat, nume înc? n-are. Poporu-l cheam? ”Lacrima haiducului”.
– Interesant? denumire, romantic?, ?i p?durea este aproape...
– Primii s-o stroit* (s-au construit) bandi?ii, dup? dân?ii – ?i legalii. Al?turia, pi partea dreapt? avem uli?a Zelionaia, paralel? cu Berioza... Mai la vale: V?mile unite, Nalogovaia* (impozitarea), Finan?ele, Dreptatea cu Instan?ele, apoi Armata, ?i Departamentu, cari d? drept în aleea Pilat. Pe mâna stâng? îi avem prin?i într-o mahal? pi citricari, patlagicari, c?rn??ari ?i careva din g?inari. Dup? dân?ii vin jinarii, doctorii, magazinarii...
– Dar deputa?ii?.. Am auzit c?-s puternici ?i ei.
– Sânt ?i dintr-în?ii, da pu?ini. Ei au locuri mai ferite... ?i vide?i voi ai?ia, nu-i prima ?i ultima j?li, Chi?ân?ul, jiur-împrejiur îi prins cu s?ti?oari di a?a model. ?i asta nu-i tot, ?ara mai ari ?i mini?tri. Ei îs aranja?i pe la Mamaia, Sinaia... pe la ofu?oruri...
– Da lumea, lumea reac?ioneaz? cumva la asta?
– Lumea, cane?na* (desigur) nu ta?i: vorghe?ti, critic?, ies? pi pia??, strig?, nume?ti ?î familii... Da pi a?ii di sus îi doari la ghioag?, s? m? scuza?i di expresie. Idee n-ave?i, ci porc?rii se fac di la parlament în jios, ?i ho?om?nii s? pitrec în ?ara asta a noastr?. ?i-acu m? zgârâi pi obraz, c? n-am plecat ?i eu când trebuia. Di s-ar întoar?i timpu...


La gara central?, c?lcând asfaltul, o u?oar? ame?eal? m? sl?bi din genunchi. Trec?torii negr?bi?i, încrunta?i, mâhni?i, mi se ar?tau veseli ?i pricopsi?i. De-mi d?dea unul (în momentul cela) o palm? sau o brânc?, din gre?al? sau inten?ionat, la sigur c? nu eram în stare s?-i r?spund, nici m?car s?-i fac o slab? observa?ie. Când îl mai v?zui ?i pe Artur cu bra?ele întinse, mai ?i râzându-mi cu toat? fa?a, m? îmbunai cu totul. Feciorul m-a înc?rcat în ma?in? ?i m-a dus la casa lui. Pe atunci, el deja era om pe picioare: însurat, cu nevast? frumoas?, harnic?, mintioas?; cu o feti?? sprâncenoas?, ochioas?... leit? maic?-sa, doar cu o alunic? de a noastr? însemnat? pe o bucu?oar?. Avea Artur ?i un b?ie?el blondu?, frumu?el ?i el, zbân?uit, iute de picior ?i tare la din?i.
B?iatul mai avea automobil, apartament, echipament... ?i o mic? fabrica?ie de u?i-ferestre, ini?iat? în ajunul c?s?toriei. Înainte de a o inaugura, m? sunase ?i pe mine la Valentia, s?-mi expun p?rerea. Ca r?spuns, îl întrebasem, cu ce avea el de gând s? atrag? clien?ii, când în ora? a?a produc?tori se înn?du?eau, de mul?i ce erau. ”Cu pre?ul ?i calitatea” – r?spunse el cu îndr?zneal? ca a lui Napoleon. B?iatul, milionar nu era, dar nici am?rât nu ar?ta, de la o po?t? îl vedeam îndr?gostit de iubita-i so?ie, draga-i familie ?i profitabila-i firmuli??.

Seara, cu ocazia sosirii mele la patrie, nora singur? - singuric? a întins o mas? boiereasc?. Au venit bunicile, înc? un bunel, a venit ?i Daiana – fiica mai mare. O prinsei într-un noroc, de întârziam trei zile, degrab? n-o mai vedeam. Avea cump?rat bilet la Berlin, cu marea inten?ie de a?i m?sura ?i ea puterile cu str?in?tatea. Am mâncat, am închinat, am degustat, am ?i discutat în voie.
Copiii se mai sc?pau cu degetele-n farfurii, dar la vorb? erau aten?i. Când nepoata Noelia deschidea guri?a, auzeam Canalul Unu de Ia?i. Nici nepotul Artura? nu se l?sa – învârtea limba ?i el, ascu?ea consoane ca la polizor, una câte una. Asta însemna c?, în a noastr? Basarabie, regulile literare erau în plin? actualizare.

În capital? am stat o s?pt?mân? întreag?. La vremea ceia, Chi?in?ul era numai iarb?, frunz? ?i floare. Artur avea apartamentul exact lâng? Valea Trandafirilor: o frumuse?e de p?dure cu lini?tite lacuri naturale, de care nici romanele nu mai scriau. Arturel înc? nu era de fug?, pe când Noelia alerga la vale ?i la deal de-i sfârâiau c?lcâiele.
Nepoata, ?i la mers se ar?ta bun?: rezistent?, înfocat?, ap?sat?, întins? la pas. Mai în scurt, demonstra apuc?turi de m?sur?toare. De o vedea ?a?a Finica...

Odat?, ajunser?m cu Noelia pân? aproape de centru. Ea, în ziua ceia, neap?rat vroia s? vad? o biseric?. Se opri în fa?a intr?rii, f?cu de trei ori cruce, se ?i închin? – toat? evlavioas?, cuprins? de sfânta clemen??, pe furi? urm?rindu-m? cu ochii închi?i.
– Bunele, nu crezi în Dumnezeu? – Cum s? nu? – Clar c? Da!
– ?i atunci, de ce nu-?i faci cruce?
– Un om credincios nu-i obligat s? o fac?.
– Atunci, de ce p?rintele Miron mereu o face, pe noi ne îndeamn??..
– P?rintele Miron e preot, el e obligat, noi – Ba. – Cine-l oblig?, Dumnezeu?
– Nu. Îl oblig? legile, ?efii bisericii ?i credincio?ii care-?i fac cruce.
– Cu crucea n-am în?eles, dar bine... De ea o s? vorbim alt? dat?, când o s? mai cresc. Acum altceva vreau s? te întreb. Bunele, l-ai v?zut vreodat? pe Dumnezeu, m?car în vis?
– L-am v?zut în vis, l-am v?zut f?r? vis... ?i acuma-l v?d.
– Ei, bunele, glume?ti. Arat? unde e, c? eu nu-l v?d. – Nu pot s? ?i-l ar?t, nu are înf??i?are. – Atunci, de ce spui c?-l vezi? – Fiindc? El este în tine, în m?mica, în t?ticu, în mine, în omul care trece strada, în femeia care intr? în biseric?... este în fiecare om. – El este ?i în Artura?? – Desigur, numai nu când te mu?c? pe tine sau pe Dima. – Aaa... am în?eles, bunele! Când omul e r?u, Dumnezeu îl p?r?se?te, iar în locul lui intr? dr?cu?orul din poveste, care-l face ?i mai r?u.
– Bravo, ai nimerit drept în punct!.. Natura: aerul, apa, p?mântul, soarele... a creat viet??ile lumii, din care au fost create ?i fiin?ele omene?ti. Dumnezeu este f?cut de oameni, din bun?tatea tuturor oamenilor de pe p?mânt. Cu cât le este mai mare bun?tatea, mintea lor în?eleapt?, cu cât mai frumoase sânt visurile lor, cu atât ?i Dumnezeu e mai mare, mai puternic, mai de folos... Fiecare om este o p?rticic? a Lui. De atâta, El nu are înf??i?are, dar are mult? minte, r?bdare, blânde?e ?i for?? fermec?toare; e de?tept, în?elept, nu se teme nici de dracul, nici de mama lui... ?i nici de Scarao?kii.
– P?rintele spune c? Dumnezeu i-a f?cut pe Adam ?i Eva din lut, tu zici c? oamenii l-au f?cut pe El. Pe cine s? cred?
– Acum po?i s?-l crezi pe el, po?i s? m? crezi ?i pe mine, dar când o s? te faci mare, o s? te crezi pe tine. – Bunele, pot s?-i spun ?i p?rintelui Miron ce mi-ai povestit?
– Desigur, secret nu-i. ?i apoi, unul ca el ?tie s? asculte, ?i, dac? ceva nu-i place, n-are de ce se sup?ra pe nimeni, d-apoi pe o st?ruitoare credincioas? ca tine. – Bunele, cunosc toate cuvintele acestea, dar spune-mi tu, ce este înf??i?are, în?elepciune, fermec?toare... spune-mi ?i cine-i scarao?chi, ?i ce este moartea. – Înf??i?area este... În?elepciunea este...
– Bunele, e?ti transpirat, ?i-e plin? fruntea de broboane. – Hostia! – am trântit-o eu, trecând cu palma peste sprâncene. – E cald afar?, uite cum joac? aerul din urma autobusului cela.
– E fumul de la motor, tata mi-a spus... Bunica transpir? ?i iarna, când vorbe?te cu mine mai mult. Dar ce înseamn? cuvântul spus numai ce?
– Aproape nimic, e un semn de mirare. – Ce zi minunat?! Ce cupole aurite! Hostia!!! – Am zis bine?
– L-ai prins într-o secund?, Malade? (brava) cu p?ru cre?! – Bunele, nu te sup?ra... în familia noastr? se vorbe?te curat, noi nu folosim cuvinte ruse?ti.
– Atunci, bravo, ?i înc? un malade?, tot cu p?ru cre? – a?a m? l?udau pe mine, când eram ca tine. Da acu haidem acas?, s? mânc?m m?m?ligu??, pe?te pr?jit, mujdei... s? tragem ?i un p?h?ru? de vin care las? muste?i... – Desear? termin?m povestea Harap Alb? – Desigur, numai dac? mai reci?i ceva din”Luceaf?rul”.
– P?i, nu ?i l-am recitat dou? nop?i la rând, bunele? – A?a a fost, da vreau s?-?i mai admir o dat? ?inerea de minte.


La o s?pt?mân? de aflare la Chi?in?u, când nepo?ii deja-mi înc?lecau ceafa din vitez?, am plecat acas?, cu o furgonet? a fratelui Andriuha, pe care-l v?zusem nu o dat?. F?cusem împreun? cu el ?i Artur un pescuit de clas?, tot împreun? procedasem ?i partide de biliard rusesc, amestecate cu degust?ri de ca?cavaluri, ?i vinuri sângerii, îmbujorate, purpurii...
Transportul îmi trebuia nu numai de plimbare: m? angajasem s? dirijez o repara?ie serioas?, pl?nuit? mai demult. Am plecat de diminea??. M-am oprit la Sarata. Sora Clemen?a nu era. ?tiam c? la ora ceia n-aveam ?anse s? o g?sesc acas?. Ea înc? mai lucra la ?coal?, iar cumnatul Dobreac, cu trup ?i suflet dat în agricultur?, m?sura dealuri cu tractorul.

În drum spre cas?, am mai f?cut o oprire, lâng? o poarta de cimitir. Soclul c?utat l-am g?sit u?or, aflându-se lâng? intrare. De pe o placa înalt? de granit m? privea o tân?r? frumoas?. Era Ecaterina, exact cum o v?zusem prima dat? la ai no?tri 18 neîmplini?i. Un an în urm?, o c?utasem în internet, doar din curiozitatea de a ?ti ceva de ea. Nu o g?sisem nici pe o pagin?, d?dusem doar de colega-i Huana.
Conform scriselor Huanei, dup? absolvirea facult??ii, Ecaterina se retrase la sud. S-a c?s?torit din dragoste, a n?scut copii, a avut ani ferici?i, c?snicie trainic?, dar nu i-a fost sortit s?-?i tr?iasc? veacul. Dup? 40 de ani, o maladie grea îi a?inu calea... Mormântul era îngrijit, înflorit, pe fotografie nu se vedea fir de praf, curat era ?i monumentul.
Pe soclu st?tea în picioare un vazon înalt cu lalele proaspete, la care am ad?ugat ?i eu dou? garoafe ale mele ?i dou? ale Huanei. Înainte de plecare am aruncat o ultim? privire, lung?-lung?. Trebuia s? m? întorc, dar picioarele nu m? ascultau. Caterina-mi zâmbea, parc? voia s? mai stau cu ea.

Când soarele înc? urca, ajunsei deasupra satului. Nu se mai vedeau livezile, viile... numai dealul Baimacliei st?tea ca înainte: chipe?, cu dâmburile ?i v?g?unile-i neclintite, înv?lurat de vechile ima?uri f?r? de haturi, din a c?rei verdea?? înc? se mai îndulceau oi?e în cârduri cu miei zburdalnici.
Am oprit la poart? la Deadea. L-am prins acas?, întindea un val de sârm? în ograd?. M-a întâlnit bucuros, deja cu statut de pensionar peninsular, demonstrat la Octavia în prima instan?? judiciar?.
Era ?i m?tu?a Finica. Se înc?lzea la soare, a?ezat? pe scaun în fa?a casei p?rinte?ti. Îmb?trânise, dar se ?inea dreapt?, cu fruntea sus, ochii înainte, ceva întrista?i, înc? arz?tori pentru o femeie trecut? de 84. Am îmbr??i?at-o, i-am promis s? vin într-o zi s? mai vorbim de mo?i-str?mo?i, apoi am plecat cu unchiul în adâncul Butucenilor, la ni?te constructori.

Satul, nu mai era cum îl ?ineam minte. Drumurile-i pustiau, gardurile-i putrezeau, vechile case nu i se mai p?strau, gr?dinile i se îndeseau de tufari, c?tini ?i copaci nes?di?i. Se vedeau gospod?rii noi, ?i din cele trecute, mai aranjate... dar lume pe afar? nu se observa, sau nu era ora cuvenit?.
O t?cut? mâhn? ambiental? domina mahale, ?leahul, poate ?i ogr?zile, ?i verandele – fie mai m?turate, fie ?i mai luminate. Doar ici-colea, dup? o poart? sau un geam înfofolit de perdele, se mai ivea o frunte...
Me?terul de Butuceni, coleg a meu de clas?, ne a?tepta, împreun? cu a lui calf?. Imediat i-am luat ?i am plecat la noi, s? vad? frontul de lucru – timpul ap?sa.
Acas? din ai no?tri nu era nimeni. Mama demult se odihnea lâng? tata. În casa mic? tr?ia o familie tân?r? din sat, cea mare pustia. Ograda ar?ta nu r?u. Ani în urm?, fratele mai mare ridicase gard de c?r?mid? la drum, f?cuse ?i fântân? lâng? poart?.

Casa mare, recent tencuit? ?i cimentat? de Andriuha în spate ?i lateral, pe dinafar? se vedea bun?, dar în?untru ar?ta urât? de tot. Pe poduri ?i pere?i se întindeau cr?p?turi, ?iroaie, pete vechi ?i proaspete de ap?. În chiler, deasupra geamului, o c?sc?tur? adânc? primea aer de la drum.
Dulapul de farfurii era în gunoaie ?i lostopane de lut jilav, iar de sus, printr-o gaur? larg?, drept din pod se zgâia obraznic? o mâ?? floc?it?. Podul de la verand?, în partea dinspre drum, avea o surp?tur? înc? mai mare, tot acolo ?i podeaua putrezea în udeal?. Evident, problema era în acoperi?.
Dup? vederea din?untru, ne-am suit în pod. Acolo, chiar c? era dezastru. Afar? de cr?p?turi ?i g?uri, unde ?i unde v?zute cu ochiul liber, o linie dreapt? venit? de sus lumina tot lungul acoperi?ului. Coale de ?ifer (azbest)pe creast? erau l?sate de o palm?, iar ulcelele, ce cândva le uneau la vârfuri, se t?v?leau pe jos într-un strat gros de lut m?cinat. C?lcam aten?i, s? nu pr?bu?im ceva.
– Ia de-a bor?i, ia de-a putregai, ia colb?raie... – pornii eu a bolmoji, mai mult pentru mine.– La atâ?ia b?ie?i!.. Se d?râm? cas? cu a?a p?re?i... Chiar ni?i unu nu s-o suit în podu ista macar odat?... Da-i normal s? ar?t cu degetu la al?ii?.. – Di ?i eu nu m-am urcat m?car odat?? – Doar am fost de-atâtea ori... Teteic?, teteic?, undi e?ti... s? dai milit?ria jios macar înc? o dat?, da s? hie t??i acas?, pu?i în rând, cu pantalonii pe vine... Tu, Vitioc, ?i spui?
– Am v?zut ?i mai stra?nic... Costoroabili toati-s buni, c?priorii îs buni, restu s? dreji, s? astup?, s? înt?re?te... numa ?iferu trebuie schimbat, tot. Neap?rat trebuie schimbat ?i c?pacu dinspri drum a podului, întreg. Dac? intr? casa a?a în iarn?, s? r?zmoaie toat?, s? du?i...
– Vitioc, uit?-te înc? odat? ghini... ?i spuni, cât vrei pi lucru. Eu pun materialu, transportarea, mâncarea, jinu... dac?-i nevoie, pun ?i o bucat? din mine, numa s? fa?i?i treab?... ?i r?pidi. – A s? ti coasti 6 mii, de-a noastri. – Bun, ?ine o mie de arvon?. Mâine începe?i. Acu haidem jios, s? fa?im lista di materiali.

Dup? tocmeal?, i-am dus pe lucr?tori acas?, apoi ne-am întors la Deadea. Veronica Iliievna, so?ia lui, ?i coleg? a mea din clas? paralel?, ne a?tepta cu bor? de sfecl?, ihnelu?? de g?in?… ?i un ulciora? de rubiniu, care numai la vedere se ducea drept în c?lcâi.
Unchiul, t?cut ?i neobservat cum era el pe fonurile timpului, ?inea flagu pe zidu neamului. St?tea bine pe picioare: cu dou? case, magazii, or?t?nii de tot felul, tractor cu agregate, ?tiubei, hectare pe dealuri, o duzin? de oi...
Numai vac? nu mai ?inea – o vânduse, c? în cas? nu avea cine goli c?ld?ri de smântân?. Din doi b?ie?i ai lor (verici cu 3 decenii decât mine mai mici), doar unul era acas?, c? altul plecase de mecanic în Rusia.

A dou?za, Vitioc ?i calfa lui s-au apucat de dezvelit casa, eu am plecat la raion dup? materiale ?i de-ale mânc?rii. La întoarcere, Deadea mi-a dat o bucat? de oaie, o c?ldare de fasole... o canistr? cu vin ?i cheia de la beci, în caz de mai trebuia.

Dup? asigurarea lucr?torilor cu tot necesarul, am dat câteva roate prin ograd?, în gr?din?... Gospod?ria de alt? dat? înc? se ?inea, doar trebuia de o mai înt?rit, de o mai dres, de o mai eliberat de hlamuri*. Asta ?i m-am apucat eu s? fac, începând cu casa.
Trei zile am boc?nit cu securea pere?i ?i poduri în?untru, cur??ind toate cr?p?turile, mult mai groase decât se ar?tau pe straturi de var. În chiler, verand? ?i camera de la deal, la col?uri, lâng? podele descoperii bor?i cât vizuina de bursuc.
La stricat eram bun, la f?cut – nu prea. G?sii me?ter din sat, care ?tia s? repare pere?i de p?mânt, s? astupe tot, apoi s? lipeasc?, s? ?i dreag? f?r? urme. ?i asta înc? era pu?in. Cuptorul ?i saraiurile se n?ruiau. Trebuia dat jos totul, scos la drum, înc?rcat în transport mare ?i dus. Mai îmi trebuiau doi oameni la lucru. M? adresai la Deadea... ?i aduse el o remorc? de a lui la poart?. Deci, transportul s-a rezolvat. Cu for?a de munc? era mai complicat. La vremea ceia, zilerii din sat mai to?i t?iau buruieni în gr?dinile altora. Deadea m? duse la un mahalagiu a lui, poate acela venea s?-?i fac? ceva bani, c? oricum tr?gea mâ?a de coad?.

Omul, acas? nu era. Îl g?sir?m la bar, la v?rul Manole. ?edea comod la umbr?: aranjat, fre?, parfumat, cu p?rul lins dat peste cap; pe el – c?ma?? alb?, pantalon maron deschis, ?osete albe, adida?i albi; cu picioarele întinse ca la el acas?, cu o sticl? Henneken în mân? ?i altele dou? (goale) pe mas?. Ne-am salutat, ne-am strâns mâinile, ne-am b?tut ?i pe umeri. Deadea, cunoscându-l mai bine, i-a spus dintr-o dat? motivul c?ut?rii.
– Eu… cu fimeie la Italia… S? lucrez cu zâua?.. – M? scuzi, badi Toadiri, da m? iei în râs. Dac? nu eram ocupat, poate ajiutam o bâcat? de zi acolo, f?r? bani… ?i-s în stare s? fac treab? ca lumea... – Ca lumea –nu!
– Atun?ia, cum, badi Toadir? – Ca la oamini.
– ?i-ar îns?mna asta: c? oaminii ?i lumea nu se potrijesc? – Lucru bun îl fa?i o sovisti s?n?toas? vinit? din fundu crierului, c? lumea-i tare încâlcit? la minte, auzuri, vederi...

Pân? la urm?, g?sir?m noi doi oameni, nu la ora în care mai tare trebuiau. Apoi, pusei ?i eu m?na pe lopat?. În dou? zile, din saraiele tatii nu r?mase mai nimic. Ideea nu era s? i le ?terg de pe fa?a p?mântului, ci s? le ridic la loc (dup? planul lui prim) din cotele?* (piatra de calcar t?iata) modern, s? i le ?i înnoiesc cu ?ifer, s?-i r?mân? pe mul?i ani înainte.
De cuptor ?i cotlonul mamei mi-a p?rut mai r?u ca de orice. Le-a? fi cl?dit cu mâna mea... – prea multe începusem dintr-o dat?. Bine, asta nu însemna c? lucram chiar ca robul. Aveam timp de schimbat o vorb? cu oameni din sat, pe unii din care mai c? nu-i cuno?team. Mai m? vedeam ?i cu neamurile, între care ?i vericul Manole – b?iet gospodar, din mocani... ?i cu o cas? mare în costruc?ie.

Într-o zi am urcat cu unchiul în furgonet? ?i am plecat pe dealuri, s?-mi ar?te hectarele. Lâng? sat avea o cot? cu vie ”Moldova”: lemnoas?, l?st?roas?, frumoas?, ridicat? pe sârm?... Avea ?i una recent s?dit?, de acela?i soi. Am fost ?i la Rotundu, la o cot? sem?nat? cu maz?re.

În alt? zi, dup? o ploaie, spre sear?, neavând ce face pe afar?, îmi d?dui drumul în vale, s? mai ascult istorii de a m?tu?ii Finica. Aveam la îndemân? blocnot cu o sut? de întreb?ri, la care pretindeam s? primesc r?spunsuri adev?rate. M?tu?a, nu prea vorb?rea?? de felul ei, dar aprins? la amintiri, a povestit ?i a tot povestit: f?r? grab?, r?spicat, atent?, s? nu încurce înf?ptuiri de demult, nume, familii, ani...

Odat?, pe ?leah, întâlnii o coleg? din paralela clas? ”B”, de care-mi pl?cea s? m? lipesc la serate de ?coal?, cândva. Schimbat? mult, dar înc? frumoas?... – am recunoscut-o. M? cunoscu ?i ea pe mine, dup? ce-i spusesem cine eram.
Ea, ca ?i mine, venise de departe, s? fac? Pa?tele acas?. Am intrat în barul din centru, s? servim o cafea la teras?. St?tur?m mult la vorb?, de multe ne amintir?m... Când ajunser?m la dansurile de ?coal?, un stol întârziat de cocori ?i cocoare se f?cu auzit ?i v?zut deasupra satului.
Atunci a fost, când roman?ioasa coleg? scoase din gentu?? un caiet, îl deschise ?i se oferi s?-mi citeasc? versuri ale ei, în statut de poetes? anonim?. Eu, r?masem ochi ?i urechi:
?Unde a?i lâncezi voi, toate, p?s?ri ale tinere?ei noastre, cu blând? insisten?? c?utate în cerurile adânci albastre, în raze aurii r?s?ritene,
în ro?ii orizonturi apusene;
în norii plini de ape severine, în rare vânturi sudice marine, suflate pe furi? din ??ri str?ine?. .

R?mas-au prim?veri, de ?oapte alinate;
speran?e mari, spre culmi stelare în?l?ate, de pasionante reverii înfiripate;
nop?i cu dulci s?ruturi… neuitate.

R?mas-au adev?ruri în culori pictate
– iluzii trec?toare, pline de ardoare,
ani ?i ani ?esute-n fermecatele covoare,
ce rezistau doar cât ar mirosi o floare.

Trecut-au toamne – ca-n pove?ti bogate, cu vii, gr?dini, ogoare îmbel?ugate...
În vise z?bovit-au ierni geroase, ?i z?pezi.
În vis r?mas-au verile cu amiaza sub livezi. Se petrecur? scumpe, îndr?gite vie?i între ai no?tri învechi?i pere?i...

Cu ce ne alegem noi acum,
când propriile aspira?ii,
r?mas-au în trecut, abandonate,
în negurile Vremii r?sfirate?. .

S? ?ti?i c? nu! – Acele clipe de avânt,
în niciun caz n-au cum c?dea la fund… Doar noi ne-am îngrelat de p?r c?runt, f?r? s? ?tim a face uz de crudul timp.

St?m meditând… a soartei pagini r?sfoind, cu ochii umezi, inima u?or tânjind,
de fapt – f?r? regret, cu suflete m?rite, cu fruntea sus, de jos z?rind,
cum vin ?i pleac? alte aripate, cu puls sporit, fierbând, de cuib arzând s? zboare mai departe…

De parc? apriga v?paie tinereasc?
i-ar înlesni pe to?i s? se renasc?, Pe plac s?-?i dirijeze ale lor ursite, s? ?i le simt? tot mai pricopsite...


Aproape de sfâr?itul lucr?rilor, au sosit surorile Mari?a, Diamanta ?i Speran?a. Ele se angajar? s? vopseasc? afar? veranda, fa?ada casei, stâlpii din ograd?, u?a de la beci, poarta... Ca s? le sporeasc? lucrul, au înrolat ?i o prieten? a lor din sat, cu plat?. Se apropia pa?tele blajinilor. Într-o zi, ne-am dus s? vedem p?rin?ii. Cu noi era ?i m?tu?a Natalia. Venise special de la Leova, s? înnoim împreun? crucile buneilor (locurile c?rora le ?tia numai ea), ?i a fratelui nostru Mi?a r?posat în copil?rie. La noi totul era curat, trebuia doar de mai s?dit flori, de vopsit masa, scaunele, ?i de mai zmuls buruieni.
Mama cu tata st?teau bine la locurile lor: lini?ti?i, împ?ca?i... ?i îng?duitori. Bine st?teau ?i mul?i al?i pleca?i, dar ambian?a cimitirului aducea a nep?sare, destr?b?lare... parc? ?i a ceva s?r?cie. Gardul, cu tot cu poart?, putrezea pe cale de destr?mare. În?untru, mai departe de la drum – boroscaie, c?tini, puie?i ?i tufari nes?di?i împ?ienjeneau rânduri de uitate morminte.

În ziua Blajinilor, ograda se umplu de neamuri. Venise Andriuha cu familia ?i un portbagaj de cârna?uri, b?uturi, pomeni. Venise ?i Clemen?a cu familia, cu lighene de pl?cinte, cârlan fript, cozonac de cuptor, pomeni... Veniser? ?i tinerii no?tri de capital?: Artur cu familia, nepotul Vasile cu familia, nepoata Taniu?a cu familia, Viorel cu familia... Mai întâi, ne duser?m cu to?ii la ritualul pomenirii.
Cimitirul nu mai era plin ca înainte, pe partea-i de jos se nota lips? de lume. Majoritatea familiilor mari î?i aveau locurile aproape de drum. Mesele se vedeau înc?rcate, preotul se ar?ta salutabil ?i inspirat. Viii f?ceau semnul crucii, mâncau, închinau, se pupau, râdeau... la putregaie de gard nu prea se uitau. ?i care observa, ceva spunea, cu degetul ceva demonstra... pe cineva-l critica. La ce s? ajung mai departe, dac? ?i eu eram unul din ei?

Apoi ne-am întors acas?. Pe mesele din verand? nu mai era loc de pahare, nu c? de farfurii. Între timp veni ?i Deadea, ap?ru ?i unchiul Ivan cu familiile lui. În ograda noastr?, demult nu se v?zuse atâta norod.
Oameni de pe Rusca, întorcându-se de la pomeni, se zgâiau curio?i deasupra por?ilor împrosp?tate cu albastrul de alt? dat?.
Am ?ezut la mas?, ne-am osp?tat din plin, f?r? grab?... Copiii au h?lit din fug? ?i au ?â?nit afar?. Cât mai st?team la vorb?, un nepot a Clemen?ei – frumu?el, frezat ca tat-so… c?me?uic? alb?, flutura? la guler… – s-a adresat, la modul cel mai educat. – Unchiul Ego, aici nu este internet. Ce-am putea face?
– Mai sta?i ?i voi cu noi la mas?: mâncare este, locuri ave?i...
– Nu, c? deja am servit prânzul, ne plictisim...
– Duce?i-v? în ograd?, s?ri?i de pe prisp?, sui?i-v? pe beci, în agud… iar dac? nu, apuca?i-v? de buc? ?i s?ri?i în sus tare… S? vede?i voi atunci, cât de bine o s? v? fie – variant? controlat?, ?i nu o dat?.
– Am fo-o-o-st, am s?ri-i-t, ne-am c???ra-a-t… ?i acolo ne plictisim.
– Atunci, duce?i-v? în gr?din?, mai vorbi?i ?i voi cu g?inile, cu copacii, butucii... Str?bunelu Andrei, zilnic f?cea asta. Odat?, când eram ca tine, l- am auzit sf?tuindu-se cu scârta de fân, ?i nebun nu era... Natura totdeauna vrea luat? în seam?.
– Am fost ?i în gr?din?. La început eram curio?i, dar pe urm?...
– Da la veceu a?i fost, s? vede?i m?car cum e în?untru? Nu pute, e nou. Duce?i-v? acu ?i v? uita?i, c? mâine va fi târziu. La Ora?, a?a ceva nu-i.
– Las?-i m?i, c? ai?tea nu-s de-alde voi sau alde noi, se implic? unchiul Ivan. – Dac? eram eu cu Gheorghe, demult ne zg?ib?ram în agud, ?i mai departe, pe creasta c?sii...

În sfâr?it, b?iatul disp?ru, cu toat? banda lui. Se ivi el mai târziu, s? anun?e g?sire de comoar?. Noi, ne-am aruncat la gr?din?. La fundul clozetului, zbârnâia un mobil de ultimul strig?t. Nepo?ii, cam hlizi?i, se uitau pe rând în gaura confortului. Cazul provoc? un trialog.
Clemen?a: Pân? la urm?,copchila?ii s-au interesat de artizanatul medieval: au f?cut poze, fotografii... au ?i filmat.
Eu: Te pui, c? într-o bun? zi ... Casa asta trebuie ?inut? ca cu din?ii... Lumea a s? se întoarc? la ?ar?. Andriuha: Ei da-a-a!?.. Dar... cine ?tie? Azi, cu moda nu-i de jucat, r?stoarn? ?i mun?i... c? omu tare-i legat de dânsa.
Clemen?a: – Omul se leag?, omul se dezleag?, el înnoad?, tot el deznoad?, Cu cât mai tare se leag?, cu atât mai greu se dezleag?...
Seara, s-au terminat pomenile, pomenirile… s-a sfâr?it ?i osp??ul. To?i au urcat în ma?ini ?i au plecat. Eu am mai r?mas, s? termin lucr?rile.
La o s?pt?mân?, am luat ?i eu drumul Caniei. M? petrecu Deadea, cu rani?? de miere, brânz? de oi... ?i o torb? de fasole colhozene, în ??ri str?ine pre?uite la justa lor valoare.


În urm?torul an, în luna lui cuptor am plecat iar acas?, pe vechiul traseu. C?l?toria nu era întâmpl?toare, ci motivat? cu anticipare
Deasupra Moldovei bântuia c?ldura. Anul se ar?ta bun, dealurile se vedeau înc?rcate de roade v?ratice, r?s?rite în floare, popu?oaie verzi ?i fâ?ii de dudaie.
La gar?, iar m-a întâlnit Artur. Acas? la el m? a?tepta mare ambuscad?. De dup? u?a de la intrare, nepoat? mi-a s?rit în spinare, nepotul mi s-a aruncat la picioare... – s? m? pr?vale la podea, nu altceva.
Am stat la mas?, apoi ne-am povestit bra?oave ?i ne-am hârjonit pe covoare pân? târziu. Da figuri de care v?zui în noaptea ceia... Între altele, Noelia îmi ?opti c? p?rintele Miron ar fi vrut s? m? vad?.

La a treia zi de sosire, am f?cut cu nepoata o plimbare la biseric?. P?rintele – cam de anii mei, zdrav?n, rotund la fa??, la corp, îmbr?cat în sutan? – i-a surâs nepoatei, a mângâiat-o pe cap, apoi mi-a întins mâna. I-am strâns-o f?r? s? i-o pup, nici dumnealui n-a insistat. Slujba se terminase, în?untru lume mai c? nu era... Oricum, ie?ir?m la aer. Omul vorbi pe scurt de occident, de orient, apoi trecu la concret.
– Ai s?vâr?it un mare p?cat, robul lui Dumnezeu. – Care s? fie oare, p?rinte, c? am tare multe?
– Ai ponegrit credin?a cre?tin? fa?? de o copil?.
– De ce a?a dur, p?rinte? I-am spus doar cum v?d eu lucrurile, f?r? covâr?ire, f?r? interes oarecare.
– E?ti dat în sect??
– Nu, ?i nici nu v?d motiv de a auzi a?a întrebare.
– Atunci, mergi cu Dumnezeu, caut?-?i de treab?... ?i cite?te biblia. Acolo ai s? g?se?ti – cine pe cine l-a f?cut.
– Am citit-o, p?rinte, ?i nu o dat?. Biblia a fost scris? de oameni în?elep?i, când bisericile nu erau, apoi de multe ori transcris? de pisari a bisericii, c? al?ii asta nu f?ceau. Biserica a schimbat biblia. Dumnezeul meu ?i cel a dumitale nu calc? acelea?i locuri. Al meu e gol, ca Adev?ratul Adev?r, sim?it, perceput nu din teama de moarte – liber, d?t?tor de libertate, ?i Lui nu-i trebuie nimic. Al dumitale are nevoie de straie, altare, cupole aurite, ziduri groase s?-i p?zeasc? credin?a, oameni ca dumitale, care s?-i propage dogmele, s?-i mul?easc? credincio?ii, s?-i adune taxe pentru a în?l?a noi pere?i... N-a? vrea ca nepoata mea s? cread? orbe?te în dumnezeul dumitale, p?rinte, fiindc? al dumitale îl ascunde pe cel Adev?rat...
P?rintele m? asculta, cruce -?i f?cea, cruce -mi f?cea ?i mie, tot repetând întruna: ”Cruce de aur, cruce de aur... scoate doamne necuratul din omul nostru, care este ?i robul preasfin?iei tale...” Eu, nemaiavând cu ce între?ine întâlnirea, m? întoarsei ?i plecai. Noelia, care hr?nea huluba?i cu iarb? mai într-o parte, ?i-a f?cut cruce, i-a zis popii la revedere, apoi s-a alipit la mine. – Bunele, bunele!.. P?rintele Miron vorbe?te singur – observ? ea, tot aruncând ocheade curioase în urm?. – Parc? se ceart?... L-ai sup?rat?
– Nu, se roag?... Un pop? nu are voie s? certe, nici s? se supere. Dac? ai s? auzi, ai s? vezi vreo dat? pe unul s? fac? a?a ceva – s? ?tii c? nu-i pop?, numai se preface.

În drum spre cas?, la un col? de strad? hazardul m-a împins s? cump?r un ziar editat de Micul Paris. Pe prima pagin?, un titlu cu litere groase se cerea aten?ionat, cu insisten??. În concret, se trata de un individ (neînregistrat între milionari) care cump?rase o insuli?? pe lâng? Tropicul African, cu ideea de a forma un ”kibu?” destinat cre?terii de ?erpi venino?i în scopuri medicinale – ini?iate împotriva unor diagnostice serioase, mult r?spândite în popula?ii s?race.
Adev?rata senza?ie a acelui articol era c? viitoarea cooperativ? a târâtoarelor urma s? fie închegat? din lipoveni a Deltei Dun?rene. Aparte de ini?ierea acelei caritabile încerc?ri, individul mai era ?i asociat la ” Zero Interes” (Banca Mondial? a lumii a treia). Pe un col? de pagin?, o poz? mic? demonstra profilul voalat a generosului incognito, care-mi amintea de cineva. Marea curiozitate m? f?cu s? caut o lup?, poate v?d ce se ascunde sub ?es?tura aproape transparent?.
De nu era turbanul din capul eroului (care m? ducea mult în eroare), puneam mâna-n foc c? era Barbuss de Cascavella. ?i totu?i, neabuziva presim?ire (ce, în cazul mai r?u, r?mânea o (tainic?) nevinovat? eroare) îmi ?optea c? era numai el. ?i de ce nu? – La a mea convingere, Sevastin, înarmat cu veridice principii existen?iale, î?i merita rolul unui dezinteresat F?c?tor de Bine. Împ?cat cu ultima deduc?ie, am luat-o pe r?bd?toarea Noelia de mânu?? ?i am dus-o la un chio?c, s?-i cump?r înghe?at? de alt? dat?.


Un angajament a c?l?toriei în Moldova era s? asist la ceremonia de c?s?torie a unui membru a neamului – un Andreu Donaluki, pl?m?dit de unchiul Ivan ?i tanti Aurelia în ultimii ani de BAM* (Magustrala Baikal- Amur).
Din dep?rt?ri, fra?i ?i surori (ca niciodat?) se tr?geau la patrie, la însemnata festivitate. Îns??i Jozefina, atât de rar observat? la asemenea activit??i, se hot?râse la desp?r?irea pe dou? zile de gentila-i Ciutadella.

Nunta se celebra în capital?, la Monte Gold Palace Hall. Acolo m-am prezentat ?i eu într-o sâmb?t?, la 19.00, înso?it de o respectabil? doamn? slavon?. Afar? înc? era ziu?, dar faimosul palat deja ardea ca luceaf?rul între stele. La intrare ne a?teptau stâlpi de granit, labradorit, ?i de nefrit coloane – din capitel pân?-n talp? – cu m?rg?ritare.
În?untru se deschidea vestibul spa?ios, oglindos, cu dou? rânduri de lustre împ?r?te?ti. Pere?ii drep?i, cu m?iestrie lucra?i într-un nou ”neogobelen”, de jur- împrejur se vedeau sprijini?i de fotolii unite ?i separate – toate numai din piele neagr? lustruit? ca la ?arul Neculai. Geamuri neoclasice, cu pervazuri de abanos curat, ascundeau cu pelicule speciale lumina de afar?, creând senza?ia unei lumi aparte.
Patru înalte u?i larg deschise, numai din nuc ?i cire? masivi închegate, cu profund? clarviziune demonstrau c?ile salonului de banchete a palatului nup?ial, distins prin nem?rginita-i splendoare. Podeaua întreag?, toat? în lemn ro?u lucrat?, nu scâr?âia deloc, tocurile damelor s?lt?re?e mângâind-o în ritmul jazului britan abia auzit. Direct din podele, pe pere?ii s?lii, spre înstelata cupola se în?l?au turnuri babilonice, sfinc?i, palate, piramide, labirinte...
La acele combina?ii decorative, ca pe ecran v?zute-n cruce ?i de-a curmezi?ul, precis c? nu visase preafrumoasa Nefertiti, nici alintata Cleopatra. Abundent luminat? de lustre, sala se diviza în dou? p?r?i inegale. Pe una se afla scena cu orchestra de 13 muzican?i (a doua dup? ”L?utarii”) ?i terenul de dans. Pe alta se întindeau ?iraguri de mese albite de materii, serviete, tacâmuri... în a?teptare de invita?i.
A?teptau ?i ?ampanii aburinde, vinuri spumante, whisky, coniacuri înstelate... A?tepta ?i un impecabil maître* cu doi adjunc?i ?i o roat? de chelneri ?lefui?i, instala?i în ordine geometric?: s?-?i vad? clien?ii frontal, din ceaf?, dintr-o coast?, din alta (numai nu din fa??)... ca la orice semn de unghie s? alerge la fugu?a, s? le toarne în pahare ?i s? le pun? în farfurele tot ce le dore?te freza.
Mai în scurt, nunta ceia era un tot întreg ?ic moldovenesc, îi mai lipsea doar o mân? de fl?c?i ?i fete mari. Numai m? gândii la ei, c? ?i ap?rur?: zâmbitori, s?lt?re?i, în costuma?ii str?bune (brâuri, bondi?e, cizmuli?e), cu floricele pe la urechi, gata s? fac? veselia... pe banii mirelui s? sar? ?i cât casa. A?a-i la noi, mort-copt ... – datina oblig?.

Nunta a fost plin? de extravagant?; mirele cu mireasa frumo?i, ferici?i, s?rut?cio?i; muzica de nota 10, horele încinse strânse; oaspe?ii – mai buni ca pâinea cea cald?... Bune au fost ?i b?uturile, ?i mânc?rile. G?lu?tele erau a?a de rare ?i frumoase, c?-mi era jale s? le ating; în schimb restul bucatelor era de ajuns, de r?mas, de luat ?i acas?.
La dare, s-au pronun?at numai ur?ri de bine înso?ite de în?elepte pov??uiri... ?i acum mai îmi r?sun? frumoasa îndrumare men?ionat? de un chibzuit om de afaceri, nimerit ?i el cu perechea între neamuri de prima linie.
– Afar? de ur?ri, mai ave?i de la masa noastr? ?i ni?te bani – se adres? el c?tre tineri ?i toat? sala. – S?-i folosi?i cu noroc, sa v? aduc? mul?i pui?ori... numai nu-i investi?i în cazino, ?i nu în agricultur?. – ?i nici în cas? ??r?neasc?... C?, ce d? ea? – se sufl? o voce sub?ire al?turi, ca înadins prins? ?i ea de microfon. În felul lor, aveau dreptate amândoi, dar Clemen?a noastr?, care era pe lâng? orator, înro?i obrajii, s?get? ochii... ?i strecur? printre din?i, ca în privat:
– Dac? o s? fug? to?i de la p?mânt,o s? mânc?m solidol* (unsoate de ma?ini)...
– Da tu ?i spui, nepoati? – întreb? Deadea, ?ezând cu mine ?i badea Ilii la aceia?i mas?.
– De cazino – da, omu are dreptate o mie de procente, în rest – nu. Pe unde mai vezi acu p?mânt ca a nostru... Da badea Ilii ce spune?
– De s-ar ridica b??a Andrii cu teteia Grigori??, ?i-ar mai pune amândoi mâna pe j?rghii...
– Dac? s?racu ??ran îi hulit ?i pi la nun?i, î?i dai sama ?i s? fa?i în cabineti la mini?tri – zise ?i Teodor. – Tari li trebuie lor patlajica noastr?, dac? adusa di la turc li umpli sacii... Numa c?, ei au grij? di s?n?tati, tot pe a noastr? o mânânc?, da adusa – tare, c? sparge capu, da mai ieftin? – s-o cumperi pro?tii, s?ra?ii... Ca s? ridice agricultura, aldi leg?toari la gât îs obliga?i s? bage bani, nu s? scoat?... Le trebuie lor asta? –Anume de-atâta, omul care o spus cuvintele are dreptate: Sau el o ars cu agricultura, sau v-on prieten de-a lui. Cuvintele lui îs tare bine spuse, poate le-a auzi v-o dat? v-o unu de sus care s? în?eleag?, c? p?mântu-i bog??ia noastr? de azi ?i de viitor, restul – baloane de s?pun, vremelnic d?t?toare de bani.


Dup? nunt?, am plecat la Sarata, la invita?ia cumnatului Dobreac. El demult o terminase cu înv???toria, dedicându-se numai agriculturii. Sora înc? mai lucra la ?coal?, directoare, dar ?i pentru dumneaei p?mântul se demonstra mai tare ca pedagogia.
Cernoziomul basarabean, cât de neluat în seam? era de b?no?ii sc?unari ai capitalei, pe amândoi profesori îi hr?nea, îi ?inea pe picioare, le ?inea ?i de urât, îi încuraja; le înviora ?i copiii muta?i la City, ?i nepo?ii... ?i neamurile care se mai înfruptau verile din dulcea?a de plea?c?.
Neoplugarul nostru nu mai era încep?torul de alt? dat?. Avea terenuri private, tractor american cu agregate, microbus, dubi?? de 7 tone, camion de trac?iune... avea ?i solar în gr?dina de lâng? cas?. Obiectul bazic îi era recoltarea de pepeni ro?ii ?i galbeni. El d?dea cu aratul, afânatul, cultivatul... culesul ?i transportatul. Clemen?a Andreievna se ocupa de îns?mân??ri, r?s?diri... vânz?ri ?i num?r?ri.

Harbuz?ria toat?, se situa pe o bucat? de deal aproape plan?, cuprinzând suprafa?? de 45 hectare. De-a lungu drumului de ?ar? (pe care m? aduse cumnatul cu ma?ina), unu dup? altu se în?irau rânduri ?i rânduri de s?n?toase tufe târâtoare.
Tinerii l?stari dezordona?i, porni?i unii spre al?ii, peste al?ii ?i unii împotriva altora, încâlci?i, prin?i între ei cu cârcei de vârfuri îmbobocite, se întindeau obraznici în toate direc?iile.
Harbuji între harbuji, mici, mari ?i mari de tot, care mai rotunzi care mai ovali... to?i ca unul v?rga?i de dungi verzi închise ?i deschise, ?edeau neclinti?i pe locurile de na?tere, dup? cuviin?? ?i putin?? z?h?rindu-?i miezul în b?taia soarelui. Ce se vedea ca-n palm? nu era tot. În desi?uri de frunze înalte, pe sub buruieni stufoase (l?sate ca r?coare a p?mântului) se ascundeau sute de harbuzoi ?i harbuzoaice a câte zece kile ?i mai.
Tabloul era u?or de în?eles, c? m? aflam în partea neculeas?.
Tot fug?rind ochii lacomi de la o tuf? la alta, de la un rând la altul, trecui de mijlocul câmpului. Acolo începea alt? cartin?. Pe o postat? de hectare, drept din fa?a mea porneau pepenii galbeni, ce schimbau la culoare tot cap?tul opus a harbuz?riei.
Mii ?i mii de z?mo?i cr?p?cio?i rotunzi, lunguie?i, ?i mai m??ca?i ?i mai m?run?i, verzui-g?lbui, g?lbui-verzui, dar mai mul?i galbeni-g?lbui, de aproape ?i de departe înaureau cu îndr?zneal? negrea?a p?mânteasc? pe care se odihneau. A?a ceva v?zusem numai în vara de dup? clasa noua, pe un deal a colhozului: – Paznicul, un cum?tru a tatii, îmi d?duse s? m?nânc dintr-o gr?mad? de gre?uri adunat? lâng? colib?. ?i acu mai ?in minte cum ar?ta z?mosul cela copt-copt, de un deget cr?pat de dulcea?a-i prea mult?...
– La o groaz? de ani zbura?i, unul asem?n?tor se t?v?lea la picioare, nu m? l?sa s? trec. De harbuz ghiftuit cum eram, nu l-am l?sat, numai mirosul ridicat deasupra lui cât f?cea, ?i aminturea jucându-?i caii... L-am ridicat, l-am netezit, i-am v?zul l?untrul…
Cu?it cu mine n-aveam, nici nu-mi trebuia. Z?mosul copt-r?scopt a cedat u?or. Mai întâi l-am rupt în dou?, apoi în patru, apoi... Sub semin?ele sc?ldate în nectarul cela cleios, în miezul cela z?h?ros era dulcea dulcea??, la care mult?-mult? lume nici m?car n-a visat vreodat?.

În ziua ceia, f?cui ?i ceva treab?. M? avântai ?i eu între lucr?torii n?imi?i – înfocat, ambi?ionat… ?i (demult) de str?buna trud? uitat. Am cules, am înc?rcat um?r la um?r cu ei de la chindii pân?-n sear?. B?rba?i zvel?i ?i femei în putere, vreo zece la num?r, în?ira?i la 3 pa?i distan??, aruncau ?i prindeau ca pe mingi harbuji de la 5 kile-n sus. Aruncam, prindeam ?i eu, când venea unul mai m??cat, m? opinteam, m? aplecam, în secret gâfâiam, de ritmul hurtei nu m? l?sam...
Într-o juma de diurn?, se culeser? dou? camioane, se ?i înc?rcaser?. Apoi se mai culese unul, s? fie de ridicat la bord a dou?za la prima or?.
Înainte de amurg, b?ie?ii s?rir? în microbus ?i plecar? veseli acas?. Eu, rupt, cu spinarea îndoit?, genunchii ca de vat?... r?masei la vagon, în func?ia de p?zitor cu înc? unul – cu pu?c? la dispozi?ie, ma?in?, felinar ?i un câine r?gu?it. În josul harbuz?riei, mai era un vagon. Acolo p?zea mo? Vasila?vil – tata cumnatului, om vigilent ?i de mare r?spundere.

Noaptea, n-am dormit mai deloc. Mare treab? n-am f?cut, c? nici n-am ie?it din vagon. De coborât, poate ?i coboram eu sc?rile, da înapoi... precis c? nu le mai ridicam. La patru ceasuri de munc?, tremura carnea pe mine. Companionul ie?ea, f?cea roate, lumina, împu?ca, striga... apoi intra ?i mai povestea, s? alunge somnul. De la el aflasem c? harbujii Clemen?ei ?i a cumnatului erau tare întreba?i la Moldova ?i nu numai.
Alt? var? (trecut?), în plin sezon, câmpul fusese vizitat de un om mare de Germania ?i altul de Austria. Marfa le pl?cuse tare, dar nu credeau c? n-avea gram de chimicale. Luar? cu ei mostre de ??rn?, harbuji, z?mo?i... dou? roate galbene de r?s?rit?, ?i un bra? de ?tiule?i de pe hectare vecine. Dup? plecarea lor, fon?onari de capital? î?i trimiteau ?oferii la Sarata, s? le cumpere natur product. De str?inii veni?i, vrui s? ?tiu mai mult, de la cumnatu... Dar n-a fost chip. Omu n-avea când... nu c? alerga – zbura în toate p?r?ile. Cum ap?rea, a?a ?i disp?rea – b?rbos, asudat, colb?it... dar zâmbitor: roadele-l îmb?rb?tau, cifrele-l r?coreau...

La a patra zi de storojie* (paz?) a trebuit s? p?r?sesc postul. Nu c? nu mai vream, sau nu mai rezistam. A? fi stat ?i o lun? la harbuz?rie, dar se apropia zburarea, fir-ar ea s? fie...
Am plecat de pe deal cu un camion înc?rcat ce ?inea drumul la pia?a agricol? din capital?, unde a noastr? Clemen?? î?i demonstra înn?scuta putin??.
La hale era g?l?gie mare. Sora, enervat? cum nu o v?zusem niciodat?, cerea l?muriri de la o client? înfocat?. Ultima reclama harbuji verzi, chipurile cump?ra?i de la sora o zi în urm?. Alta dintr-o coast?, înfoiat? ?i înro?it? ca o curc?, insista c? parte din consumatorii ei se otr?viser?...
– Femeie drag?, n-am avut eu cum s?-?i vând marf? ieri dup? mas? – c? nu eram aici, nici în alt loc din pia?a asta... Da mata, cu otr?vitul, uit?-te atent, cite?te bine ce scrie certificatul analitic. Toat? Moldova ?tie c? produc?ia noastr? nu-i crescut? cu îngr???minte chimice, nu-i tratat? cu pesticide... Cum a?i cump?rat de la mine, dac? eu prima dat? v? v?d? De aici, f?r? mine, un harbuz nu pleac?... ?i dac? eu nu sânt, în loc las b?rbat, ?i nici într-un caz femeie... – P?i nu, c? n-am fost eu, o fost so?u cu ficioru...
– Asta-i alt? vorb?, cheam?-i încoace, s? g?sim împreun? vinovata...
– Î?i dai sama, frate, ce râsuri de oameni... Ieri, m-am dus numai pe dou? ore la apartament, s? fac ?i eu o baie, s? sorbesc o sup? cald?... Juma de pia?? vindea harbuji de la Clemen?a Andreievna, ?i nu prima dat?. – Pune ?i tu s?ge?i, placate... însamn?-te, scrie-?i ceva în frunte...
A?a ?i n-am mai reu?it s? stau de vorb? cu sora mai în voie. Am l?sat-o s?-?i fac? vânz?rile, asaltat? de preten?io?ii angrosi?ti. Am plecat pe jos, de o plimbare, c? halele agricole erau aproape de centru.
În strada Izmail, m-a apucat setea. La sta?ia de troleibuz, un comersant ambulant îmbr?cat frumos vindea b?uturi r?coritoare, din aparat. Omul st?tea la loc bun, cu limonad?, cvas... ?i clien?i la coad?. Un elastic pahar de ap? ?âfnoas? a lui costa cât un kil de harbuz a cumnatului...


În urm?toarea var?, am plecat iar la Moldova, unde m? aflu ?i acum (iunie 2018). Iar m-a întâlnit feciorul, cu zâmbet ?i bra?e larg-larg deschise. De data asta, venii cu multe inten?ii odat?.
Înc? din timp, deciser?m noi, în pagini ?i telefoane, s? facem acas? o adunare cu prezen?? total?, s? fie în ciuda m?rilor ?i a mun?ilor ce ne îndep?rteaz?.
Ziua în?elegerii fusese aleas? o Duminic? Mare. Cred c? a?a hot?râre luaser? ?i alte mari familii din sat. De ce? – Înc? la sosire, cu o zi înainte de a noastr? întâlnire, mahalele mi?unau de lume, ma?Ini ?i ma?inEle, microbuze, djeep-uri ar?toase, limuzine cu numere str?ine...

Ai no?tri s-au adunat în trei zile ?i trei nop?i. Ultima a intrat pe poart? Jozefina, îi întârziase avionul. Planul era s? facem o plimbare la p?rin?i, apoi s? ?edem lini?ti?i la mas?, s? ne mai deschidem... Luar?m în mâini gen?i cu pomeni ?i pornir?m spre josul satului, în cârd, f?r? motoare.
Soarele înc? nu era sus, dar ?leahul se vedea plin de oameni ?i iar oameni venind la vale. Si satul parc? se schimbase. Unde aruncam ochii – gr?dini curate, por?i îndreptate, garduri colorate... ?i asta nu era toat? surpriza.
De-a lungul ?intirimului se vedea îmbulzeal? de pietoni. O poart? boiereasc? de metal, nou?-nou??, în ansamblu cu gardul de acela?i model ?i culoare, st?tea dreapt? în b?taia soarelui. Poarta ceia în?epenit?, neclintit?, fabricat? din dona?iile b??tina?ilor ?i a lor ini?iativ?, era mândria prim?verii. S?tenii nu se mai tupilau în ma?ini... – mergeau pe jos, cu fruntea sus... s?-i vad? pe al?ii, de al?ii s? fie v?zu?i ?i ei.

În acea Mare Duminic?, la acea tihnit? ora matinal?, o jumate de sat era pe drum, iar alta în l?ca?ul celor du?i. În?untru n-avea unde c?dea o frunz?, dar toat? lumea înc?pea, ?i loc înc? mai era.
Oamenii se fereau, cu v?dit? curtenie cedau, se cuno?teau, se recuno?teau, î?i strângeau mâinile, se b?teau pe umeri, se ?i îmbr??i?au; la tot pasul zâmbeau, f?când s? surâd? ?i fotografiile. Ambian?a demonstra blânde?e, clemen??... Marile familii din mahale – într-o noapte-dou? triplate... poate ?i înzecite – acolo se vedeau amestecate, unite într-o imens? putere solidar?. Acolo se manifestau Negrii, Andronii, Cerna?ii, B?lanii, Butucii, Lu?anii; Ciobanii, Mocanii, Lavrucanii, Parfenii... ?i noi Donalukenii.
Într-un col? a cimitirului, lumea f?cea roat?. Se p?rea c? acolo cineva recita ceva. M-am l?sat ?i eu împins de curio?i. Deasupra crucilor, în lini?tea mormintelor, r?sunau cuplete:

Ce n-ar da un p?mântin*– S? dea-napoi a Vremii Roat?,
Încet- încet, pu?in câte pu?in
s-o învârt? invers doar o dat?:
Ca, un apropiat plecat,
pe ve?nicul meleag luat for?at
?i înc? nu uitat,
pe o zi m?car, cu suflet prins,
dar poate ?i întrupat,
la via?? s? revin?-n a lui sat…
S? s?vâr?easc? ultima-i plimbare,
la care tinse înainte de urcare.

?i atunci, s?-?i vad? casa obosit?,
spre jilavul p?mânt plecat?,
poate, în piatr? nou? ridicat?...
S? dea de scânduri; pari de-ai lui, de el înfip?i
– de ploaie, friguri, timpuri ?i om?turi înnegri?i;
de fiare vechi în pod uitate, ruginite;
de cercuri de butoaie putrezite...
S? vad? pomi usca?i, pîrloage, garduri am?rîte,
b?trîne vii, gr?dini – de ani ?i ani b?tute...
S?-si vad? mândru-i liliac de lâng? poart?,
rupt de romantici în a beznei ?oapt?...

În casa mare nu-i lumin?, nu-i mi?care,
m?car un ?oarece de-ar roade în pod surcele,
sau un gândac pierdut s?-?i fac? drumul sub podele.
La ce?.. – când la lumin? nu-i f?râm? de posmag,
când praful st? de-un deget îngro?at pe-a u?ii prag...
Ce stranie t?cere, alertant?!
Ca de mormânt, ?i nicidecum calmant?.
Dezam?git, Venitul, înainte de plecare,
ar vrea s? treac? la p?duri, ima?uri... la ogoare.
S? calce iarba deas?, pentru a lui picior aleas?,
s? adulmece c?p?un? de poian?, neculeas?,
s? trag?-n piept mirozna florii r?pitoare...
S-asculte fream?t de p?dure, susur de izvoare;
calme voci, ?i ?ip?toare, de p?s?ri sedentare;
cântate triluri fermecate –
în melodii de suflet rev?rsate...
V?i adânci, înalte dealuri s? admire,
de pa?i str?buni cândva cutreierate,
de epoci bune-n scrieri consemnate –
Cu ele s?-?i noiasc? vechea amintire,
ce-ar tulbura cereasca-i st?pânire. Apoi, Venitul, s? fac? cale întoars?
în lumea sa, de vii neîn?eleas?,
f?r? regret l?sându-?i vechea cas?.

Chiar dac? satul e uitat
?i omu-i tân?r umbl? de triste?e beat,
acel Sosit nu pleac? alarmat,
ci împlinit, umil ?i consolat.

În infinita, ve?nica ?i tainica Ne?tire,
unde titanul de nisip n-ar profita de ocrotire
unde smeritul muritor g?si ?i-ar izbândire,
de-a pururea e loc de o sacr? împ?ciuire...

Dar Sus predomin? eterna nesim?ire,
lipse?te viul puls ?i sângele fierbând în vine,
ce cheam? dorul la frumos, iubiri... ?i ape line – în lume adesea provocând rebelda p?timire.
În Cer nu sînt pl?ceri, nici bucurii, nici fapte bune, rele, mijlocii...
nici false ?i nici juste m?rturii...

?i-atuncia, tot ce-i v?z, auz ?i bunul sim?,
?i restul – fost l?sat de sobrii du?i p?rin?i – ce mai avem pe-al nostru plai mo?tenitor,
n-a fost, nu e, ?i nici va fi întâmpl?tor.


Ne-am întors acas? aproape de chindii. În curtea noastr? domnea cur??enia ?i nu numai. Ce se f?cuse sub egida mea, nu se mai potrivea cu ce aveam la Duminica Mare: Pragurile în?l?ate, cimentate, ograda toat? asfaltat?, u?ile de afar? schimbate, tandicele fa?adei renovate... cotlonul ?i cuptorul ridica?i ca înainte... Gunoaiele din pod nu se mai sc?pau în verand?, în chiler, cu atât mai pu?in în od?i. În gr?din? nu se z?rea fir de c?tin?, chir?u... Sub strea?ina cuhnei st?teau în rând zece cuiburi de rândunele, de nepo?i nu o dat? num?rate.
Într-o oric?, veranda se pref?cu în poiana bun?t??ilor, la care fetele noastre puser? inim? ?i st?ruin?e. Numai ce nu se vedea pe mese: pl?cinte de Sarata, pl?cinte Alintate, cârlani pr?ji?i, r?cituri de cuco?, mititei, pîrjoale, sarmale... da b?uturi, cârn??uri, copturi, îndulcituri... ”Doamne Dumnezeule, iart?-m?, c? nu-i bine s? critic bel?ugul, dar cine o s? înghit? atâta mânc?r?raie?” – vorbea singur? sora Mari?a, asudat?, cu patru farfurii de ca?cavaluri în mâini.
Eram mul?i... Ne veniser? ?i copiii to?i, cu fetele ?i b?ie?ii lor. Cap?tul ultimei mese ajungea la cota chilerului, mai - mai s? nu înc?pem. Abia atunci, nepo?i ?i nepoate, aruncând ochii mira?i în lungul, latul ?i curmezi?ul înc?perii, în?eleser? din ce familie se tr?geau.

A deschis adunarea fratele mai mare, din capul mesei. A mul?umit prezen?ilor pentru prezen??, a pomenit p?rin?ii, a dorit la to?i cele mai bune împliniri... Apoi am ciocnit paharele pentru întâlnire, le-am închinat, ?i cu to?ii ne-am apucat de înfulecat, c? în toat? ziua mâncasem de trei ori ?i nici o dat? ca lumea.
A doua cuvântare venea a mea. Când s? m? ridic, m? strig? cineva la poart?. Ca s? nu re?in masa, i-am cedat Clemen?ei cuvântul ?i am ie?it. Era Vasica, colegul de pe Rusca, pe care nu-l v?zusem 30 de ani. L-am invitat, n-a intrat, îl a?teptau neamurile acas?. Ne-am strâns mâinile cu putere, am vorbit pu?in, apoi el a plecat, iar eu m-am întors.
?inea cuvânt Andriuha. Din noi to?i, pe p?mânt el se ?ine cel mai tare... – el ne e ”zidul de salvare” în eventuale cataclisme vitale. Asta se vedea f?r? binoclu, de?i nu atât de u?or, c? geneticul orgoliu persista pân? ?i în m?run?ii urma?i ai neamului, care deja-?i fug?reau urâtul sub mese ?i în jurul maturilor. Businessmanul binecuvânt? întrunirea, masa, s?rb?toarea, dedic? aten?ie p?rin?ilor, buneilor, apoi se adânci în ale lui viziuni, cu stricte?e respectând stilul narativ a mamei Ecaterina.
Mai departe, s-a ridicat Costa. El a vorbit mai scurt, dar la fel de clar, r?spicat, consistent, poate ceva mai insitent. Dup? el a toastat Luminen?a, apoi Mari?a, Jozefina, Diamanta, ?i în sfâr?it mezina, dar vremea de discursuri nu s-a terminat. Cum numai Speran?a se a?ez?, se ridic? fiica mea Daiana, iar dup? ea – nepotul Ion, Simion... ?i ceilal?i din prezenta lor genera?ie.

La urma urmelor, când adunarea se ar?ta s?tul? de bun?t??i, spuse ?i auzite, pe nepoata Noelia o mânc? limba s? anun?e c? bunelul ei fusese trecut cu rândul. Atunci, masa a insistat s?-mi spun ?i eu cuvântul.
M-am ridicat, dar ce folos...
Eram confuzionat ca în clasa întâia, prima dat? chemat la tabl?… Atâtea ur?ri, sfaturi ?i concepte auzisem în toat? veranda, c? nu mai aveam ce pronun?a, nici m?car ce ad?uga sau comenta. Iar s? repet, îmi era ru?ine, în special de nepoata, care ?inea minte ?i câte cire?e albe mâncase cu tot cu sâmburi m?mic?-sa dou? veri în urm?. ?i nici împotriva curentului nu voiam s? m? avânt, cu ale mele în?elesuri dezordonate. – La tot ce, azi, s-a auzit în casa asta, pro?ti nu p?rem, nici nu sîntem – zisei, în sfâr?it, ce-mi trecu prin cap, încercând s? m? leg de ceva, doar s? m? dezbaer de nodul crescând... – Pro?ti nu-s nici al?ii… numai c? nu în?eleg de ce ?ara ni-i am?rât?, de ce a noastr? lume se las? prostit?, j?cm?nit?... Bine, nu asta am vrut s? zic. De-am înf?ptui m?car jum?tate din ce s-a spus azi aici, ne-am face to?i ideali. Dar, cât de straniu n-ar suna, eu nu m? vreau ideal, ?i nu v? vreau ideali nici pe voi. – De ce, nanu Ego? – întreb? fiica Clemen?ei, responsabil? ?i st?ruitoare de când a ei mam? o ?inea minte. – C? a fi ideal nu e real. C? ideea duce la tenta?ie, tenta?ia – la obliga?ie; iar obliga?ia deja este o priva?iune, ce la rândul ei formeaz? dogma; iar dogma oblig? înzecit, sugrumând libera gândire. O gândire str?in?, odat? ?i odat? va duce la ruin? intelectual?. ?i atunci, inteligen?a personal? î?i pierde importan?a... dar eu trebuie s? m? opresc, s? nu ajung prea departe. Nu mai repet ur?rile ?i laudele meritate, voi pune accent doar pe sincera bun?voin?? omeneasc? – v?zut?, auzit?, sim?it? ?i contemplat? azi la cimitir, în sat ?i în casa noastr?. ?i dac? mâine - poimâine vom pleca, cu to?ii – s? lu?m cu noi aceast? potent? dispunere, s? o avem la îndemân? pe unde vom fi, s? ne men?in? cu fe?ele surâzânde, min?ile clare ?i sufletele deschise... ca la p?rin?ii no?tri în duhurile lor cele mai bune! S? ne p?str?m aceste îng?duin?e, ca alt? dat?, când ne vor sl?bi nevoile din ale vie?ii strânsori, s? ne întoarcem cu ele înapoi!..
Ultimul cuvânt cerea continuare.
Veranda t?cea, mai a?tepta ceva, dar cuvântarea-mi era terminat?. Prima în?elese Mari?a. B?tu r?sun?tor din palme, apoi se întoarse la Speran?a, o cuprinse…
Nepoata Noelia, emo?ionat? ?i ea pân?-n vârfu nasului, l-a în?f?cat de sub?iori pe v?ru-i Vasilic? ?i i-a tras trei pupe ?uier?toare în frunte. Tinerilor, atâta le-a trebuit...
Ce cuprinderi, pup?turi... ce ochi senini, de care nu mai ?tia nici ecranul. Petrache (feciorul mai mic a Luminen?ei) – o frumuse?e de b?iat, leit F?t-Frumos din poveste... – î?i mânca logodnica în s?ruturi. Unde era atunci bunelu Grigori?? dr?gostosul, s?-?i vad? genii în carne ?i oase?.. Fratele mai mare a strâns-o pe Georgeta lui tare-tare, mai s-o lase f?r? r?suflare. Ultimii se îmbr??i?ar? fra?ii Costa ?i Andriuha, ca doi fârta?i adev?ra?i.

În sear?, tinerii cu nepo?ii ?i o cumnat? gr?bit? au plecat la capital?. R?ma?ii nu se d?deau dezlipi?i de la scaune, adunarea prelungindu-se de la sine. Se f?cea miezul nop?ii, dar vorbirile nu se mai terminau, amintirile c?zând ?uvoaie atât dintr-o parte a neamului, cât ?i din alta.
Din familia moc?neasc? a mamei a r?mas doar m?tu?a Natalia – severa noastr? înv???toare. Din a tatii armat?, este unchiul Ivan trântacu, Ilii facu ?i Deadea tacu. Lor nu le mai trebuie drumuri lungi... – s-au astâmp?rat, dar de n?rav nu s-au l?sat. ?i azi mai m?soar? cât îi ?ine talpa: ba un crac ba o tulpin?... când un hat când o gr?din?, când un mal de ap? lin?.
Pu?ini au r?mas din unchii ?i m?tu?ile noastre, dar neamul moc?nesc ?i cel elin nu e în pericol de dispari?ie. Din ai lor curpeni r?d?cino?i – noi l?stari ie?ir?, crescur?, se înmul?ir?... se ?i r?spândir?. Zeci de veri ?i veri?oare ai no?tri, ale noastre, cu urma?i ai lor (cel pu?in de mine) ne?tiu?i, nev?zu?i... au umplut lumea, cum pot î?i tr?iesc traiul, schimbându-?i locurile, privirile, pa?apoartele... dar mai pu?in sîngele ?i n?scutele apuc?turi str?bune.
Departe ne-au aruncat ?i pe noi reformatorii curen?i ai timpului. Fratele mai mare ?i eu ne avem locurile pe o peninsul?, Costa, Luminen?a ?i Diamanta – pe alta; Jozefina prinde razele Parisului, Mari?a cu Speran?a îndeamn? la via?? Quebecul. Doar un frate ?i o sor? au r?mas aproape de cas?, ?i asta ne bucura.


Odat? trecut? Duminica Mare, m? întorsei la Chi?in?u. Ora?ul, prins în v?ratica-i prosperare, cu vreme frumoas?... m? provoca s?-l v?d în am?nunte. Dou? zile la rînd, i-am tot m?surat parcuri, str?zi, stradele ?i scuaruri. Numai în Aleea Clasicilor m? plimbai o amiaz? întreag? (oprindu-m? la fiecare bust), ?i înc? mai voiam. Ora?ul avansa ?i în construc?ie.
Cl?diri moderne se vedeau peste tot. Ridicându-m? la Botanica, de la gara feroviar?, observai una ?i în parcul din Valea trandafirilor: m?rea??, elegant?, înconjurat? de copacii anilor no?tri de studen?ie. Mai la vale se vedea alta, mai mare – parcul pierzînd din metraj... primarul (cu ansamblul) prinzînd la cheag ?i curaj... ...?i via?a social? a capitalei mi se p?ru destul de înviorat?.
De câte ori treceam prin centru, în pia?a na?ional? se vedea adunat? lume, strict separat? în trei cercuri aproape egale – în caz c? nu se ?inea cont de grupule?e cu gur?-casc? de alde mine, care mai mult înce?o?au pozi?iile, decât le limpezeau.
Din spusele competen?ilor, în?elesei c? cineva din ”Moldovi?a” noastr? iar cerea alintare în bra?e la m?mica de peste Prut; cineva iar c?uta mil? de la sora Rusie; altcineva chema norodul sub steagul lui ?tefan... ?i asta nu era tot.
Odat?, din strada Pu?chin, în pia?? p?trunse o groas? coloan? de demonstran?i organiza?i, cu placate fâlfâinde:: ”JOS MAFIA”, JOS CORUP?IA”, ”Jos partidul CUC”, „Jos partidul MUC”, ” Sus Alian?a FUR ?i FUG”, scandând familii ?i porecle concrete de vinova?i ale unor visuri neîmplinite. În minute num?rate, cercule?ele din incinta pie?ii se topir? în multitudinea hot?rî?ilor demonstran?i, atît de mul?i, c? puteau stârni o revolu?ie, o unire, o desp?r?ire... Dar, trebuiesc ele?..

Excurs: Numai de care revolte cunoscuse Historia mundi... – antisclaviste, antifeudale, plebeice, burghezo-democratice, proletare, socialiste, anticomuniste... Dar uniri, dezuniri de care!.. ?i... ce au dat ele? – Dezrobire, progres, libertate? Ce au dat ele, când lume?tile adversit??i fundamentale persist?, mai ?i cresc.
Str?bunii no?tri, strecurându-se printre greut??ile timpului, împ?ca?i cu ale lor destine, au fost ?i au r?mas robii p?mântului. Buneii, p?rin?ii au fost victime de r?zboaie ucig?toare ?i pustiitoare, crunte ideologii dictatoriale... dar au tr?it ?i ceva pentru ei, mai bine zis – pentru noi.
Noi am ajuns s? fim desc?tu?a?i, liberi ?i democra?i mai mult ca oricare din ei. Pe ei Considerîndu-i retrograda?i, neciviliza?i, neînsemna?i… ne mîndrim cu progresul în care tr?im, iar copiii ?i nepo?ii no?tri vor tot mai mult? dezvoltare. Dar, în ce const? a noastr? prosperare?
Televizoare de dreapta, de stânga, ?i centrale, în lumea mare declar? c? ast?zi (ca ?i acum 50 de ani) totul se face numai pentru om, ?i numai pentru binele lui. ?i de ce nu? – Vorbim, facem, gîndim ce vrem, cum vrem; mînc?m ?i bem mai tot ce ne place, ne îmbr?c?m cum noi vrem, mereu tinzînd la mai ?i mai diversitate, calitate, exclusivitate...
De fapt, pentru asta ?i muncim, alerg?m, risc?m, retr?im... ?i asta facem zi de zi. ?i dac?-i a?a, înseamn? c? nu mai sîntem a?a de liberi, cum ni se pare. Asta înseamn? c? sîntem slugi ale propriilor dorin?e, care sînt mai mult mofturi decât necesit??i. Iar odat? ce nu ne putem debarasa de ele, le sîntem sclavi. Ei ?i?.. Ce e r?u în asta? – Consumul genereaz? producerea, dezvolt? comer?ul, plimb? banul...
Banul se acumuleaz?, se împr??tie, iar se acumuleaz?... provocînd noi gusturi consumiste – fie chiar ?i în ciuda unor reguli naturaliste, dar mai mult împotriva putin?ei financiare.
Totu-i frumos, comod... Noile dorin?e asalteaz? cerul, apele ?i p?mîntul; dulcea?a pl?cerilor d? în sufleteasca blânde?e azi, mîine, poate ?i poimîine. Dar mai încolo? – Azi apa limpede nu mai demonstreaz? c? e ?i pur?, tot a?a cum, înainte, cea tulbure nu dovedea c? era murdar?...
Gusturile cresc, dar nu todeauna se îndeplinesc, ?i nou? asta nu ne place. Azi tot omul vrea multe, dar nu mereu reu?e?te... Atunci începe oftiga: mult mai grea e suferin?a cînd vrei ?i nu po?i dobîndi o pl?cere (c? n-ai bani), decît atunci cînd po?i, dar nu ?i-o dore?ti (având parale). Bineîn?eles, asta nu conclude c? plîng numai neavu?ii...
În ?irurile de pelegrini contemporani, ce bat drumurile în?eleptului Orient, se g?sesc ?i oameni deosebi?i. Businessmani dezorienta?i î?i vînd Ferrariile ?i iau calea c?lug?riei. Tot ei, pe jos, urc? mun?ii Indiei, în 3-4 luni se fac cura?i ca lacrima... apoi se întorc, mediteaz? o lun?-dou?, r?suflec? mîinicele, scuip? în palme ?i... iar s-apuc? de învîrtit ?mecherii.
C?utând motive ale planurilor nerealizate, învinuim orice, pe oricine, în special pe guvernan?i ?i marii magna?i, care (cic?) ?in P?mîntul în mâinile lor. Chiar a?a s? fie? – Filozofii ”mei” precis c? ar zice ”NU!”. Mai întîi de toate, vinova?ii situa?iei ar fi milioanele, ?i apoi miile. De ce? – C? milioanele mereu invidiaz? miile, vor s? fie al?turi, s? le ia locurile... s?-i ?i întreac? în toate.
Ce ne-ar costa s? ra?ion?m cu adev?rat asupra profunzimii primelor materii, s? p?trundem ?i în ale noastre l?untrice esen?e? Deseori, declar?m cu mîndrie c? tr?im într-o lume civilizat?, realizat? – de la o zi la alta – mai ?i mai modernizat?, la comodit??ile ?i pl?cerile noastre adaptat?.
Ambi?ioasele tendin?e de actualizare material? a felului nostru de a fi ne oblig? pe noi în?ine s? ignor?m, s? respingem, s? d?m uit?rii adev?ratele frumuse?i ale existen?ei.
Mare parte din succesele noastre comune, ?i personale, nu reprezint? mai mult decît vremelnic sprijin de suprave?uire într-o societate suferind?, în care bîntuie conflictul, ura, invidia, minciuna, avari?ia, goana dup? putere, bog??ie, epidemia confortului de prisos, inecesar, lipsit de orice sens umanist...
Cu toate acestea, f?cându-i atîtea daune P?mîntului, nu ne place mizeria din aer, ap?... ne str?duim s? ne cre?tem urma?ii în codi?ii bune sau ideale, sa le d?m o educa?ie demn? de respectul societ??ii... Pentru asta, sîntem gata s? alerg?m dup? pedagogi profesionali, psihologi de nivel, ?coli de grade înalte...Pl?tim nu pu?in... sîntem gata s? pl?tim ?i mai mult... – numai s? ne vedem copiii de?tep?i, cu studii superioare, educa?i s? nu ro?im noi, nici ei s? nu se fac? de rîs în societatea ce-i formeaz? ca indivizi. E posibil a?a ceva?..
Poate oare fi ridicat? o genera?ie s?n?toas?, plin? de putere într-o societate agonizat? de povara egoizmului consumist? – Mai mult ba, decît da! Pentru a în?elege asta, nu-i nevoie de ?tiin??, doctrine, discursuri, statistic?... nici de mare erudi?ie.
E suficient ca fiecare om, l?sînd de-o parte dogmele, s? p?trund? cu propriile-i sim?uri umane în?untrul s?u, s?-?i aprecieze la justa valoare gîndurile ?i faptele s?vîr?ite, s? recunoasc? Invincibilul Adev?r – concept f?r? de care nu poate exista o s?n?toas? credin?? în viitor.
Atât timp, cât nu sîntem în stare s? recunoa?tem daunele reale, cauzate de ambi?iile noastre inutile ?i crescînde, nu vom avea nici o ?ans? de a ne purifica societatea, a asigura viitorul copiilor no?tri, a genera?iilor posterioare. De ce s? plec?m a?a departe, cînd azi n-avem dreptul s? sper?m la o existen?? s?n?toas? pe a noastr? Preafrumoas? Planet?, de care alta nu-i în toat? infinita galaxie. Si de-ar fi vreo una, cît de cât similar?... n-avem cum ne muta...
Timpuri ?i moravuri unesc oameni, viziuni, aspira?ii... destinele le îmbin?, le dezbin?... dar azi n?p?stuitul P?mînt ca niciodat? are nevoie de salvare. Iar ale noastre na?iuni ca nicicînd au nevoie de Adev?r, Dragoste, Inteligen??, Compasiune ... ?i o mare dezinteresat? Unire Global? – Singura Necesar? ast?zi, mîine, în apropiatul ?i îndep?rtatul viitor. Aceast? discu?ie n-are cap?t, dar voi reveni unde oprii, punînd ultimul punct pe acest asmu??tor excurs.

...Agitata manifesta?ie din pia??, v?zut? mai de aproape, pîn? la urm?, nu mai era a?a de mare. Din toat? daravela acelei zile, un lucru era clar în?eles: În Moldova, Comunitara Românie, alte ??ri estice (comunitare sau ba), cît ?i în mîndra Rusie, salahorii societ??ii pleac? de acas?.
Se plâng magazinarii, luminarii, c?rbunarii, benzinarii... în gînd bocesc ?i fon?onarii; sufer? c?m?tarii... Cine s?-i mai ?in? tari, mari?.. –Unde-s multe guri, acolo ?i finturile, schemele... ?i învîrtelile-?i au locul. ?i dac? r?mîn numai ?mecherii, astu?ii... ?i cârmuitorii, care-s fraierii s? le pl?teasc? pe toate?.. – Un cerc de afortuna?i n-are cum prospera f?r? gloatele de nenoroco?i din jur, înc? ?i nepricepu?i...
Coloana de pe uli?a Pu?chin se termina, pia?a se înc?lzea încet, nu se mai învolbura ca pe vremea dîrzilor proletari.
Frunta?ii demonstra?iei nu erau a?a tare pl?ti?i, ca s?-?i pun? în joc propriile maxilare, iar l?tura?ii lor – cu atât mai pu?in. Eu unul, n-am mai stat, m-am retras, c? eram p?rta? de-a lui Mirdad, Kri?namurti ?i Anandamurti. ?i apoi, nici nu aveam timp de pierdut. În urm?toarele zile, pân? a zbura la peninsul?, mai îmi r?mânea ceva de f?cut.

* * *

Acum, iunie 2018, înc? mai sunt la Chi?in?u. În sfîr?it am ajuns s? apelez la Prezentul modului Indicativ. Gata, s-a terminat cu fr?mânt?rile con?tiin?elor gramaticale... Parc? ?i sovestea uzual? nu mai are ascu?imea de alt? dat?, dar mustr?rile ei nu m? las?. E ?i normal...
M? aflu la vârsta în care, înaintea ochilor, circul? buluc prostiile anilor tr?i?i. Mai ap?reau ele ?i înainte, una câte una... dar mai ?i disp?reau. Acuma, dau busna toate odat?, ?i nu pleac?... Parc? mi-ar da de în?eles c? veni timpul de r?splat?, de?i înc? n-ar fi cazul.
Asta ?i este ne ordinara situa?ie. Con?tiin?a m? ?ine ca-n cle?te, bate tare, cu precizie, se ?ine lipit? de minte, pare a fi crescut? în creier. Face cu mine ce vrea ea, n-o pot desprinde, respinge sau constrânge; nu-i pot riposta loviturile...
Ce s? fac? – Nu-mi r?mâne decît s? o suport, s?-i ascult reclama?iile, s? i le accept... – întru totul s? m? supun ei.
A?a ?i fac, nu-i deloc u?or. Poate asta nu se întâmpla a?a devreme, dar, un an ?i ceva în urm?, s? nu mor de urât, îmi stârnii memoriile din adormire. Atunci am sc?pat, dar ce fac acum, când remu?c?rile din nou m? domin?? – S? m? rog, ca s? m? ierte Marele Dumnezeu, ?i cel l?untric s? m? scuze pentru necuviin?ele s?vîr?ite împotriva propriei con?tiin?e.
S? m? ierte str?mo?ii, c? le c?lcasem pragurile f?r? a lor învoire; s? m? ierte Jiddu, Naymi cu Mirdad, ?i Anandamurti, de f?cusem abuz de ale lor concepte...

S? fiu mai concis, am curajul de a recunoa?te c? stau uluit la u?a unei case de tipar, ezitând: merit? de intrat, sau nu. ?i ce caut eu aici? – M? împinse nesupusa ambi?ie s? îmbrac în coperte agitatele amintiri...
M? fr?mânt? mai multe întreb?ri odat?: ” Hostia*! – La via?a mea – în fapte mari n-am fost amestecat, cas? la Sc?rba (Lacrima) Haiducului n-am, bani n-am...
Nici între str?ini, nici pe aici n-am cu ce m? l?uda, nepo?ilor n-am ce le da.
Hai s? le las m?car c?r?ulia asta netrebnic?, poate din ei a r?sfoi-o careva, cîndva... ?i dac? nu, aici sup?rarea loc nu are... În a noastr? muritoare lume, nimeni nim?nui nu-i e dator cu nimic, ?i nici cu nimic nu-i e obligat.
Dar, totu?i, m-a? bucura, dac? din ei ar citi-o m?car cineva, c? pleca?ii neamului, chiar ?i cei mai uita?i, avuser? via?a nu mai urît? ca a noastr?, ba poate mai frumoas?, mai demn?... Speran?a-i slab?.
Azi lumea nu prea cite?te, n-are cînd, n-are interes, nu-i dispus?, nu-i avantajat?... ?i dac? se întorc timpurile? – Mare folos...
Cine o s?-?i piard? zile cu scriitura asta f?r? de capât? – Poate doar vreo nepoat? - dou?, poate nou?...
La urma urmelor, s-ar g?si în ea o sor?, un frate, un vecin, un trec?tor din sudul basarabean... Si dac? nu, am s? o deschid eu, odat?-n an, ?i tot înainte...

valeriu danalachi (cantemirdva) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro