Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Destine împletite

de Cornelia Georgescu

capitolele 1-5


Capitolul 1.

***

Îngândurat, tân?rul profesor p?r?si apartamentul în care locuia de câ?iva ani. Închise bine u?a cu cheia, apoi coborî treptele, spre ie?ire. Salut? scurt, politicos, cei câ?iva vecini întâlni?i pe sc?ri, de la etajul al II-lea, pân? la ie?irea din bloc. Apoi se îndrept? spre parcare, unde-l a?tepta ma?ina, de curând achizi?ionat?. O privi mul?umit. Nu era ea cine ?tie ce bijuterie pe patru ro?i, îns? corespundea cerin?elor sale; nu avea nevoie de o ma?in? performant? sau prea elegant?, modern?. Atât cât î?i putuse permite era suficient. Oricum, în ultimii ani, situa?ia sa se schimbase în bine, mai ales din punct de vedere financiar, dup? p?rerea sa. Nici nu cerea mult de la via??. Tot ce-?i dorea era s? aib? un acoperi? deasupra capului, un loc unde s? se întoarc? dup? orele de munc? – munc? intelectual?, desigur. Dezactiv? alarma, urc? în ma?in? ?i porni spre Universitate, s? le predea studen?ilor s?i noi lec?ii din ?tiin?a exact? pe care ?i-o alesese, sau, mai bine zis, care-l alesese, matematica…
Nu avea mult de condus, pân? la Universitate, îns? – iat?, de câtva timp devenise chiar ?i comod – prefera ma?ina mersului pe jos, cu toate c? afar?, aerul prim?v?ratic p?rea a-l îmbia la o plimbare de diminea??. Totu?i, pentru a ajunge la timp, ma?ina era de preferat mersului pe jos. Iar cum lui îi pl?cea punctualitatea, aceast? alegere era cea mai nimerit?! Astfel, ma?ina p?r?si locul de parcare, aventurându-se pe str?zile aglomerate ale municipiului Craiova, spre Universitate.
Dar nu ma?ina aceasta era mândria tân?rului profesor; nici apartamentul, achizi?ionat cu mare greutate, nici performan?a de a fi ajuns profesor universitar… ci fiica lui, Amelia – bucuria vie?ii lui, ra?iunea sa de a fi, fiin?a cea mai drag? lui, cea pentru care sim?ea c? via?a are sens, c? fiecare zi este o adev?rat? binecuvântare, nu o lupt? grea cu destinul. Iar ea îl r?spl?tea mereu cu un surâs sincer, cu cuvântul “tati”, rostit cu drag zi de zi, cu glasul ei de copil, cu gesturi de care doar un copil poate fi capabil. Nu mai era micu??, naiv?; timpul trecuse ?i crescuse. Era aproape adolescent?, în clasa a VIII-a, la o ?coal? general? din cartierul în care se afla apartamentul tat?lui ei. Normal, nu dorea s?-?i dezam?geasc? tat?l, a?a c? înv??a cât putea ea de bine. Mai ales c? el o crescuse de mic? singur, încercând, atât cât putuse el – spera tân?rul profesor – cât mai bine, s? fie nu doar tat?, ci ?i mam?, pentru a atenua lipsa fiin?ei cea mai drag? din via?a oric?rui copil – mama. Dar Amelia, pe care o alinta deseori Amy, era o feti?? vesel?, zburdalnic?, care nu d?dea semne c? ar fi dezam?git? de via?a pe care o ducea, al?turi de tat?l ei. Acesta se str?duise s?-i fac? fiicei sale via?a cât mai frumoas?, a?a cum orice pu?toaic? de vârsta ei considera a fi normal. Pentru c? î?i putea permite, profesorul nu-i refuzase nimic fiicei sale; îi achizi?ionase televizor, lap-top, smartphone, tablet?, role, biciclet?, îi d?dea bani de buzunar ?i oricând îi solicita, pentru diverse obiecte vestimentare, sau dac? îi erau necesari la ?coal?, pentru diverse activit??i. Amelia avea camera ei, dormitorul, unde tat?l nu intra foarte des; n-o deranja, având încredere deplin? în fiica sa.
Fiind var?, anul universitar se apropia, inevitabil, de sfâr?it. La fel ?i pentru fiica sa, Amelia, pentru care urma un examen important, dup? care adolescenta va trece la liceu. Îns? Dan Mihail Ullmann nu-?i f?cea griji pentru fiica sa; ?tia c? înv??ase mereu foarte bine ?i nu avusese niciodat? nevoie de medita?ii pentru a se descurca la ?coal?. Era sigur c? va trece cu bine de acest examen ?i va ocupa, pe merit, un loc la unul dintre liceele de top din municipiu. Într-adev?r, olimpic? la matematic? (iat?, în aceast? privin?? p?rea c?-?i urmeaz? tat?l…), dar ?i la limba român?, cât ?i la geografie, eleva Amelia Ullmann nu p?rea a întâmpina greut??i la examenul care se apropia. Singura ei îngrijorare vizavi de acest examen p?rea a fi doar faptul c? acesta ?i trecerea la liceu ar putea însemna desp?r?irea de colega ei de banc?, prietena ?i confidenta ei, înc? din clasa întâi, Patricia Delia Denisa Damian, c?reia îi spunea uneori Patty, alteori Dena (depinzând de conjunctur?, sau de starea de spirit a celor dou? prietene); iar Amy nu-?i dorea o asemenea desp?r?ire. Evident, la fel sim?ea ?i Dena. Tat?l ?tia de aceast? îngrijorare, dar mereu încerca s?-?i lini?teasc? fiica, spunându-i c? ea ?i Dena aveau mediile aproape identice, în to?i cei patru ani de gimnaziu, deci, n-ar fi deloc exclus s? fie în continuare colege, chiar ?i la liceu, a?a cum î?i doreau cele dou? – totul depindea, în mare m?sur?, de op?iunile celor dou? fete, în ceea ce privea înscrierea la liceu.
Ma?ina se apropiase de Universitate. Profesorul opri ?i parc? ma?ina, apoi coborî. Câ?iva studen?i, trecând pe lâng? el, îl salutar?, recunoscându-l. Le r?spunse, surâzându-le amabil, prietene?te. Dorea ca studen?ii lui s?-l poat? sim?i apropiat, ca pe un bun prieten, dac? s-ar putea, nu drept profesorul de matematic?, de care s? se fereasc? ?i pe care s?-l evite inten?ionat. Spera c? reu?ise acest lucru. Iar dac? studen?ii nu fugeau în alt? parte când îl vedeau, poate chiar asta semnifica, anume faptul c?-l considerau prieten, mai ales c? vârsta lui era oarecum apropiat? de a lor. Înc? îngândurat, tân?rul profesor se îndrepta cu pa?i m?run?i spre sala în care urma s? aib? loc unul dintre ultimele sale cursuri din acest an universitar. Nici nu-?i d?du seama când ajunse în respectiva sal?, îns? faptul c? studen?ii se a?ezaser?, f?când brusc lini?te, îl readuse la realitate. Î?i salut? studen?ii. Ace?tia îi r?spunser?, politicos, preg?tindu-se s? ia noti?e. Nimic nu p?rea a deranja lini?tea s?lii, pân? când, la un moment dat, u?a se deschise ?i din exterior p?trunse o domni?oar?, îmbr?cat? lejer, stilat, o tân?r?, aproape adolescent?…
- Amy… tres?ri profesorul, surprins de apari?ia ei nea?teptat?, parc? nevenindu-i s?-?i cread? ochilor; fiica lui nu îl c?utase niciodat? la facultate, cu atât mai pu?in s? intre în sala în care el ?inea cursurile.
Studen?ii privir? spre tân?ra frumu?ic?, înc? p?strând ceva din aerul copil?riei, cu v?dit? înclinare spre urm?toarea etap? a vie?ii ei, de care se apropia vertiginos. O g?sir? adorabil?, parc? asem?n?toare profesorului lor. Nu ?tiau c? acesta ar fi avut o fiic?; profesorul nu le vorbise niciodat? despre via?a lui particular?, considerând c? nu era un subiect care i-ar fi putut interesa pe ei în vreun fel sau altul – deci, un subiect tabu!
Uimit, profesorul privi întreb?tor spre tân?ra care nu se oprise la u??, ci înainta hot?rât în direc?ia lui, de parc?-i solicita acesteia l?muriri, în leg?tur? cu motivul pentru care se afla în acea înc?pere, de?i nu spunea nimic în acest sens, neg?sindu-?i cuvintele potrivite, în acel moment. B?nuind curiozitatea tat?lui ei (de altfel, nu era deloc dificil de observat), Amy îi spuse, sperând s? fie auzit? doar de el, cu toate c? studen?ii, foarte aten?i la detalii, p?straser? inten?ionat lini?tea:
- Tati, vreau s? vorbesc cu tine.
- Bine, scumpo, dar nu acum ?i nu aici. Vorbim mai târziu, de preferin??, acas?, dup? cursuri.
- Nu pot a?tepta pân? atunci, declar? adolescenta, iar tat?l nu o putu refuza în totalitate, v?zându-i figura rug?toare pe care o afi?ase în acel moment, de parc? ar fi urmat s?-i dezv?luie cel mai important am?nunt din lume, ?tiut doar de ea.
- ?tii ce?! Azi nu am decât acest curs, apoi sunt liber. Dac? ai r?bdare, plec?m împreun? ?i vorbim în ma?in?, în drum spre cas?. Pân? atunci, ia loc în sal? ?i încearc? s? nu-mi deranjezi studen?ii!
- Bine, accept? cu u?urin?? Amelia, mai ales c? remarcase un tân?r student, foarte atr?g?tor, lâng? care, dac? s-ar fi a?ezat, s-ar fi sim?it ca ?i cum to?i zeii vreodat? existen?i pe aceast? planet? albastr? ar fi r?sf??at-o doar pe ea, mai ales dac? ar reu?i ?i s? schimbe vreo câteva replici cu el, aflând astfel ?i ce timbru vocal avea respectivul; iar lâng? el chiar era un loc liber, pe care inten?iona s?-l ocupe, evidet, ea.
Amy se întreb? în gând, în timp ce se îndrepta spre acel loc, cum de nu-l ocupase nici una dintre studentele prezente la curs?! Dar mai bine pentru ea! Tacticos, cu mi?c?ri bine alese, calculate chiar, se a?ez? exact în acel loc. Studentul o privi, nu f?r? lips? de interes; se prezent?, de?i nu fusese întrebat:
- Valentin Rudelly.
- Amy… ?opti ea scurt, zâmbind fermec?tor.
- Vali, te rog, p?streaz? lini?tea, ca s? ne putem continua cursul!
- Sigur, domnule profesor, aprob? studentul, apoi t?cu.
Încerc? s? se concentreze ?i s? continue s? ia noti?e, îns? aten?ia îi era distras?, tocmai datorit? fiicei profesorului, cea care se afla lâng? el. Amy ?tia foarte bine c? era lipsit? de experien?? în arta seduc?iei (comparativ cu tinerele studente din jur), dar era con?tient? ?i de farmecul adolescentin, u?or copil?ros, pe care-l emana prin to?i porii s?i, ceea ce, bineîn?eles, putea p?rea mai mult decât interesant în ochii studen?ilor – cel pu?in a?a spera în acel moment Amy, mai ales în ceea ce-l privea pe cel lâng? care se a?ezase, Vali. Tat?l ei, obi?nuit s-o considere înc? drept o feti??, mult prea mic? pentru a avea asemenea “preocup?ri”, nici nu încerc? s? ia seama la fiica lui, nefiind deloc deranjat de faptul c? adorata lui Amy se a?ezase lâng? Valentin, de?i erau multe alte locuri libere, spre exemplu, lâng? ni?te tinere studente... Cunoscându-l îns? pe Vali, drept un tân?r ambi?ios, serios, preocupat de înv???tur?, cu rezultate mai mult decât promi??toare, nici nu avea de ce s?-?i fac? griji.
Cursul se desf??ur? aproximativ în mod normal, f?r? incidente, de nici un fel; doar Vali nu se putuse concentra deloc, de când Amy ocupase locul liber de lâng? el; pe foile lui, noti?ele erau prea pu?ine, dezordonate, lipsite de orice logic? – doar frânturi din explica?iile profesorului, f?r? leg?tur? între ele, atâtea câte reu?ise studentul s? re?in?, în scurtele momente în care privirea sa albastr? nu era de-a dreptul “furat?” de fiica profesorului, aflat? lâng? el…

Capitolul 2.

***

Via?a nu fusese foarte darnic? pentru Dan Mihail Ullmann; de?i, incredibil, chiar ?i pentru el, reu?ise s? se realizeze pe plan profesional, desigur, datorit? inteligen?ei sale, cu care era înzestrat, cât ?i datorit? faptului c?, în ciuda neajunsurilor cu care se confruntase mereu, nu renun?ase, ci continuase s? lupte, pentru a reu?i ceea ce-?i propusese; s? devin? un intelectual apreciat, m?car pe plan local…
Când era mic, nu îndr?znise niciodat? s?-?i imagineze c? ar putea vreodat? s? ajung? un apreciat profesor universitar, mai ales c?, înc? de la frageda vârst?, de numai un an, crescuse la un orfelinat din municipiul Craiova, necunoscând nicicând dragostea unui p?rinte, fie mam?, fie tat?… Ambii lui p?rin?i p?r?siser? mult prea devreme aceast? lume, într-un tragic accident aviatic, l?sându-l singur pe lume, f?r? alte rude apropiate, care s?-l poat? lua acas?, s?-l creasc?. Iar via?a la orfelinat fusese mai mult decât dur?, o încercare grea pentru un copil, care nu în?elegea ce se întâmpl? în jurul s?u. Dan era convins c? a?a ar trebui s? fie toat? lumea, cum era înv??at, din orfelinat, adic?, plin? de oameni f?r? sentimente, f?r? scrupule, fal?i, pref?cu?i… Doar priviri reci, cuvinte dure, nimic care s?-i aline în vreun fel singur?tatea. Nici juc?rii nu avusese, nici haine, cine ?tie ce; doar ce se g?sise potrivit lui, prin orfelinat, haine r?mase de la elevii mai mari, din anii preceden?i. Uneori, nici m?car acele haine nu-i erau chiar pe potriv?, ci, ba mai mari, ba prea largi, ba prea scurte... Dar el nu se ar?tase niciodat? nemul?umit ?i nu f?cea nazuri. Cuminte, acceptase, cu zâmbetul pe buze, orice i se oferise, f?r? mofturi – nici nu-?i putea permite s? aib? asemenea mofturi.
Datorit? unui mic defect, fusese mereu nevoit s? poarte ochelari de vedere, motiv pentru care, r?ut?cio?i (probabil tot din cauza vie?ii dure din orfelinat), al?i copii mai mari (?i nu numai), nu pierdeau ocazia de a-l ?icana, de a-?i bate joc de el, considerându-l ?i etichetându-l drept un “tocilar jalnic ?i ratat”. Dar el nu se sinchisese de aceast? etichetare. De altfel, nu în?elegea de ce ar putea fi r?u în a fi “tocilar”. Dac? lui îi pl?cea s? înve?e, s? afle lucruri interesante, ce era în neregul? cu asta?! Era alegerea lui ?i nu avea de gând s? renun?e, doar datorit? unor pu?tani obraznici, care râdeau de el. Oricum, nu conta… Putea r?mâne tocilar, jalnic ?i ratat, îns?, citind ?i înv??ând sârguincios, cât mai mult, tot afla acele lucruri interesante, de care ei, cei ce râdeau de el, nu aveau habar. Tr?iau în lumea lor cea strâmt?, plin? doar de r?ut??i ?i nedrept??i. Dar Dan încerca s? le g?seasc? mereu scuze, se înc?p??âna s? cread? c? ?i ei erau, de fapt, buni, îns? nu-?i d?deau seama de acest lucru. Cine s? le descopere latura sensibil??! Ei nu erau capabili de acest lucru, nu doreau, ori chiar se temeau s? dea de urma ei, ne?tiind cum s? reac?ioneze, dac? ar descoperi-o. Era mult mai u?or s? treac? drept “r?i”.
Dan îi evita, pe cât posibil, iar când îi întâlnea, se str?duia s? nu le dea motive de enervare. Nu r?spundea jignirilor pe care le îndura, nu-i “pâra” supraveghetorilor pe cei ce profitau de firea lui cea blând? ?i naiv?, nu intra în conflict cu ei, dar nici nu se alia cu ace?tia, preferând singur?tatea. Îns? nu-?i plângea de mil?. Inteligent, ambi?ios, debordând de imagina?ie, î?i crea mica lui lume, plin? de prieteni buni, care-l în?elegeau ?i-l sprijineau, f?r? de care firava lui existen?? n-ar fi fost posibil?. Altfel, în curtea orfelinatului, ori de câte ori g?sea timp (iar asta se petrecea zilnic, m?car pre? de câteva minute), într-o ascunz?toare secret?, ?tiut?, spera, doar de el, avea un alt prieten, de ast? dat? unul viu, real, de?i nu un alt copil nec?jit, ca el, ci un motan. Unul pe care-l g?sise întâmpl?tor pe strad? (când el avea vreo 11 ani), abandonat – ca ?i el, jig?rit, micu? ?i tare, tare speriat, ne?tiind ce urma s? i se întâmple ?i cum avea s? supravie?uiasc?. Înduio?at, copilul îl luase ?i-l ascunsese, îngrijindu-l cum se pricepuse el mai bine, dându-i zilnic de mâncare, din por?ia lui, deloc îndestul?toare. Motanul îns?, era mul?umit c? avea un ad?post, mâncare ?i un suflet, care s?-i poarte de grij? ?i care s?-i poat? fi prieten – nu st?pân! De aceea îl îndr?gise pe b?iat ?i-l a?tepta s? vin?, zilnic, având ceva pentru el. Mieuna ?i se mângâia duios, arcuindu-se armonios. Crescuse ?i fiind totu?i îngrijit, bl?ni?a lui devenise lucioas?, moale, cu aspect pl?cut; ?i-o etala gra?ios de fiecare dat? când prietenul lui se strecura în mica lor ascunz?toare. Din când în când, aducea ?i el câte ceva pentru prietenul lui; ce considera el, cu mintea lui de mot?nel, c? i-ar putea folosi unui b?ie?el ca devotatul lui prieten – nu st?pân! ?i uneori, chiar îl surprindea, în mod pl?cut, pe acesta. De?i, nu în?elegea de ce, uneori îl mustruluia, spunându-i c? nu-i frumos s? fure. Oare ce în?elegea motanul din asta? “A fura”… P?i, el, ca orice motan respectabil, nu era deloc un ho? ?i nici nu fura nimic; lua doar unele lucruri neglijate, care probabil nu mai erau folositoare pentru cei ce nu le mai acordau deloc aten?ie, aruncându-le, îns? p?reau a-i aduce mult? bucurie micului s?u prieten, din orfelinat. De cât?va vreme era clar c? motanul nu mai avea nevoie de ajutorul prietenului s?u, în privin?a procur?rii hranei necesare supravie?uirii, el putându-se descurca pe cont propriu; fie “fura” – cum spunea b?iatul, fie apela la farmecul s?u pisicesc pentru a ob?ine cu u?urin?? ceea ce-?i dorea, de la cei ce-l apreciau; ?i nu-i era deloc greu s? ob?in? aceste mici “aten?ii” – doar era cu adev?rat un motan fermec?tor, nu glum?! Cum altfel?! Dar accepta mereu ?i ceea ce-i aducea prietenul s?u de n?dejde, doar nu era s?-l supere cu refuzuri! Astfel, b?iat ?i motan, supravie?uiau împreun?, în tainica lor ascunz?toare, aducându-?i unul altuia mici “cadouri”, mai mult sau mai pu?in necesare, bucurându-se mereu unul de prezen?a celuilalt. Motanul acesta îl f?cea pe Dan s? nu se simt? chiar atât de singur pe lume – avea cel pu?in un suflet, al?turi de el, cu care s?-?i împart? bucuriile ?i mai ales, necazurile (de bucurii rareori avea parte ?i de cele mai multe ori, motanul era r?spunz?tor de acestea). Astfel crescuser? cei doi, întâlnindu-se zilnic, în ascunz?toarea lor…

Capitolul 3.


***

Cursul de matematic? se încheiase. Dan privi spre sal?, a?teptând ca fiica lui s? se ridice, s? poat? pleca, împreun? cu ea, spre cas?, pentru a afla ce fusese atât de important, încât s? îl “deranjeze” de la ore. Amy parc? n-ar fi dorit s? plece de lâng? Vali (între timp, schimbase cu acesta numerele de telefoane, f?r? cuvinte; le notaser? direct în agend?); uitase pân? ?i de tat?l ei, cât ?i de ner?bdarea cu care acesta a?tepta noutatea pe care ea avea s? i-o dezv?luie. Totu?i, majoritatea studen?ilor plecaser? din sal?; chiar ?i Vali inten?iona s? se ridice. Înainte îns?, o scurt? privire albastr? ?i un zâmbet suav, adresate în exclusivitate ei, o purtar? pe Amy, pentru câteva clipe, undeva, deasupra norilor, parc?… Nici nu realiz? când ajunsese tat?l ei lâng? ea. Dar auzi glasul b?iatului cu ochi alba?tri:
- Ne vedem mâine, domnule profesor! Sper c? va fi prezent? ?i… “comoara” dumneavoastr?.
- Sigur. Pe mâine, Vali. Eu, îns?, sper ca mica mea “comoar?” s? nu mai fie prezent?. Este, Amy?!
- Hmm…?! tres?ri, nedumerit?, Amelia. Ah… Nu ?tiu, tati; r?mâne de v?zut.
- Unde a?i ?inut-o ascuns? pân? acum?! ad?ug? studentul.
- ?tii ce, Vali?! Pentru binele t?u, ar fi cazul s? nu-?i dore?ti s? afli asemenea am?nunte!
- Cum spune?i dumneavoastr?, domnule profesor, aprob? studentul ?i p?r?si sala de curs.
Iar cei doi, tat? ?i fiic?, se îndreptar? spre ma?ina care-i a?tepta în parcarea Universit??ii. În scurtul drum pân? la ma?in?, Amelia, distrat?, î?i potrivi bine c??tile ?i porni melodiile ei preferate, înregistrate în memoria smartphonului ei, pe care inten?iona s? le asculte pe drum, pân? vor ajunge acas?. Nep?s?toare, habar n-avea de cuvintele pe care urma s? i le adreseze tat?lui ei; la fel de dezinteresat? p?rea ?i fa?? de orice urma s?-i spun? ei acesta. Ajun?i în dreptul ma?inii, tat?l ei, atent, îi deschise portiera din fa??, ca ea s? urce lâng? el, apoi el trecu la volan. Dar nu porni ma?ina, a?teptând ca fiica lui s?-i explice de ce-l c?utase la cursuri. Îns? Amy nu p?rea a inten?iona s?-i spun? vreun cuvânt; nici m?car nu-?i d?duse seama c? ma?ina nu pornise, ci înc? sta?iona. Profesorul a?tept? câteva clipe, r?bd?tor; v?zând îns? c? fiica lui nu era avea inten?ia de a deschide în vreun fel sau altul convorbirea, întreb?:
- Amy, a?tept s?-mi explici de ce m-ai c?utat azi? Ce aveai s?-mi spui, atât de important?
Dar Amelia, mult prea absorbit? de ritmul melodiilor ei preferate, habar n-avea c? tat?l ei i-ar fi spus ceva, deci, r?spunsul ei întârzia nepermis de mult. Dându-?i seama c? nu avea cum s? primeasc? vreun r?spuns din partea fiicei sale, Dan îi trase c??tile de pe urechi.
- Tati… Ce faci?! îi repro?? Amy, tres?rind, p?rând indignat? de ac?iunea tat?lui ei.
- Cum, ce fac? Te-am întrebat ceva ?i a?teptam s?-mi r?spunzi.
- Ah, serios? Scuze, n-am auzit nimic.
- P?i, e clar c? atâta timp cât î?i url? muzica-n urechi, nu po?i auzi nimic altceva. Opre?te telefonul ?la, te rog!
- Dar… încerc? s? protesteze adolescenta.
- M?car în timp ce discut?m. Dup? aceea, po?i reporni melodiile tale preferate.
- Bine, tati, se conform? Amy dorin?ei tat?lui s?u; opri telefonul ?i de abia în acel moment remarc? un am?nunt: Hei, de ce suntem înc? în parcarea Universit??ii?
- Pentru c? n-am auzit de la tine explica?ia datorat?.
- Explica?ia, tati… Aaa… Adic?, de ce te-am c?utat azi…
- Exact, scumpo. Asta e.
- P?i, doream s?-?i spun c? am luat un 10 la informatic?; ?i ?tii ce dificil? e profa’ de info’; cu greu cape?i un 8, poate, cu indulgen??, un 9, de la ea. Dar eu am reu?it s?-i “smulg” un 10; ?i pe merit!
- Îhî, murmur? tat?l ei, ad?ugând: Bine. Felicit?ri! Altceva?
- ?i înc? un 10 la german?; ?i ?tii c? germana nu-i chiar preferata mea. Dar m-am str?duit, ca s? fii mândru de mine!
- Aha… Bravo, scumpo! ?tiam deja c? e?ti istea?? foc. Dar ?i tu ?tii c? eu sunt mândru de tine oricum, nu doar pentru rezultatele ob?inute la înv???tur?.
- Da, dar a?a ai mai multe motive…
- Într-adev?r, am, o aprob? tat?l ei, cu adev?rat mândru de odrasla sa frumoas?. ?i doar pentru atât m-ai deranjat de la cursuri?
- Te-am deranjat? re?inu Amy acest am?nunt.
- Nu chiar. Adic?, n-am vrut s? spun asta, dar… Amy, asta-i tot ce doreai s?-mi spui?
- Nu chiar, tati… De fapt, uite, recunosc; am terminat orele mai devreme ?i Patty a plecat cu fetele prin parc, cu rolele. Dar eu n-aveam chef de role, a?a c? am preferat s? vin la tine, s? te cic?lesc cu notele achizi?ionate azi.
- Amy, despre chestiile astea puteam vorbi ?i-n seara asta, când ajungeam acas?.
- Tocmai, tati; când?! Când ajungeai, oare, acas??! Pe la 12 noaptea, sau mai târziu?
- Nici chiar a?a, se împotrivi Dan.
- Oare, tati?! Dac? nu te “deranjam” eu de la cursuri, întârziai serios, nu glum?!
- P?i, scumpo, ?tii bine c? sunt ocupat.
- Da, ?tiu, dar eu nu sunt deloc important? pentru tine?
- Tu, scumpo… E?ti cea mai important? fiin?? din via?a mea, ?tii bine!
- ?i dac?-i a?a, de ce nu-?i petreci mai mult timp împreun? cu mine, tati?
- Pentru c? anul ?sta trebuie s?-mi preg?tesc doctoratul ?i… Dac? voi reu?i, ar fi un pas important în carier?.
- În carier??! Atât de important, încât s?-?i neglijezi unicul copil?
- Nu-i adev?rat, Amy! Nu te neglijez deloc. Dar dac? avansez în carier?, ne-ar fi de folos, amândurora.
- Amândurora? Mie cu ce mi-ar folosi?
- Am avea mai mul?i bani, desigur.
- Tati, banii nu sunt cei mai importan?i, în via??!
- Nu sunt, dar când nu-i ai, atunci le sim?i lipsa.
- Nu, tati! Nu-i a?a, se împotrivi Amelia.
- ?i smartphonul t?u? ?i toate facturile? Cine le pl?te?te, oare?
- S? ?tii c? m-a? lipsi bucuroas? de toate astea, în schimbul mai multor clipe petrecute al?turi de tine, tati!
- Uff, scumpo… Uite, se apropie vacan?a, atât pentru tine, cât ?i la facultate. ?i… Nu promit nimic, dar pot încerca s?-mi iau concediu, s? mergem împreun?…
- Doar noi doi, tati? îl întrerupse Amy, entuziasmat?.
- Sigur; tu ?i eu. Pentru dou?, sau poate chiar trei s?pt?mâni… Posibil o lun? întreag?.
- Unde? Unde, tati?
- Alege tu: munte sau mare! Ce preferi?
- ?i… ?i; s-ar putea?!
- Ambele?! Bine. Voi încerca. Repet: Nu promit nimic!
- Oricum, mersi mult, tati! E?ti cel mai bun! ?i inten?ia conteaz? mult…
- Bineîn?eles, scumpo. ?i acum cred c? putem merge acas?. Sau mai bine vrei s? facem un ocol ?i de duc la prietena ta. Unde ziceai c? ar fi Patty?
- În parc, cu rolele. Dar eu n-am chef! Prefer s? mergem acas?, tati. ?i poate comanzi o pizza; ar fi perfect!
- S-ar putea. Dar ?i mai bine ar fi s? facem noi doi o pizza, împreun?.
- Noi doi, tati?! S-ar putea? Adic?… Ai ingredientele necesare?
- Oprim pe drum la un supermarket ?i lu?m tot ce ne trebuie.
- P?i ?i aluatul?
- Ne descurc?m noi, doar suntem iste?i, nu?!
- Fie, tati! accept? adolescenta, apoi reporni muzica, potrivindu-?i bine c??tile pe urechi; nici o ?ans? s?-l mai aud? pe tat?l ei, indiferent ce-ar fi zis acesta, a?a c? Dan porni ma?ina, p?r?sind parcarea Universit??ii.

Capitolul 4.

***

În drum spre cas?, profesorul privi discret spre fiica lui; ce altceva putea constata, decât c? era foarte frumoas?, cu tr?s?turi delicate; înalt?, supl?, cu tenul alb, neted, cu bucle negre (ca ?i el, fiindc? ?i el era brunet), ce-i încadrau figura, cu privirea vis?toare… Câtva îi sem?na, cât de cât. Doar ochii ei erau verzi, de un verde nefiresc de pronun?at (se pare c? mo?tenise ochii mamei ei, cea pe care ea nu o cunoscuse nicicând), nu ca ai lui, c?prui; o adev?rat? domni?oar?! O domni?oar? pe care orice tân?r o putea considera o tenta?ie în fa?a c?reia cu greu ar putea rezista, f?r? a încerca s-o impresioneze, s-o cucereasc?… Dar tat?l ei nu putea gândi astfel despre ea; era tot feti?a lui cea drag?, cea de care jurase c? va avea grij? ca de lumina ochilor s?i. Încercase s? se ?in? de cuvânt; spera s? fi reu?it acest lucru. Era minunea lui!
Nep?s?toare, Amelia habar n-avea c? tat?l ei se gândea la ea în acele momente; era preocupat? de melodiile pe care le auzea în c??ti, de?i Dan putea paria c? le mai ascultase anterior de zeci sau chiar sute de ori; ca dovad?, fiica lui aproape c? înv??ase, involuntar, versurile melodiilor pe de rost, pentru c? le fredona ?optit, convins? c? doar ea auzea, nu ?i tat?l de lâng? ea.
Dan opri ma?ina în fa?a unui supermarket. Amelia î?i scose c??tile din urechi, nedumerit?, pentru a afla de ce opriser?, de?i înc? nu ajunseser? acas?; ar fi putut s?-?i dea seama c? era vorba de procurarea ingredientelor necesare pentru prepararea acelei pizza, despre care vorbiser? nu cu mult timp în urm?. Dar ea uitase deja. A?a c? întreb?, mirat?:
- De ce ai oprit aici, tati?
- Cum, de ce, scumpo? Ai uitat de pizza?
- Ah… î?i aminti ea.
- Mergi cu mine, s? cump?r?m cele necesare?
- Prefer s? nu. Mai bine mergi singur. Nu-mi place aglomera?ia. ?i tati… Ai grij? s? nu întârzii! ?i s? nu ui?i de ca?caval, m?sline ?i ciuperci. ?i mai ales ketchup; dulce, nu picant, îi în?ir? Amy preferin?ele ei, legate de pizza.
- Bine; încerc s? re?in… glumi Dan ?i se îndrept? spre magazin.
Chiar ar fi vrut s? nu întârzie, dar nu era dup? cum dorea el; tot trebuia s? caute printre rafturi, dup? toate cele necesare, apoi, s? stea la rând, la casa de marcat. Cel pu?in 20 de minute tot trecuser?, pân? s? ajung? înapoi la ma?in?, s? descarce întreg con?inutul unui c?rucior de cump?r?turi în portbagajul ma?inii sale. Amelia nu coborî s?-l ajute, convins? c? se descurc? ?i singur, doar nu era ceva prea dificil. ?i evident, nu se în?elase. Tat?l ei reveni la volan, dup? ce dusese c?ruciorul la locul s?u, pentru a-?i recupera moneda folosit? în momentul în care-l luase, înainte de a intra în supermarket. Cump?r?turile fiind f?cute, ma?ina porni spre cas?, unde ajunser? în scurt timp. Opri în parcare ?i coborâr? amândoi. Vecinii, cunoscându-l, îl salutau politicos. El le r?spundea de fiecare dat?, în acela?i fel, adic? politicos, tuturor, f?r? a ?ine cont de statul social, vârst?, studii, sau alte am?nunte asem?n?toare, c?rora nu le d?dea importan??, convins c? dac?-i respect? pe cei din jur, se respect? ?i pe sine; oricum, nu-?i d?dea importan?? c? ajunsese profesor universitar – nu uitase niciodat? de unde plecase ?i cu ce greut??i se confruntase de-a lungul vie?ii sale, a?a c? nu-i era dificil s?-?i respecte semenii. ?i nu-i sc?dea deloc rangul dac? schimba câteva replici cu locatarii blocului, sau a blocurilor vecine. Amelia, bine crescut?, î?i saluta ?i ea vecinii, deocamdat?, înc? spunând “s?rut mâna”, sau, uneori, în func?ie de perioada zilei, “bun? diminea?a”, “bun? ziua”, ori “bun? seara”. Deci, familia Ullmann – compus? din tat? ?i fiic? – era bine v?zut? printre vecini, care chiar se mândreau c? erau colocatari cu ei.
Amelia ajut? ?i ea la transportul alimentelor cump?rate pân? la apartamentul de la etajul doi – ce-i drept, nu luase ea mai multe bagaje decât tat?l ei; nici nu-i permisese Dan, doar el, tat?l, era înc? tân?r ?i for?os. Cump?r?turile ajunser? la destina?ie, adic? la buc?t?rie, un loc pl?cut amenajat, suficient de spa?ios, adic?, nici prea mare, nici prea mic – tocmai potrivit pentru ei doi, tat? ?i fiic?. A?ezar? totul pe mas?. Apoi, dup? ce se schimbaser? de hainele de strad? cu altele mai comode, sp?lându-se bine pe mâini, reintrar? în înc?perea destinat? preparatelor culinare. Dan nu era un buc?tar de elit?, dar nevoia îl înv??ase s? se descurce bini?or. Amelia, nici ea nu se sim?ea atras? de domeniul culinar, dar î?i ajuta tat?l la buc?t?rie, destul de des. A?a procedau de obicei, deci, evident, tot astfel vor face ?i-n acest moment. Preg?tir? totul pentru o pizza, sau, de ce nu, chiar dou?. Doar c?, la aluatul necesar, începuser? s? se ?i joace cu f?ina. Prima fusese Amelia.
- Hei, înceteaz?! o avertizase tat?l, zâmbindu-i indulgent, când fata îl împro?case cu f?in?.
- Ar??i ca o fantom?, tati… râse Amelia, indicându-i o oglind?.
- Fantoma asta tocmai ?i-a preg?tit o pizza delicioas?, care a?teapt? s? se rumeneasc? la cuptor, r?spunse Dan, ?tergându-?i f?ina cu un ?erve?el.
- Deci, asta-i pizza mea? ?i a ta?
- A?tept s? m? surprinzi…
- Te la?i pe mâna mea? Ai curaj?
- De obicei sunt un curajos. De ce nu ?i acum?
- Fie, tati… surâse Amelia ?i a?ez? ingredientele necesare, pentru pizza tat?lui ei.
În timp ce ea era ocupat?, tat?l scose tava din cuptor.
- Uite, asta-i gata!
- O împ?r?im pe jum?tate, decise rapid fiica.
- De ce? ?i-e team? c? a ta ar fi…
- Nu mi-e team? deloc, de nimic. Doar c? o vom împ?r?i ?i pe cea preg?tit? de mine, tot pe jum?tate. Astfel, în final, vom avea fiecare tot o pizza întreag?.
- De acord, aprob? tat?l ei, apoi privi spre chiuvet?: ?i cu vasele astea, ce facem?
- Eu n-am chef de ele, protest? adolescenta.
- Sincer, nici eu. Amân?m pe diminea???
- Cum zici tu, tati.
- Sau, poate, pe mai târziu. De fapt… Uite cum facem: Dup? ce privim un film la televizor, împreun?, rumegând la pizza, vom sp?la ?i vasele. Încep eu. Sp?l doar jum?tate dintre ele; restul ?i le las ?ie.
- Mi se pare corect. ?i accept, r?spunse Amy. Hai la film!
- Stai, s? scoatem ?i pizza asta din cuptor, altfel risc? s? se carbonizeze, o re?inu tat?l ei.
Amelia accept?, a?teptându-?i tat?l; îi pl?cea s?-?i petreac? timpul cu el. ?i astfel trecu o zi în familia Ullmann, în mod pl?cut pentru amândoi.

Capitolul 5.


***

Ziua urm?toare, de diminea??, dup? micul dejun servit în mare grab?, Dan î?i conduse fiica la ?coal?, apoi el plec? spre Universitate. Pe holul Universit??ii, Dan se v?zu oprit de unul dintre studen?i, pe care el nu-l observase:
- Bun? diminea?a, domnule profesor.
- Vali… Bun? diminea?a!
- Crede?i c? ne va onora ?i ast?zi fiica dumneavostr?, cu prezen?a-i fermec?toare? Eu sper c? da.
- Eu sper c? nu, r?spunse grav profesorul.
- O proteja?i, î?i d?du seama studentul. Crede?i c? ave?i motive?
- Normal. Fiica mea este de abia în clasa a 8-a.
- În curând va trece la liceu.
- Oricum, e înc? minor?.
- Da, este. ?i n-ave?i încredere în ea?
- În ea, da, am. În voi, îns?… spuse profesorul, apoi se îndep?rt?: Ne vedem la cursuri, Vali.
- Sigur, domnule profesor, aprob? studentul, plecând spre grupul de colegi, care-l a?teptau.
Spre bucuria lui Dan, fiica lui nu-l mai c?ut? la facultate în aceast? zi. Se întâlnir? dup? amiaza, acas?, în apartamentul cu dou? camere, de la etajul doi. Mâncar? împreun?. Apoi tat?l o întreb?:
- Ce faci acum?
- Nu am teme pentru mâine. Iar de înv??at… O s? repet seara, am destul timp. Acum vorbisem cu fetele, s? mergem pe afar?, cu rolele. M? la?i, tati?
- Sigur, draga mea. Cu condi?ia s? nu întârzia?i prea mult.
- Nu mai mult de 7 seara. Poate 7.30, cel târziu.
- Bine. E perfect. Între timp, eu o s? profit de libertatea pe care mi-o oferi, s? m? întorc pân? la Universitate. Am primit un mesaj. M? cheam? decanul.
- De ce, tati?
- Voi afla când voi vorbi cu el. O s?-?i spun în seara asta despre ce e vorba. Bine?
- Sigur. E perfect. Pân? atunci, sunt cu Dena ?i alte colege, pe afar?, prin apropiere. Nu ne îndep?rt?m de cas?.
- Azi e Dena, nu Patty?
- ?tii c?-i aceea?i, oricum i-a? zice. Pot s? spun ?i Delly…
- Înc? nu i-ai zis a?a.
- Eee; nu s-ar sup?ra ea, dar…
- Bine, scumpo. Ie?i acum, ca s? închid?
- Sigur. Am ?i eu cheia.
- Da, dar mai bine închid eu.
- Cum vrei tu, tati, zise Amy, s?rutându-l, înainte de a ie?i, la prietenele ei.
Tat?l o privi cum drag cum coboar? treptele, apoi închise u?a apartamentului, preg?tindu-se s? plece spre Universitate. Nu ?tia de ce era chemat. Spera s? fie un motiv pl?cut. Oricum, va afla peste doar câteva minute, cât dura drumul spre Universitate, depinzând, în mare m?sur?, de traficul de la acea or?. Oricum, Dan era punctual, nu-i pl?cea s? întârzie. De aceea, dac? spusese c? va ajunge cel târziu la 17.00, la 16.55 intra deja pe u??, nu înainte de a-?i fi anun?at prezen?a.
- Ia loc, Dane! îl invit? decanul Sergiu Norega.
- V? mul?umesc, domnule…
- Las? formalit??ile, îl întrerupse decanul. Acum suntem în afara programului, doar noi doi. Sper c? ne putem permite un dialog prietenesc, nu protocolar.
- Cum spune?i… începu, din obi?nuin??, profesorul Ullmann.
- Da, cum spun eu.
- De ce m-a?i… se opri Dan, sesizând privirea dojenitoare a decanului; se corect?: M-ai chemat?
- Doream s?-?i dau o noutate. Una pl?cut?, sper. Depinde cum o vei primi.
- Despre ce este vorba? se interes? Dan.
- Universitatea noastr? s-a înscris demult în mai multe programe de colaborare cu alte universit??i de prestigiu de peste hotare. În cadrul acestor programe au avut loc mereu schimburi importante de experien??. De curând, am primit invita?ia s? particip?m la un simpozion ?tiin?ific, cu participare interna?ional?. Vom trimite profesori de elit?, ca reprezentan?i ai no?tri, de la facult??ile de chimie, fizic?, geografie, informatic? ?i evident, matematic?. Tu ai fi profesorul de matematic? la care m-am gândit, s? ne reprezinte interesele. E?ti cel mai potrivit, din toate punctele de vedere. Dac? accep?i, î?i poate fi de folos în carier?; conteaz? mult la dosarul personal ?i-?i poate folosi chiar ?i la doctorat. Ce zici, e?ti interesat?
- P?i… Nu m-a?teptam; m-a?i luat… m-ai luat pe nepreg?tite. Unde are loc simpozionul? ?i când?
- În ??rile nordice. Începe luna viitoare, la jum?tatea lui iulie, prima întâlnire fiind în Norvegia, la Oslo. Se va continua în Suedia, la Stockholm ?i în Finlanda, la Helsinki, câte trei-patru zile în fiecare dintre aceste capitale. Va fi un sejur complet; se vor însuma aproximativ dou? sau trei s?pt?mâni. Iar tu nu vei cheltui nimic, având cazarea ?i masa asigurat?, inclusiv transportul, ba chiar vei fi pl?tit, considerându-se o deplasare în interes de serviciu.
- Norvegia, Suedia, Finlanda? E prea… în nord?!
- ?i? Ai vreo problem? cu punctele cardinale?
- Nu, dar…
- Accep?i, sau nu? Sincer, n-a? vrea s? te înlocuiesc…
- Nu-mi la?i timp de gândire?
- De ce? Ca s? nu dormi la noapte, fr?mântându-te cu tot felul de întreb?ri ?i planuri? Mai bine decide acum! Vei fi mai lini?tit dup? aceea.
- Dar… I-am promis Ameliei…
- Ce i-ai promis?
- C? voi pleca cu ea în concediu anul ?sta, doar noi doi.
- Unde?
- La munte ?i la mare.
- La mare? E destul? mare pe acolo; Marea Nordului, Marea Barents, Marea Norvergiei… ba chiar ?i oceanul Atlantic, cât ?i cel Arctic. Iar mun?i… Or fi ?i din ??tia, presupun. Îl po?i întreba pe colegul t?u, de la catedra de geografie; el ?tie sigur! A?a c?…
- P?i, dac? plec, ce se întâmpl? cu Amelia?
- Fiica ta?! O po?i lua cu tine, desigur!
- Pot?
- Da. Era prev?zut ca fiecare profesor invitat s? plece cu so?ia, sau so?ul, dup? caz. Cum tu n-ai decât o fiic?, te poate înso?i ea. Nu cred c? s-ar declara nemul?umit? de o asemenea c?l?torie, în nordul continentului. Ar avea ce vedea. Iar tu, între timp, î?i vezi de treab?. N-ai avea multe de f?cut. Oricum, lucrezi la un proiect interesant, dup? cum am auzit…
- Da, dar…
- Haide, Dane! Cine ?tie când te mai întâlne?ti cu asemenea ocazie? Nu da cu piciorul ?ansei de a te afirma!
- Uff… Dac? ?tiam despre ce este vorba, veneam cu Amelia, s? o întreb ?i pe ea, ce p?rere are…
- Ce ?tie ea?! E doar o pu?toaic? r?sf??at? de vreo… Câ?i ani are, oricum?
- 14. Aproape 15.
- P?i, vezi?!
- Dar ?tie multe.
- Nu m? îndoiesc de acest am?nunt; ai avut tu grij? s? afle cât mai multe. În plus, probabil c? a înv??at ?i ea destule, în opt ani de ?coal?. Dar nu ea trebuie s? hot?rasc?, ci tu! Ai în fa?? un viitor str?lucit. ?i se deschid u?i. Nu le închide, înainte de a ?ti ce se afl? înd?r?tul lor. A?tept r?spunsul t?u. Nu te gr?bi, luând decizii pripite. Avem timp destul. Nu ne zore?te nimeni. Vrei o cafea? Poate te-ar destinde…
- Nu, mul?umesc, refuz? Dan, îngândurat.
S? accepte sau nu?! Într-adev?r, era o propunere tentant?, care i-ar fi putut influen?a, în mod pozitiv cariera, îns? el era indecis… Nu ?tia cum ar fi mai bine s? procedeze, mai ales din cauza fiicei sale, Amelia, pe care o considera mult mai important? decât orice în via?a lui. T?cu, privind spre interlocutorul s?u. Acesta era calm, spre deosebire de el…

Cornelia Georgescu (Sagittarius) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro