Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”

de Cornelia Georgescu

*44. Lia.

Diminea?a zilei de duminic?, 28 ianuarie 2091, nu întârzie s? soseasc?, iar primul care se trezi fu tot Lucian; acesta se echip? rapid, dar nu neglijent (fiind întotdeauna foarte atent la felul în care se prezenta ?inuta lui) ?i ie?i pe suprafa?a planetei, f?r? a-i fi trezit pe colegii lui. Se trezise foarte devreme, de?i adormise destul de târziu, dar se sim?ea excelent. Avea o poft? teribil? de a afla cât mai multe am?nunte despre tot ?i toate, de a în?elege ?i a investiga totul, absolut totul. Niciodat? nu se mul?umea cu pu?in, trebuia s? ?tie cât mai mult, ba chiar tot, iar cu cât ?tia mai mult, cu atât g?sea din ce în ce mai multe chestii ce trebuiau aflate, scormonite pân? la cel mai mic am?nunt, pentru c? dorea ca totul s? fie cât mai detaliat posibil.
Era afar?, pe o planet? situat? la o distan?? înfior?tor de mare fa?? de Terra. Respir? adânc ?i savur? cu pl?cere aerul proasp?t al dimine?ii. Se plimb? gânditor, iar dup? câtva timp, din aerul alb ?i dens ca un abur, ap?ru ca de nic?ieri, avionul lui Nick, f?r? a se auzi nici cel mai mic zgomot care s?-i fi anun?at în vreun fel apropierea.
Avionul se opri, iar din el coborâr? Nick – mândru, bine dispus, apoi Maria – mic?, blond?, voioas? ?i frumoas? ca de obicei. Se salutar? ?i intrar? pentru scurt timp în nava albastr?, pe puntea principal?. Alex ?i Nis de abia se treziser? ?i nu se echipaser? înc? în uniforme, deci nu se aflau acolo. În a?teptarea lor, Lucian discut? cu Nick, în principal despre... frunze. Dup? ce ?i cei doi a?tepta?i erau deja gata, p?r?sir? to?i nava albastr?, l?sând-o din nou în grija celor doi robo?i ?i intrar? în avionul pe care Nick îl porni u?or, îndreptându-l spre un tunel care-i va duce în lumea artificial?, direct în ora?, în apropierea locului în care erau g?zdui?i colegii lor.
Ajun?i aici, coborâr? to?i din avion ?i nu avur? mult de a?teptat pân? ce începur? s? apar? ceilal?i, rând pe rând. Primul sosit fu Mihai, apoi Ly, f?r? Lia. Se salutar? între ei. Curios, Lucian întreb?:
- Unde-i Lia, frumoas? Ly? Presupun c? trebuia s? veni?i împreun?, de moment ce împ?r?i?i aceea?i camer?.
- Ai dreptate. Ar fi trebuit. Îns? când am plecat eu, Lia nu se trezise înc?. Dormea atât de lini?tit, încât mi-a p?rut r?u s-o deranjez, de aceea am venit singur?.
- Grozav... Nu putem s-o a?tept?m toat? ziua. Cineva ar trebui s?-i spun? s? se gr?beasc?, zise Nick, nemul?umit de întârzierea Liei.
- M? duc eu s? vorbesc cu ea, se oferi Lucian.
- Nu crezi c? nu-i o idee tocmai bun?? presupuse Nick. Poate o s? se supere.
- Îmi asum acest risc, decise Lucian. Cineva trebuie s-o anun?e s? se trezeasc?. Nu cred c? Ly inten?ioneaz? s? se întoarc?, tu nu cred c? vrei s? faci aceast? deplasare, Maria probabil dore?te s? r?mân? aici, cu tine, Stela n-a sosit înc?, Alex ?i Nis n-ar fi încânta?i de idee, iar Mihai nici atât. Deci r?mân doar eu; sunt comandantul – am dreptul sau poate chiar datoria s-o anun?. Iar dac? nu s-a trezit, exclus s? r?spund? la minitransmi??tor.
- Cum vrei. Între timp, v? vom a?tepta aici. S? nu întârzia?i, îi atrase Nick aten?ia.
- Nici o grij?, prietene, îl lini?ti Lucian.
Voios, se îndrept? spre cl?direa în care ?tia c? se afla camera domni?oarei Ly Kuny, unde fusese repartizat? colega lui, Lia. Cuno?tea destul de bine amplasamentul acestei camere. Ajunse repede ?i cioc?ni de vreo câteva ori, discret, la u??. Nu-i r?spunse nimeni. Zise încet:
- Lia, r?spunde! Deschide-mi, te rog! Sunt eu, Lucian...
Mai a?tept? pu?in, dar cum r?spunsul ei întârzia, repet?:
- Lia... Hai odat?, treze?te-te! Mai dormi mult? S-a dus deja diminea?a; nu fi lene??. Haide, Lia! Deschide-mi, te rog!
Îns? domni?oara consilier nu binevoi s?-i r?spund? nici de data aceasta. Prin urmare, el încerc? u?a, care ced? cu u?urin??, deschizându-se doar la simpla lui apropiere. Cu scopul de a o trezi din somn, intr? în camer?, de?i ini?ial nu avusese aceast? inten?ie, de a intra, dar dac? tot se deschisese u?a...
Cercet? mai întâi cu privirea aspectul de ansamblu al înc?perii, apoi se îndrept? spre pat. Lia era într-adev?r acolo, întins? confortabil ?i înc? dormea, învelit? cu o p?tur? sub?ire, ce o acoperea sumar, doar peste mijloc. În rest, era descoperit?. Înainte de a încerca s? o trezeasc?, o admir? t?cut cum dormea lini?tit?, cufundat? într-un somn dulce, ca un copila?. Avea o c?m??u?? de noapte de un roz pl?cut, sub?iric?, u?or decoltat?, cu bretelu?e sub?iri la spate. Materialul nu era transparent, totu?i formele frumoase ale trupului ei delicat puteau fi ghicite cu u?urin??. Dup? ce o admir? câteva clipe, întinse u?or mâna ?i-i atinse um?rul, mi?când-o încet. La atingere sim?i pielea ei fin?, neted?, delicat?, un fior pl?cut traversându-i întreg trupul, dar ea tot nu reac?ion? înc? în nici un fel la atingerea lui; se întorsese doar indiferent? cu spatele la el ?i î?i v?zu în continuare lini?tit? de somn, l?sând descoperit spatele gol, pân? unde era p?turica, doar cele dou? bretelu?e roz încruci?ându-se în form? de X. Privind-o, Lucian sim?i cum b?t?ile inimii sale începeau s? o ia razna. De emo?ie, î?i ?inu r?suflarea. Se st?pâni, iar înghi?ind în sec, o apuc? în cele din urm? de um?r, o întoarse cu fa?a spre el ?i spuse blând, de?i nu se s?tura privind-o:
- Lia, treze?te-te, te rog... Lia...
Atât reu?i s? spun?. De data asta, ea îl auzi, de?i înc? nu-?i d?dea seama cine ar putea fi. Cu gesturi delicate, î?i duse mâinile la ochi ?i se frec? somnoroas?. Apoi, clipind des, deschise u?or cele dou? mici perle albastre. Când se dezmetici, z?ri clar chipul lui Lucian aplecat asupra ei. Speriat?, c?ci se a?tepta s? fie Ly, c?sc? ochii mari ?i trase repede p?tura, acoperindu-se sever, din t?lpi pân? sub b?rbie. Somnul îi disp?ruse total. Acum era nedumerit?. Spuse:
- Tu...?! Ce cau?i aici? Nu trebuia s? fii aici...
Lucian se îndrept?, se întoarse cu spatele la ea, pref?cându-se indiferent ?i f?cu vreo câ?iva pa?i.
- Am venit s? te trezesc. Se pare c? e?ti puturoas?. To?i sunt deja afar? ?i te a?teapt? de mult timp.
Se opri din mers, se întoarse din nou c?tre ea, fixând-o cu privirea lui cea ager?, de vultur.
- Serios? De ce ai venit tocmai tu? replic? ea pe un ton sfid?tor, str?duindu-se s? nu par? nelini?tit?, ci doar revoltat? de prezen?a lui acolo.
- Nu ?i-e clar? Pentru c? a?a am vrut. Hai, acum, treze?te-te odat?! Doar nu-?i închipui c? a? fi venit degeaba pân? aici!
- Nu te-am invitat eu, nici nu te-am obligat s? vii. Pe unde ai intrat?
- Pe u??, pe unde altundeva? N-ar trebui s-o la?i deschis?, dac? nu dore?ti s? intre musafiri nepofti?i în timp ce dormi.
- P?i, n-am l?sat-o eu. Ia stai pu?in...
- Pu?in doar?! Am de gând s? stau chiar mai mult, declar? el, zâmbind.
- Nu la asta m? refeream. Unde-i Ly?
- Afar?, cu ceilal?i, ne a?teapt?. Domni?oara Kuny a fost mai vrednic? decât tine, s-a trezit de diminea??.
- Înseamn? c? ea a l?sat u?a deschis? când a plecat de aici. Altfel nu avea cine, concluzion? Lia.
- Poate. Asta presupune c? trebuie s?-i fiu recunosc?tor, s?-i mul?umesc, altfel a? fi stat mult ?i bine s? a?tept la u??, pân? binevoiai tu s? te treze?ti, s?-mi deschizi.
- De cât timp te afli aici? se interes? ea.
- De... Vreo câteva ore?! replic? el întreb?tor, surâzând.
- Luci, nu glumi! îl aten?ion? ea.
- Nu-?i face griji, nu de foarte mult? vreme, doar câteva minute, nu preciz? el exact.
- Ce anume ai f?cut între timp?
- Nimic deosebit. Ce-a? fi putut face? Te-am admirat numai... Crede-m?, te-am privit doar, atâta tot, încerc? el s-o conving?.
- Hmm... murmur? ea, neîncrez?toare. Te-a? ruga s? ie?i din camera mea. Acum! îi porunci apoi, cu seriozitate.
- Nu plec f?r? tine, decise el, nemi?cându-se.
- Mai întâi, trebuie s? m? îmbrac, îl anun?? ea.
- Grozav! Poate-?i dau o mân? de ajutor, se oferi el rapid.
- Singurul ajutor pe care mi l-ai putea da în acest moment ar fi s? ie?i mai repede din camer?, zise ea, deja nervoas?, surprins? de prezen?a lui, micu?ele ei perle aruncând parc? scântei albastre spre el.
- ?sta ar vrea s? fie un ordin? Ce se întâmpl? dac? n-am de gând s?-i dau ascultare? întreb? el calm, apoi se a?ez? indiferent pe un scaun, comod, adoptând pozi?ia picior peste picior ?i o fix? cu privirea lui iscoditoare.
- Luci, am spus s? pleci! îi aminti ea, cu o privire plin? de repro?.
- Iar eu tocmai ?i-am spus c? n-am de gând, repet? el indiferent, f?r? a se clinti de pe scaunul pe care se instalase confortabil, dovedindu-se a fi, ca de obicei, înc?p??ânat; el f?cea doar ceea ce dorea...
- Bine. Atunci po?i r?mâne. Dar trebuie s?-mi promi?i c? nu te vei mi?ca de pe scaunul pe care te-ai a?ezat, îl aprob? ea, cedând fa?? de el, sc?zând u?or tonul pe care i se adresa.
- N-am de gând s?-?i promit nimic, preciz? el, contrazicând-o.
- Lucian, te-a? ruga s? r?mâi la locul t?u. Eu am s? m? ridic.
Într-adev?r, se dezveli de p?tura cu care era acoperit?, se d?du u?or jos din pat ?i se ridic? în picioare. C?ma?a roz? era lung? pân? la glezne ?i-i st?tea teribil de bine! Nici nu reu?i s? fac? vreo câ?iva pa?i, când Lucian o anun??:
- În cazul ?sta, am s? m? ridic ?i eu.
- R?mâi acolo unde e?ti! i se adres? ea din nou poruncitor, privindu-l furioas?; prea târziu îns?, el deja se ridicase.
- N-a? crede. A? r?mâne, dac?... Dar nu-?i pot garanta nimic, a?a c? mai bine tac.
- Te rog, p?streaz? distan?a! Nu te apropia de mine! îl avertiz? ea.
Evident îns?, el nu-i d?du deloc ascultare. P??ind încet, se apropie, pu?in câte pu?in, de ea. Ea se retrase câ?iva pa?i înapoi.
- Luci, te rog... Nu te apropia! Las?-m?! Vreau s? m? îmbrac acum. Colegii ne a?teapt?.
- Mai pot a?tepta... murmur? el ?i de parc? nici n-o auzea, continu? s? se apropie, înaintând cu pa?i m?run?i spre ea.
Ea încerc? s?-l determine s? se r?zgândeasc?:
- Nu te apropia de mine mai mult de atât! S? nu m? atingi!
- De ce? Ce-ai s?-mi faci? Ai s?-mi sco?i ochii? M? mu?ti sau m? zgârii? încerc? el s? glumeasc?.
- Nimic din toate astea, zise ea ?i se mai retrase câ?iva pa?i.
- Ba da. Cum s? nu?! Tocmai mi-am amintit: „Mâ?a blând? zgârie r?u”, întotdeauna, f?r? excep?ie.
- Pe cine nume?ti tu mâ??? se încrunt? ea.
- Pe tine, preciz? Lucian simplu. Pe cine altcineva?
- Cum îndr?zne?ti?! se ar?t? ea indignat?. Nu-?i permit! ?i-ar?t eu ?ie numai mâ??!
- Serios? Ce-ai s?-mi ar??i? De abia a?tept! Hai, arat?-mi! Arat?-mi, mâ?o! o îndemn? el, încercând s-o înt?râte, s-o provoace.
Ajuns lâng? ea, o cuprinse strâns în bra?e, doar asta ar fi dorit de la bun început, de cum intrase în camer?. Ea se mai d?du un pas, doi, înapoi, dar se împiedic? de marginea patului, fiindc? tot retr?gându-se, în cele din urm? ajunse la patul din care de abia se ridicase ?i c?zu întins? peste p?tura cu care fusese acoperit?. Întrucât Lucian apucase s-o prind? de mijloc, c?zu ?i el odat? cu ea în pat, deasupra ei, ceea ce îi convenea de minune. O fix? cu privirea-i tulbur?toare ?i tr?gând-o mai aproape de el, îi sim?i întreg trupul tremurând, îns? neputând rezista tenta?iei, o s?rut? cu patim?, îndelung, apoi o privi cu ochii lui cei expresivi. Trupul ei delicat tremura în continuare în bra?ele lui, respira?ia-i era foarte agitat?, iar chipul îi era cuprins parc? de disperare, de spaim? chiar. Lucian nu lu? în seam? aceast? manifestare a ei, considerând aceast? atitudine doar ca pe o nou? încercare de a-l face s? renun?e, de a-l îndep?rta, de a sc?pa de el cât mai repede. Dar ea nu se pref?cea deloc, nici nu folosea o nou? metod? de a-l îndep?rta de ea, era speriat? cu adev?rat, îl privea pierdut? parc?, f?r? a-l vedea pe el, iar într-un târziu rosti cu o voce care parc? nici nu-i apar?inea, cu dese întreruperi:
- Nuu... V? rog... L?sa?i-m?! Da?i-mi drumul! V? rog... Pleca?i! Pleca?i de aici! Nu vreau... Nu...
La început, la auzul acestor cuvinte, Lucian se ar?t? nedumerit, dar de abia în acel moment în?elese c? ea nu se pref?cea, c? nu era deloc doar o metod? de a-l îndep?rta, o strategie a ei, a?a c?-i spuse blând:
- Lia, ce-i cu tine? Ce tot spui? Te rog, lini?te?te-te! Sunt doar eu, Lucian, colegul t?u... Nu m? recuno?ti?
Dar ea parc? nu-l auzise, sau nu pe el, parc? nici nu era acolo, p?rea a fi absent? total. Continu? în aceea?i manier?, suspinând, de parc? nici nu i se adresa lui, ci altcuiva, inexistent în acel moment, în acel loc:
- Nu! V? rog... L?sa?i-m?! Nu m? atinge?i! Nu-mi face?i nimic! Nu-mi face?i nici un r?u. Nici un r?u... Nu vreau... Nu...
- Lia, te rog s? te lini?te?ti! Revino-?i! încerc? el s-o readuc? la realitate. N-am de gând s?-?i fac nimic. Nici un r?u?! Ce tot vorbe?ti?
- Nu... V? rog s? nu-mi face?i nimic! Nici un r?u... Nu! Nu vreau... L?sa?i-m?! Pleca?i! Da?i-mi drumul! Vreau acas?! murmur? ea rug?tor, speriat?, cu glasul tremurând, zb?tându-se u?or. V? rog...
- Poftim?! Acas?? p?ru el din ce în ce mai nedumerit, ba chiar îngrijorat pentru ea.
Nu ?tia cum s-o lini?teasc?. Privind mai atent spre ea, observ? c? sub cele dou? mici perle albastre erau dou? boabe de rou?, limpezi ca de cristal, ceea ce-l impresion?, îl mi?c? adânc:
- V? rog... L?sa?i-m?! rosti ea printre lacrimi, tremurând în continuare, privindu-l speriat?; nu p?rea s?-?i fi revenit.
- Hei... zise el calm, mai blând ca oricând. Ce-i asta? Lacrimi? se mir? el, iar pentru a se convinge, atinse cu mâna bobi?ele care i se scurgeau pe obraz. Lia... Tu plângi?! Ce caut? lacrimile-n ochii t?i minuna?i? Nu vreau s? plângi din cauza mea!
Cu gesturi delicate, îi ?terse mângâietor lacrimile de pe obraji.
- V? rog, l?sa?i-m? s? plec! spuse ea, înc? tremurând, înc? plângând.
- Lia, te rog, calmeaz?-te! Nu trebuie s? plângi. De ce plângi? S? nu-mi spui c? ?i-ar fi team? de mine, doar m? cuno?ti destul de bine, cred... Ar trebui s? ?tii c? nu ?i-a? face nimic r?u, niciodat?, nici ?ie, nici altcuiva, pentru nimic în lume. Te rog, lini?te?te-te! Relaxeaz?-te! Nu-?i face nimeni nimic. Doar nu-?i închipui c? a? putea s?... începu el, dar se opri brusc, nereu?ind s?-?i continue ideea. Te rog... Nu e nimeni altcineva aici. Sunt doar eu, Lucian, colegul t?u. Te rog, lini?te?te-te! Sunt eu, Lucian. M? în?elegi? Lia...
Auzindu-i vocea blând?, ea î?i reveni treptat, încet, încet. Apoi deschise ochii, trezindu-se ca dup? un vis urât ?i z?rind chipul lui pl?cut, zise:
- Sigur c? e?ti tu, Lucian. Cine altcineva?
- Te-ai lini?tit, deci... constat? el mul?umit, de?i nu-?i d?dea prea bine seama ce se întâmplase cu ea în acele momente.
- Nu, nu înc?, dar... Am s? m? lini?tesc de îndat? ce-mi vei da drumul ?i te vei ridica de aici, spuse ea, înc? suspinând, de?i parc? nici ea nu-?i d?dea seama de ce.
- Am s?-?i dau drumul imediat, nu-?i face griji. Î?i promit! ?tii bine c? po?i avea încredere în cuvântul meu. Doar nu crezi c? ?i-a? face ceva r?u...
- Nu ?tiu ce s? mai cred. Vreau doar s?-mi dai drumul! Acum, comandante! spuse ea, tulburat?. Te rog, las?-m?! ?i ridic?-te odat?!
- Desigur, imediat, dac? asta-i tot ceea ce dore?ti... Dar înainte de asta, vreau doar s?-?i spun ceva. Nu-?i fie team? de mine, te rog! E absurd! spuse el, în timp ce o mângâia în continuare pe obraz, apoi pe b?rbia-i delicat?, îndreptându-i capul spre al lui, privind-o fix în ochi?orii ei mici, din care lacrimile încetaser? s? mai curg?: Ascult?, Lia... Chiar nu m? cuno?ti deloc?! Nu ?tii c? nu ?i-a? fi f?cut nimic r?u? Poate c? n-a? fi încercat s? te iau în bra?e, nici s? te s?rut, numai c? e?ti atât de frumoas?, încât nu m-am putut ab?ine, n-am putut rezista, tu e?ti singura care m? face s?... S? înnebunesc, s?-mi pierd min?ile, dar în acela?i timp, singura care m? respinge mereu, nu m? accept? niciodat?, m? refuz? mereu. Dar n-am nimic cu tine. Te admir ?i te respect pentru felul t?u de a fi ?i de a te comporta. Acum, hai, lini?te?te-te! ?i-am promis ceva ?i ?i-am spus c? po?i avea încredere în mine. Am s?-?i dau drumul imediat.
De îndat? ce termin? de spus acestea, se desprinse u?or de lâng? ea ?i se ridic? în picioare. R?mas? singur?, Lia se calm?. R?sufl? u?urat?, închizând strâns ochii ei mici ?i alba?tri, îns? r?mase în continuare nemi?cat?, întins? pe pat. V?zând c? ea tot nu reac?ioneaz? în nici un fel, Lucian i se adres?:
- Acum, hai, ridic?-te! Am s? te ajut, spuse el, întinzându-i mâna.
Ea îi accept? ajutorul, a?a c? el o prinse de mân?. O ridic?, mai întâi pe marginea patului, ?ezând, de abia apoi în picioare. Ame?it?, se cl?tin? u?or, mai-mai s? cad?, ducându-?i mâna la frunte. Observând acest lucru, Lucian o cuprinse din nou în bra?e, de data aceasta doar pentru a o sus?ine.
- Ce-i cu tine? Ce se întâmpl? cu tine, Lia? relu? el pe acela?i ton blând. Încearc? s?-?i revii odat?! Fii tu îns??i din nou! Nu crezi c? dac? a? fi avut de gând s?-?i fac totu?i ceva, a? fi f?cut-o de cum am intrat pe u??, înainte de a te fi trezit? Te rog... se revolt? el, doar la gândul acesta. Ce naiba?! Drept cine m? iei? Nu sunt vreun psihopat, pervers, obsedat sau altceva de genul ?sta... Sincer, înc? am capul pe umeri, adic? judec normal ?i sunt con?tient de ac?iunile mele.
- Da. Bine. Pricep. ?i... Am s?-mi revin. De fapt, deja m? simt mult mai bine. Acum po?i s? m? la?i.
- E?ti sigur? c? te sim?i bine? întreb? el, f?r? a-i da înc? drumul.
Ca pentru a verifica afirma?ia ei, o apropie de el ?i o s?rut? din nou, mângâind pielea fin? a spatelui ei gol. Apoi se dep?rt? numai pu?in de ea, privind spre bretelu?ele sub?irele, roz, care-i alunecaser? de pe umeri. I le ridic? el însu?i la loc, zâmbind. De abia dup? aceea îi d?du drumul, îndreptându-se spre ie?ire. Dup? doar vreo câ?iva pa?i, se întoarse din nou spre ea ?i-i spuse, din cadrul u?ii:
- ?tii, cred c? ar trebui s? por?i o c?ma?? de noapte mai sigur?; acesteia prea îi cad bretelu?ele mereu, dup? cum am observat. În plus... ad?ug?, zâmbind într-un fel r?ut?cios, provocând-o: Mi-a pl?cut foarte mult pozi?ia... ?tii prea bine care!
Ea-?i ridic? bretelele sub?iri la loc, pe umeri, c?ci din nou îi alunecaser?, dar nu zise nimic. În schimb, încruntându-se, puse mâna pe o pernu?? mic?, acesta fiind primul obiect care i se ivise în cale ?i o azvârli furioas? în direc?ia lui, f?r? a-l nimeri, fiindc? el se ferise la timp. ?i înc? nu p?r?sise înc?perea, afurisitul!
- Te a?tept afar?. S? te echipezi repede. Gr?be?te-te! Colegii ne a?teapt?, îi aminti el, iar tocmai când era gata s? ias?, se opri din nou, uitându-se fugitiv spre ea, cu coada ochiului: Ah; înc? un singur lucru. Dup? aceea, gata, am ie?it. Îmi pare r?u dac? te-am sup?rat cu ceva ?i te-a? ruga s? m? ier?i dac? am gre?it fa?? de tine. Asta-i tot. Gr?be?te-te!
Spunând acestea, ie?i din camer? ?i a?tept? afar?, nu mult, nici pu?in, pân? ce ea ap?ru, echipat? în uniform?, bine pus? la punct. Lucian o cercet? scurt cu privirea lui ager?; spuse:
- Deci, te-ai aranjat. S? mergem acum. Cred c? ceilal?i s-au s?turat deja a?teptându-ne.
- E numai vina ta! Dac? ?i-ai fi v?zut de treab? ?i m-ai fi l?sat în pace, eram de mult împreun? cu ei, îl apostrof? ea.
- Ah... Deci, ?i-ai revenit total în cele din urm?. Acum pari a fi tu îns??i, observ? el. Te-ai lini?tit, în sfâr?it. Nu m? mai în?elegeam deloc cu tine. Cu cine vorbeai acolo?
- Cum cu cine?! se mir? ea. Cu tine. Cu cine altcineva?
- Nu. Nu cu mine. Nu se poate. Mie nu mi te-ai adresat niciodat? cu formula de respect.
- Bineîn?eles c? nu. Nici acum n-am f?cut-o.
- Cum adic?, nu?! Ai spus: „V? rog... L?sa?i-m?! Da?i-mi drumul! Pleca?i! V? rog, nu-mi face?i nici un r?u... Nu m? atinge?i! V? rog...” Cam a?a ceva, chestii din astea. Nu-?i aminte?ti?
- Deloc. ?i-am spus eu ?ie a?a ceva?
El încuviin?? hot?rât din cap, înt?rind:
- De mai multe ori, chiar.
- Nu se poate! se împotrivi ea, dar cum el insist? în a sus?ine c? a?a se întâmplase, zise: Îmi pare r?u, nu-mi amintesc nimic de genul ?sta, nu se poate s?-?i vorbit astfel...
- Lia, ?tii c? treaba asta e mai serioas? decât pare a fi... Se pare c? ai probleme mari, domni?oar? psiholog. Cred c? ai avea nevoie de ajutor de specialitate, dar nu de la tine, e clar c? nu faci fa??.
- Nu-i adev?rat!
- Ba, a?a se pare. Trebuie doar s? accep?i... Totu?i, ce anume credeai c? a? fi putut s?-?i fac?
- Cum adic?? Ce anume? P?i... Practic, orice, nimic nu te-ar fi împiedicat, doar eram singuri acolo...
- Eu?! se încrunt? el nedumerit. Eu, Lia? A? fi putut s?-?i fac ceva r?u, tocmai ?ie?! Cum po?i m?car s?-?i închipui a?a ceva despre mine? Chiar nu m? cuno?ti deloc?! Repet, drept cine m? iei?! M? surprinzi... De data asta, într-un mod foarte nepl?cut!
- Ah, Luci... Cred c?, de fapt, nu te-am cunoscut niciodat?, deloc, n-am reu?it pân? acum, ?opti ea cu timiditate.
- E?ti cel pu?in ciudat?! constat? el. Dar spune-mi, te rog... Ce-au însemnat lacrimile acelea? De ce ai plâns? Cumva din cauza mea? Chiar credeai c? a? fi fost în stare s?-?i fac ceva r?u? E absurd! Gânde?te-te doar! Eu?! Eu, Lia?! Tocmai ?ie?!
- Nu-?i sunt datoare cu nici o explica?ie. Nu trebuie s?-mi justific în fa?a ta comportamentul sau reac?iile.
- De acord. Nu trebuie ?i nici nu vreau s? faci asta. Vreau doar s? în?eleg de ce plângeai. Atâta tot! Chiar î?i era fric? de mine? Te rog, spune-mi odat?, ca s? pot fi lini?tit! L?mure?te-m?, altfel simt c? înnebunesc! Serios, o iau razna... Te rog, implor? el.
- Nu din cauza ta, dac? asta te ajut? cu ceva. Nu-?i face griji inutile! Dar, dup? cum ?i-am spus, nu sunt datoare cu nici o explica?ie fa?? de tine.
- Datoare, nu, bineîn?eles. Îns?, te rog mult s?-mi explici... Spune-mi, ca s? pricep... Sunt eu chiar atât de r?u, încât s? plângi din cauza mea? întreb? el insistent; chipul ei înl?crimat chiar îl tulburase.
- Tu, Don Juan?! E?ti un monstru, îns? tocmai ?i-am spus c? n-a fost din cauza ta, prinse ea din nou pu?in curaj. Ce ai? E?ti prost? Nu po?i s? pricepi atâta lucru? Nu m-a? fi obosit s? plâng doar din cauza ta, dac? ar fi fost vina ta, monstrule!
Pe nea?teptate, Lucian o trase brusc spre el, o cuprinse din nou în bra?e, spunându-i calm, cu blânde?e:
- Oare chiar sunt eu un monstru?
- E?ti chiar mai r?u decât un monstru! Mult mai r?u; ?i neîn?eleg?tor, pe deasupra! r?spunse ea mânioas?.
- Hai, prive?te-m? în ochi ?i spune-mi sincer ce vezi! Chiar sunt un monstru? Uit?-te bine la mine!
- S? m? uit la tine? A? prefera s? m? uit la o maimu??, decât la tine.
- ?tii c? ai haz? zâmbi el. Dar nu cred c? am s?-?i pot satisface dorin?a. Nu vom g?si pe aici, prin apropiere, nici o maimu?? vie, fie ea natural? sau artificial?, deci, n-ai încotro; dac? nu este nici o maimu?? la care s? te ui?i, cred c? în cele din urm? vei fi nevoit? s? m? prive?ti tot pe mine. Deci uit?-te bine în ochii mei ?i spune-mi ce vezi! Sunt eu chiar un monstru, sau o maimu???
Neavând într-adev?r de ales, îl privi în ochi, dar regret? de îndat? acest gest, fiindc? întâlnindu-i figura blând?, pl?cut?, recunoscu:
- Nu, nu e?ti chiar un monstru; nici m?car o maimu??. E?ti totu?i un tip dr?gu?; n-am încotro, trebuie s? recunosc adev?rul, chiar dac? nu-mi face pl?cere.
- Asta-i par?ial bine, spuse el, zâmbind u?or, seduc?tor, enigmatic.
- Par?ial?! repet? ea întreb?tor, ?optit, privindu-l, ca fascinat? de chipul lui.
- Da, par?ial. Adic?, e bine c? nu m? consideri un monstru sau o maimu??, dar nu e bine c? nu-?i face pl?cere s? recuno?ti asta, explic? el ?optit, cu acel glas pl?cut, cu un aer misterios.
Ea nici nu realiz? c? el o s?rutase din nou, atât de mult se l?sase cuprins? de vraja privirii lui adânci, p?trunz?toare. Dar el nu se putuse ab?ine de la acest nou s?rut. De abia dup? aceea îi d?du drumul din îmbr??i?are. ?i de?i el era chiar acolo, lâng? ea, ea-l auzi ca de undeva, din dep?rtare, spunându-i pe acela?i ton blând:
- Deci, nu din cauza mea ai plâns; dar atunci din ce alt? cauz?? Din a cui? De fapt, nu te refereai la mine, nu vorbeai despre mine, nici cu mine; mie nu mi te-ai adresat niciodat? cu formula de respect. Totu?i, în cazul ?sta, despre cine este vorba? Eu doar ?i-am trezit, f?r? voia mea, ni?te amintiri nepl?cute, nu-i a?a? Spune-mi, Lia... Cineva a încercat mai de mult s?-?i fac? vreun r?u? Cine ?i ce anume?
- Lucian, te rog, nu insista, nu vreau ?i nu pot s?-?i dau am?nunte. E vorba despre via?a mea personal?. Nu vreau s? vorbim despre asta. E ceva destul de intim. A?a c? renun??!
- Intim?! Am priceput acum; cineva te-a sup?rat mai demult, în trecut, nu eu... Deci, nu din cauz? c? nu ?i-ar pl?cea de mine sau altceva asem?n?tor, nu mi-ai acceptat prietenia, ci numai dintr-o team?, greu de priceput pentru mine. Tot din aceea?i cauz? n-ai avut niciodat? un prieten, concluzion? el.
- Luci, te rog, în?elege c? nu vreau s? discut?m despre acest subiect, nu-mi face deloc pl?cere.
- Bine, te în?eleg. Nu insist, renun?? el, în?eleg?tor, îns? imediat o lu? în bra?e ?i o s?rut?, înc? o dat?. Acum putem pleca, declar? el mul?umit ?i porni încet înainte, ca de obicei, mândru, plin de sine, dar nu încrezut.
Al?turându-i-se, Lia îi aminti:
- Luci, noi doi parc? aveam o în?elegere...
- Noi doi? O în?elegere? se mir? el, pref?cându-se a nu-?i aminti despre ce era vorba.
- Da, aveam, dac?-?i aminte?ti de învoiala dintre noi, pe care am f?cut-o cu pu?in timp înainte de a pleca de pe Terra, când m-ai condus acas?, într-o sear?.
- Ah, da; acea în?elegere... N-am uitat niciodat?! ?opti el nemul?umit, gândindu-se: „Afurisit? promisiune! Mai bine n-o f?ceam niciodat?. Ce mi-o fi venit s?-i promit a?a ceva? Culmea, nu doar ei, ci ?i domnului Stancu... ?i ea, oare de ce tot invoc? de fiecare dat? acea promisiune stupid??! Nu pierde ocazia s?-mi aminteasc?, în cele mai nepotrivite momente, de parc? eu a? fi putut uita...”
- Exact, acea în?elegere, repet? Lia. Pe care tu nu o respec?i, de?i atunci ?i-ai dat cuvântul c? n-o vei înc?lca.
- Stai pu?in; doar n-ai de gând s? m? acuzi c? nu-mi respect cuvântul dat, replic? el grav.
- Ba da, tocmai asta fac, afirm? ea.
- Înainte de a-mi aduce acuza?ii din acestea, gânde?te-te mai bine! o avertiz? el.
- M-am gândit foarte bine, de mai multe ori chiar. Îns? de fiecare dat? am ajuns la aceea?i concluzie. Pentru c? mi-ai promis ceva atunci, iar acum, de fapt, cu dou? zile în urm?, ?i-ai înc?lcat promisiunea, sus?inu ea. Deci, n-ai cuvânt!
- Poftim?! Gre?e?ti! Eu nu-mi încalc niciodat? cuvântul dat, se încrunt? el.
- Ba, tocmai ai f?cut-o, îl înt?rât? ea, convins? c? lui nu-i convenea deloc ceea ce auzea.
- Nu m? acuza pe nedrept! Nu spune c? n-a? avea cuvânt! Eu întotdeauna îmi respect promisiunile f?cute, zise el nemul?umimt, for?ându-se s? r?mân? calm.
- De data asta n-ai f?cut-o. Nu ?i-ai respectat promisiunea, continu? ea pe acela?i ton, acuzator.
- De ce crezi c? ar fi a?a? Doar pentru c? te-am s?rutat? Irelevant! Atunci ?i-am promis doar c? nu voi dep??i limitele rela?iei de colegialitate dintre noi, deci... N-am dep??it nimic s?rutându-te, a?a c? nu mi-am înc?lcat deloc cuvântul. Uneori, între colegi se mai întâmpl? ?i a?a ceva, g?si el o motiva?ie.
- Nu! declar? ea hot?rât?, d?râmând motiva?ia lui. Nu se întâmpl?.
- Nu?! repet? el întreb?tor.
- Nu, înt?ri ea, ad?ugând: Nu ?i cu mine! Deci, nu ?i când e vorba despre mine, îl l?muri ea.
- Vrei s? spui c?, s?rutându-te, am dep??it totu?i limitele rela?iei de colegialitate pe care ?i-am promis c? o voi p?stra între noi? presupuse el.
- Exact. Vezi c? pricepi? observ? ea, u?or ironic.
- Hai, fii serioas?! Era vorba de atunci ?i acolo, ori noi nu ne mai afl?m de mult pe Terra. Aici suntem pe Proxima, deci armisti?iul încheiat între noi atunci nu mai este valabil de mult. A c?zut! De altfel, atunci nici m?car n-ai precizat pe ce perioad? de timp s? fie valabil? în?elegerea aceea dintre noi, c?ut? el o alt? cale de sc?pare, o solu?ie de ie?ire din impas, din postura nepl?cut? în care era pus.
- În cazul ?sta, am s? precizez chiar acum: Pentru totdeauna! Deci, în?elegerea aceea r?mâne valabil? întotdeauna, preciz? ea, închizând astfel orice porti?? de salvare ar fi g?sit el.
- Pentru totdeauna?! se încrunt? el a nemul?umire. Splendid! Dar gre?it! Complet!
- De ce ar fi gre?it?
- Pentru c?, oricum am lua-o, acea în?elegere nu mai e deloc valabil?. A c?zut, definitiv.
- Adic??
- Nu mai este deloc valabil?, din momentul în care am înc?lcat-o, iar asta s-a întâmplat deja de câtva timp, de mai multe ori chiar. Deci, clar, nu mai e valabil?.
- A?a crezi? Eu îns? nu gândesc astfel! Din punctul meu de vedere, în?elegerea aceea e înc? valabil?. ?i r?mâne astfel în continuare. Dup? cum am spus, pentru totdeauna! Iar tu ai înc?lcat acea în?elegere.
- Bine, fie... ?i-am recep?ionat mesajul. Vrei s? spui c? oricum a? încerca s? te conving c? n-ar fi a?a, tot tu e?ti cea care are dreptate, spuse el.
- Da, chiar a?a, îl aprob? ea.
- Ascult?, asta e o acuza?ie grav?, relu? el. Pricepe c? pentru mine, orice promisiune este sfânt?; o respect cu stricte?e întotdeauna. Iar cuvântul meu este cuvânt, te po?i baza pe el. Nimeni nu m-a acuzat vreodat? c? mi-a? fi înc?lcat cuvântul dat, spuse el, v?dit nemul?umit de acuza?ia adus?.
- Te-am acuzat eu chiar acum, preciz? ea.
- A?a-i. Îns? tocmai ?i-am spus c? nu fac niciodat? a?a ceva. De câte ori vrei s?-?i repet?
- P?i, ai f?cut-o deja, dup? cum ?i eu tocmai ?i-am spus, continu? ea s?-l nec?jeasc?. Tu de câte ori vrei s?-?i repet?
- Bine, accept afirma?ia ta. S? zicem c? ar fi a?a cum spui, de?i tot nu cred c? ar fi a?a. ?i presupun c? ?tii destul de bine faptul c? nu cedez u?or în fa?a nim?nui. De data aceasta, cedez în fa?a ta. Îns?, în cazul ?sta, pot spune c? am gre?it doar. Recunosc, deci, am gre?it. Iar tu nu po?i ierta o gre?eal??
- Ba da, pot ierta. Îns? nu de prea multe ori, iar tu ai repetat deja aceast? gre?eal? de mai multe ori.
- Grozav! Acum sus?ii c? mi-am înc?lcat cuvântul dat chiar de mai multe ori, nu doar o singur? dat?.
- Exact. Pân? acum te-am iertat, ?i-am trecut cu vederea, dar de acum încolo, lucrurile se vor schimba. Deci, dac? se mai întâmpl? o singur? dat?, voi lua m?suri severe, amenin?? ea.
- Z?u? Iar în caz c? se repet? totu?i, ce-ai de gând s?-mi faci? Ce m?suri vei lua? O s? m? arestezi? se interes? el.
- Nu, nici chiar a?a; în schimb... Am s? încetez orice rela?ie cu tine, chiar ?i pe aceea de colegialitate. Am s? te evit inten?ionat, n-am s? mai vorbesc cu tine, am s? te ignor pur ?i simplu, îl avertiz? ea cu seriozitate. Pentru tot restul misiunii.
- Serios? ?tii c? e?ti foarte exigent?? N-a? vrea s? se întâmple una ca asta. Deci, tot tu ai câ?tigat, în final, concluzion? el.
- Atunci, îmi promi?i c? n-o s? se mai repete? îi impuse ea.
- N-am de gând s?-?i promit nimic; se vede treaba c? e periculos s?-?i promit ceva. Dac? vreodat?, printr-o întâmplare, o s? gre?esc totu?i, n-ai s? pierzi ocazia s?-mi aminte?ti c? mi-am înc?lcat din nou promisiunea ?i ai s? m? pedepse?ti. Este?
- Fire?te. În acel caz, mi-a? pune de îndat? planul în aplicare ?i a? ignora complet prezen?a ta, oricând, oriunde. Ba chiar mereu, afirm? ea, plin? de seriozitate.
- N-a? vrea s? se întâmple a?a ceva, replic? el ?i porni mândru înainte, f?r? a privi spre colega lui, care r?m?sese pu?in în urm?.
Lia m?ri pasul ?i-l ajunse.
- Luci, nu ?i-am spus toate acestea ca s? te superi pe mine.
- Nu-?i face griji în privin?a asta. Nu sunt deloc sup?rat pe tine, încerc? el s-o lini?teasc?, pornind din nou înceti?or, al?turi de ea, îns? tot f?r? a o privi.
- Atunci ai putea cel pu?in s? vorbe?ti cu mine.
- P?i, chiar vorbesc cu tine, zâmbi el, f?r? a se întoarce spre ea, r?mânând la fel de mândru, de serios, de distins.
- Mie nu mi se pare. Te rog, nu m? evita! Uff... Bine, recunosc, de fapt, era doar o strategie; n-a? face a?a ceva, nu te-a? ignora niciodat? complet, pentru tot restul misiunii, chiar dac?, cine ?tie, poate din gre?eal?, ?i-ai înc?lca din nou promisiunea aceea, de?i nu mi-ar face pl?cere s? repe?i gestul... rosti ea ?optit, ro?ind u?or.
- Poftim?! i se p?ru lui c? n-ar fi auzit bine ceea ce-i spusese; era ca ?i cum ea l-ar fi invitat s? repete totu?i gestul; ad?ug?: P?i, de fapt, aceast? acuza?ie a ta, potrivit c?reia mi-a? fi înc?lcat cuvântul dat, nici m?car nu mai conteaz? acum, deloc. Nu mai are nici o importan??.
- Ce vrei s? spui? tres?ri ea.
- De moment ce mi-am înc?lcat deja acea promisiune ?i astfel nu mi-am respectat cuvântul dat, nu mai conteaz?, din momentul în care, f?r? voia mea, s-a întâmplat totu?i. Acum m? po?i acuza oricând c? n-am cuvânt ?i nu-mi ?in promisiunile, pentru c? oricum nu-mi pas?. ?i nu regret deloc c? m-am eliberat de acea promisiune stupid?! Pentru c? astfel pot face oricând... asta, zise el ?i o s?rut? din nou.
- Ah, Luci... p?ru ea nemul?umit? de ac?iunea lui.
- Iar asta e foarte pl?cut, cel pu?in pentru mine. ?i cred c? acum po?i ad?uga în raportul t?u despre mine, c?, pe lâng? faptul c? sunt indisciplinat, incult, inutil ?i incompetent, mai sunt ?i neserios, n-am cuvânt, îmi încalc întotdeauna promisiunile f?cute ?i m? comport în continuare necorespunz?tor fa?? de domni?oare ca tine. Grozav? caracterizare; sau groaznic?! De nota 10, n-am ce zice... Halal comandant!
- Off... N-are absolut nici o leg?tur? cu raportul ?la afurisit sau cu faptul c? e?ti comandantul nostru.
- Ba bine c? nu. Orice are leg?tur? ?i cu asta. Dar, a?a cum am spus deja, nu mai conteaz?, deloc. Nu m? intereseaz? dac? raportul acela va prezenta un om total lipsit de orice caracter, sau... Nu ?tiu, depinde de tine, de modul în care-l întocme?ti.
- Exact. Depinde de mine, deci, nu mai presupune tu cum ar ar?ta acel raport afurisit. E treaba mea cum îl întocmesc. ?i am eu grij? de el.
- Mda; ai tu grij?... Ce lini?titor! Foarte încurajator pentru mine, murmur? el.
- Poate... surâse ea, cu un aer misterios.
El se opri pu?in în loc, întoarse capul spre ea, privind-o seme?; zise:
- Ascult?, Lia! Nu mai avem timp de discu?ii acum. Colegii ne a?teapt? deja de prea mult timp; ar trebui s? ne gr?bim. Nu mai putem întârzia. De discutat, discut?m alt?dat?, cu alt? ocazie, despre acest subiect. Sau despre oricare altul dore?ti.
Apoi comandantul porni lini?tit mai departe, v?zându-?i de drum. Lia îl privi discret.
- Acum sunt mai mult ca sigur? c? e?ti foarte sup?rat, de?i n-ai avea motive, spuse ea.
Lucian nu-i r?spunse, dar nici ea nu încerc? s?-l cic?leasc?. Amândoi î?i continuar? drumul al?turi, f?r? a mai vorbi sau a privi m?car unul spre cel?lalt, Lucian pu?in mai în fa??, mândru ?i tare serios, iar Lia în imediata lui apropiere. În scurt timp, ajunser?, în sfâr?it, în locul în care-i a?teptau colegii lor. Între timp, sosise ?i doctori?a Stela, pe care Lucian, observând-o, o salut? respectuos...

Cornelia Georgescu (Sagittarius) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro