Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Restaurantul Oltul

de Constantin Iliescu

Dup? ce am r?mas f?r? serviciu am vândut din cas? cam tot ce se putea vinde. Acum vreau s? vând ?i ultimul obiect, care poate mai valoreaz? ceva; o veche ma?in? de cusut marca Singer. M? doare inima când m? gândesc s? m? despart de ea pentru c? a fost a mamei mele ?i doar acest lucru m-a oprit s? nu o vând mai demult, dar acum nu mai am ce face. Când am ?ters-o de praf ?i am deschis sertarele am g?sit un plic cu câteva fotografii mici, p?trate, pu?in îng?lbenite, dar foarte clare. Le-am scos din plic ?i ca s? le v?d mai bine ?i le-am a?ezat pe pervazul ferestrei la lumin?. Mama mi-a spus cândva, c? aceste fotografii au fost f?cute de un fotograf, care locuia vis-a-vis de restaurantul ”Oltul”, dar pe atunci nu le-am dat importan??. Pozele au pe spate imprimate în relief cuvintele: ”Le Salon Photo -Theodoresco-”. Le ?tiu foarte bine ?i despre fiecare îmi aduc aminte câte ceva din spusele mamei, care mai r?sfoia câteodat? un album jerpelit. Nu ?tiu ce a f?cut-o s? separe cele patru fotografii de celelalte ?i s? le pun? într-un plic în sertarul ma?inii de cusut.

Fotografia nr 1.
Fotografia reprezint? o cl?dire alb?, cu frontonul în stil ”cubist” ?i cu o teras? din lemn în fa??. Pe fronton este scris cu litere mari de tipar ”-RESTAURANT OLTUL-”. Cl?direa are pe mijloc o u?? dubl?, iar în stânga ?i în dreapta, dou? ferestre mari, cu perdelu?e de tifon pe din?untru. Pe teras? sunt dou? mese ?i la cea din dreapta (cum te ui?i la poz?) stau doi b?rba?i pe scaune din lemn curbat. Cel mai tân?r are aspect de or??ean. Cel mai b?trân este îmbr?cat ??r?ne?te. B?rba?ii ?tiu c? sunt fotografia?i ?i au corpurile întoarse c?tre fotograf. Fiecare ?ine mâna dreapt? câte un p?h?ru? de ?uic? pe care îl ridic? în semn de ”Hai noroc!”
Gestul lor este atât de conving?tor, încât m? face s?-mi amintesc, (la modul optimist) de o sticl? cu ?uic? pe jum?tate plin?, care zace de mult? vreme în frigider. E ?uic? bun?, de prune, primit? de la un amic din Maramure?. Nu mai ?in minte cu ce ocazie am b?ut ultima dat?. Scot dopul de plut? cu din?ii, pentru c? într-o mân? ?in deja un p?h?ru?, iar în cealalt? fotografia.
Nu sunt un b?utor de alcool, t?rie, sau vin ?i în general, nu beau. Nu beau, nu, pentru c? nu mi-ar place gustul, sau mirosul, ci din cauz? c? nu-mi place s? fiu ame?it dup? aia. M? sperie starea de deconectare pe care ?i-o d? b?utura ?i mi-e team? c? nu am s? mai vreau s? m? întorc la cruda realitate, dar când se mai ive?te prilejul s? închin un pahar cu bunici mei? Cel adev?rat ?i cel care l-a înfiat pe tata.

Comentariul nr.1
B?rbatul cu aspect de or??ean a fost bunicul meu vitreg, iar cel?lalt a fost bunicul meu adev?rat. Primul, cel vitreg, era patronul acelui restaurant ?i de la el a r?mas o istorioar? pe care mi-a spus-o mama ?i care suna cam a?a: B?trânul în haine ??r?ne?ti, bunicul meu adev?rat venise la târg, dintr-un sat din apropiere s? vând? o vac?. Avea nevoie de bani pentru un copil bolnav, ca s?-l duc? la doctor. Toate bune ?i frumoase. Dup? ce b?trânul a vândut vaca a intrat la ”Oltul” s? m?nânce ?i s? bea o cinzeac?. ?i din nou, toate bune ?i frumoase, numai c?, dup? o zi obositoare petrecut? la târg a adormit cu capul pe una din cele dou? mese, care se v?d în fotografie.
Îmi torn un p?h?ru? pe care îl închin c?tre cei din fotografie: ”Hai noroc, bunicilor!”. Beau ?uica tare dintr-o suflare. Nu-i simt gustul de prun?, simt doar o arsur? puternic? pe gâtlej, dar s? continui:
Când b?trânul s-a trezit, ?i-a dat seama c? îi disp?ruser? de la chimir, banii lua?i pe vac?. ?i bunicul meu vitreg v?zând c? omul plângea amarnic, l-a luat la descusut. B?trânul i-a povestit despre necazul lui. A aflat astfel, c? banii erau pentru un copil bolnav, un b?ie?el, care urma s? fie dus la Piatra-Neam? la doctor. Copilul se n?scuse pe ascuns, într-un beci de sub un fânar, de c?tre o nepoat? de-a lui, f?cut? de ru?ine cine ?tie cum ?i de c?tre cine. B?trânul, f?r? s? ?tie nimeni, ?inuse sub îngrijirea lui, în acel beci, cele dou? fiin?e mai bine de un an, pân? când nepoata ?i copila?ul ei s-au îmboln?vit grav. Tu?eau amândoi încontinuu ?i a trebuit s? fac? ceva s?-i salveze. Solu?ia a fost s? vând? vaca, s? fac? rost de parale ?i s? mearg? la Piatra, la doctor, cu nepoata ?i pruncul ei.
Povestea b?trânului l-a impresionat puternic pe bunicul meu vitreg, încât i-a propus, ca dup? ce nepoata ?i copilul se vor fi vindecat, s? vin? la el cu copilul, c? el, are s?-l înfieze. Pe nepoat?, umezeala din beci, teama ?i ru?inea au r?pus-o. Copilul a sc?pat, ca prin urechile acului. Acel copil este tat?l meu. Deci, eu, sunt fiul unui prunc n?scut ”din flori”, în întunericul ?i umezeala unui beci, de c?tre o fat? nem?ritat?, ascuns? acolo ?i descoperit? de c?tre b?trânul în haine ??r?ne?ti, str?bunicul meu adev?rat. Adev?rat, cu suflet mare ?i înfiat de bunicul meu vitreg, cel cu restaurantul ?i cu sufletul ?i mai mare.

Fotografia nr 2
Acela?i cadru, cu restaurantul ”Oltul”, cu frontonul în stil ”cubist”, care este l?sat pu?in pe spate din cauza ploilor ?i vânturilor. Pe firm? nu se mai vede bine scrisul. Acelea?i mese. Pe scaune stau dou? persoane. Bunicul meu vitreg, ceva mai în vârst? ?i un soldat, tat?l meu, venit în permisie. Ambii au în mâna dreapt? câte un p?h?ru? de ?uic? pe care îl ?in ridicat c?tre privitor în semn de ”Hai noroc!”.(Îmi mai torn ?i eu un p?h?ru?.)

Comentariul nr. 2
Dup? permisia aceea, tata, a fost trimis pe front în lina întâi. Destinul a vrut s? supravie?uiasc? r?zboiului. A c?zut prizonier pe 26 august. La ru?i nu ajunsese vestea c? România a întors armele pe 23. Dup? 6 ani de prizonierat s-a întors acas?, purtând în suflet ororile tr?ite pe front. Uneori, când se mai nimerea la vreo petrecere, vreun revelion, sau aniversare, pe tata îl apucau amintirile, povestind cu lux de am?nunte despre trupuri de oameni rupte în dou? ?i ma?e atârnând prin copaci.
Când am împlinit 18 ani ?i am serbat ?i eu majoratul, am invitat câ?iva colegi ?i colege. Tata a început iar cu amintirile lui. Atunci m-a cam enervat. Dragul de el...R?zboiul îi l?sase în suflet r?ni adânci, care sângerau când pu?in alcool f?cea s?-i ias? din gur? toate groz?viile petrecute pe front.

Fotografia nr. 3
Acela?i decor. La mas? erau p?rin?ii adoptivi ai tat?lui meu ?i p?rin?ii adoptivi ai mamei mele, pentru c? ?i mama mea a fost înfiat?. Femeile erau a?ezate pe scaune ?i între ele, mama mea, pe atunci copil? de 15-16 ani. În spatele lor, în picioare stau b?rba?ii care ciocnesc deasupra capului copilei câte un p?h?ru? de ?uic?. Pe buze li se poate citi un ”Hai noroc!” ceva mai re?inut. Era momentul când s-a f?cut în?elegerea cu privire la c?s?toria p?rin?ilor mei.

Comentariul nr. 3
Îmi amintesc spusele mamei în leg?tur? cu fotografia aceasta. ?i ea a fost adoptat?, dar nu din dragoste fa?? de un copil orfan, ci din cu totul alte motive. P?rin?ii ei adoptivi nu au avut copii ?i au luat-o, cu act de adop?ie, de la o m?tu??, ca s? o creasc? ?i apoi s? o ?in? ca ”fat? în cas?”, ca pe o slug?. Muncea de diminea?? pân? seara în gospod?ria lor, f?când de cele mai multe ori treburi de om mare. F?cea de mâncare ?i sp?la tot ce era de sp?lat pentru amândoi. Iarna sp?rgea lemnele în magazie, le c?ra în cas? ?i f?cea focul. Vara era ocupat? cu treburile gr?dinii de legume. Apoi f?cutul mânc?rii ?i cur??eniei la porci. Tat?l ei vitreg era la servici toat? ziua ?i seara venea acas? pe dou? c?r?ri. Mama ei vitreg? era ?i ea mai tot timpul mahmur?. Nu a avut copil?rie ?i nici adolescen??.
Pe la 16 ani au hot?rât s? o m?rite. Mai mult de gura maic?-sii, c?reia i se p?rea c? b?rbatu-s?u se uit? cam lung la fat?. Tat?l vitreg a întrebat-o dac? vrea. A zis c?, da, din dorin?a de a sc?pa de calvarul de a-i slug?rii. Nunta s-a organizat repede, pentru c? b?ie?ii erau pu?ini dup? r?zboi ?i s-a ?inut la restaurantul ”Oltul”. Tata, tocmai venise din prizonieratul de la ru?i ?i avea cam 28 de ani. Fetele de pe strada ei o ”fericeau” pe mama, c? a b?gat-o în seam? Costic?, un b?iat a?a de bun, spuneau ele, ?i cu o meserie a?a b?noas?, fiind cismar.
Mama f?cuse ucenicie la un atelier de croitorie ?i se pricepea s? fac? rochii ?i fuste. S-a trezit c?s?torit? ?i apoi în scurt timp a r?mas îns?rcinat?. Mi-o amintesc spunând: ”Acum aveam de îngrijit doi p?rin?i, plus un b?rbat ?i un copil nou n?scut”. Tat?l ei vitreg nu i-a l?sat s? se mute undeva cu chirie pentru c? ”îl f?ceau de ru?ine”. În realitate nu dorea s? r?mân? f?r? sluga din cas?, a?a c? a suportat în continuare calvarul.

Fotografia nr. 4
Pe terasa din fa?a restaurantului ”OLTUL” cu firma aproape ?tears?, tata ?i mama, mire ?i mireas?, stând la o mas? pe acelea?i scaune de lemn curbat. Pe cealalt? mas? sunt a?ezate obiecte de tot felul primite cadou de nunt?: un ”serviciu de sup?”, farfurii puse una peste alta, tacâmuri, o ma?in? de tocat carne, un covor f?cut sul ?i în fa?a mesei, o ma?in? de cusut marca ”Singer” primit? din partea patroanei atelierului de croitorie unde a înv??at ea meserie. Sunt foarte tineri. Tata era abia întors de pe front. Stau speria?i, unul lâng? altul ?inându-se de mân?. În picioare, bunicul meu vitreg ridic? înspre cei doi, un p?h?ru? de ?uic? în semn de ”Hai noroc!”.

Comentariul nr. 4
Unde o fi bunicul meu adev?rat? ??ranul. Probabil era oale ?i ulcele. Dar ceilal?i? În amintirea lor îmi mai torn un p?h?ru?. Pentru mine aceast? încreng?tur? de întâmpl?ri este uimitoare. La fel de uimitoare precum desenul unui p?injeni? de fisuri în stânca muntelui, fisuri, prin care cre?te l?starul crud al unei plante, care supravie?uie?te ?i se ca??r? pe piatra dur?, pân? sus în vârful acestuia, pân? la lumina soarelui. Iar îmi vin în minte frânturi din spusele mamei.
Uneori vara, st?team pe o sanie pe post de banc? ?i îmi ar?ta poze dintr-o cutie de carton. Le aranja mereu. Pe unele le punea în plicuri dup? criterii numai de ea ?tiute. ?inându-m? în bra?e, vorbea ca pentru sine, crezând c? nu în?eleg. Nu a fost fericit? cu tata. Îmi d?dea de în?eles c? era un om ciudat. Noaptea, gemea ?i ?ipa în somn, gesticula ?i rostea cuvinte ruse?ti. Îl trezea cu greu din co?marurile lui ?i când revenea la realitate nu ?tia unde se afl?. A murit de tân?r, pe la patru zeci ?i ceva de ani, fie-i ??râna u?oar?. Nici mama nu i-a supravie?uit mai mult de cinci ani, r?pus? de munc? ?i de o boal? grea. Îmi mai umplu un p?h?ru?, din care las s? cad? pe jos câteva pic?turi.

***
Soneria de la u?a apartamentului sun? insistent. Sunt ame?it, dar m? pot deplasa pân? la vizorul u?ii s? v?d cine sun? ca disperatul. Din fa?a u?ii:
- Hai, domnule, d?-mi drumul odat?!
Este fratele meu, care intr? ca o furtun? ?i începe s? m? strâng? în bra?e ?i s? m? pupe.
- Ce ai m?? Ai înnebunit? Îl întreb gata s? m? dezechilibrez.
- Miro?i a ?uic? de prune. Mai ai?
- Mai este ceva. De ce întrebi? Vrei?
- Da. Toarn?-mi ?i mie, c? azi s?rb?torim. Ne-au restituit restaurantul bunicului. ”Restaurantul Oltul”. ?tii, cu Legea 12. Suntem proprietari frate. Ce zici?
- Ce s? zic? Trebuie s? se fi d?râmat sub propria greutate pân? acum.
- O s? vedem. Îmbrac?-te ?i hai s? mergem s? vedem ce a mai r?mas din el.
- Când? Acum?
- Da. Hai, c? nevast?-mea ?i b?iatul nostru te a?teapt? în ma?in?!
- Dar sunt 300 de kilometri pân? acolo ?i sunt ame?it.
- Hai, nu mai sta! Ai s? dormi în ma?in?.

Fotografia nr. 5
Acela?i tip de fotografie având imprimate în relief cuvintele: ”-Le Salon Photo –Theodoresco-”. Fotografie este nou-nou?? ?i a f?cut-o chiar domnul Teodorescu. Nimic din ce a fost cândva restaurantul ”Oltul” nu mai este. Nici vorb? de frontonul în ”stil cubist”. O parte din peretele din spate este c?zut. De pe ceilal?i pere?i s-au desprins buc??i mari de tencuial?. Ferestrele cu cercevelele de lemn au disp?rut. Din u?a mare, dubl?, au m?i r?mas doar balamalele. Acoperi?ul de tabl? zincat? disp?ruse odat? cu asteriala ?i c?priorii. Prin golul ferestrelor se vede în interior ?tucatura de ipsos atârnând din tavan. În fa?a acestei ruine, pe locul unde ar trebui s? fie terasa, la o mas? cu scaunele din lemn curbat, eu ?i cu frate-miu închin?m dou? p?h?rele, f?când gestul cunoscut: ”Hai noroc!”

Comentariul nr. 5
Domnul Teodorescu, acum în vârst? de 90 de ani, care a v?zut agita?ia de peste drum de casa lui ?i dup? ce i-am spus cine suntem a început s? plâng?. Ne roag? s? ne fac? o poz? cu aparatul lui Olympus, cu burduf ?i film de 80/80 mm. cu care ?inea s? i se fac? poze la înmormântarea lui. Ne-a pus s? scoatem dintr-o magazie o mas? mâncat? de carii ?i dou? scaune de lemn curbat. Ne spus c? le-a salvat de furia ?iganilor, care au luat tot ce se putea pune pe foc.
Domnul Teodorescu ne-a a?ezat pe cele dou? scaune exact a?a cum îi a?eza pe to?i cei pe care i-a fotografiat pe terasa din fa?a Restaurantului Oltul. Ne-a pus în mâini ?i câte un p?h?ru? de ?uic?, dar s-a scuzat c? nu are ?uic?. A trebuit s? le umplem cu ap? pentru c? eu b?usem toat? sticla aceea. Am ciocnit paharele în aplauzele câtorva vecini, care se adunase în jurul nostru, pentru c? ”venise investitorii”. Le-am ciocnit de form?, pentru c? de b?ut, nu le-am b?ut, de team? s? nu fie cu ghinion. În orice caz am mimat foarte bine gestul:”Hai noroc!” Când am revenit acas? am pus în plicul acela fotografia nr.5 în speran?a c? va urma cea cu num?rul ?ase în care restaurantul Oltul s? apar? mândru, ca pe vremuri, cu aticul lui în ”stil cubist”. Dar, slabe speran?e. În orice caz: ”Hai noroc!”

Constantin Iliescu (icon) | Scriitori Români

motto: incearca si vei afla

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro