proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Când am început s? recitesc cele dou? c?r?i, am vrut s?-mi reactualizez în memorie aceast? perioad? din istoria Europei, privit? ?i redat? din ambele ”tabere” participante la aceast? Istorie. ?i s? în?eleg, o dat? în plus, cum se poate scrie istoria, în mod diferit, în func?ie de cel care o dicteaz?.

Uneori, lucrurile sunt destul de clare ?i doar nuan?ele difer?. Astfel, povestit? de André Castelot, b?t?lia din 1805 de la Austerlitz are în centru acel soare r?zb?tând din strâmtoarea deas? a ce?ii ?i pe Napoleon care - scrutând în?l?imile Pratzenului - î?i flutur? m?nu?a alb? spre mare?ali, dând astfel semnalul de lupt?. Tu, cititorul, e?ti acolo, al?turi de Împ?rat, bucurându-te de grandoarea lui ?i de victorie.

Redat? de Tolstoi, aceea?i b?t?lie are în centru cerul înalt ?i nem?rginit peste care plutesc ?i se ridic? nori printre care se str?vede infinitul albastru. Tu, cititorul, descoperi acest cer prin ochii prin?ului Andrei Bolkonski, în?elegi de?ert?ciunea grandorii lume?ti, de?ert?ciunea vie?ii ?i a mor?ii. Numai cerul f?g?duie?te pace ?i senin?tate: ”Ce lini?te, ce pace, ce grandoare, (…) cu totul altfel plutesc norii pe acest cer atât de înalt ?i nem?rginit. Cum de n-am v?zut mai înainte acest cer înalt? Cât sunt de fericit c?, în sfâr?it, l-am cunoscut. Da! Totul nu-i decât de?ert?ciune, decât am?gire, în afar? de acest cer f?r? sfâr?it. Nimic, nu exist? nimic în afar? de el.”

Cu alte capitole ale istoriei, e mai greu ca cei care le redau s? se pun? de acord. Pentru c?, dup? b?t?lia de la Borodino, din septembrie 1812, Napoleon îi scrie Mariei-Luiza, so?ia sa: ”Buna mea prieten?, î?i scriu de pe câmpul de lupt? de la Borodino. I-am b?tut ieri pe ru?i…” În acela?i timp, comandantul trupelor ?ariste, Kutuzov, îi scria so?iei sale: ”Sunt s?n?tos, draga mea, ?i nu sunt învins; am câ?tigat b?t?lia.”

Tolstoi vorbe?te despre b?t?lia de la Borodino ca fiind ”cea mai frumoas? glorie a armatei ruse”, în timp ce Castelot afirm?: ”Victoria rus? de pe râul Moscova? O ”victorie moral?” poate.” Istoricul sovietic Tarle: ”Armata rus?, din care jum?tate c?zuse pe câmpul de la Borodino, nu se considera învins?. Poporul rus nu se sim?ea nici el învins, iar memoria lui a p?strat numele de Borodino nu ca pe o înfrângere, ci ca dovad? a rezisten?ei sale împotriva celui mai de temut atentat la independen?a sa na?ional?.”

Totu?i, a doua zi, ru?ii s-au retras spre Mojaisk iar francezii ocup? Borodino, Semenovskaia ?i redutele, având, astfel, drum liber spre Moscova.

S-a întâmplat ca, citind în paralel, (câte trei-patru sute de pagini din fiecare roman, pe rând), ultimele pagini citite s? se refere la agonia Împ?ratului. La tr?d?rile, înfrângerile, umilin?ele tr?ite de acesta. La tot ceea ce-l va face s? exclame: ”În situa?ia în care m? aflu nu g?sesc noble?e decât la oamenii de jos, pe care i-am nesocotit, ?i josnicie la cei pe care i-am înnobilat.”

?i am fost atât de (re)captivat? de personalitatea Împ?ratului, încât am uitat de paralela între c?r?i ?i autori. (C?r?i care, oricum, se doresc a fi altceva, fiecare, dar ambele foarte documentate, desigur.) ?i nu am fost al?turi de Tolstoi când afirma despre Napoleon: ”aceast? nulitate ordinar? a istoriei - care niciodat? ?i nic?ieri, nici m?car în surghiun, nu a dat dovad? de demnitate omeneasc?”.

”Ce roman a fost via?a mea!” exclama Napoleon. ?i într-adev?r, pe m?sur? ce înaintam cu cititul, cartea lui Castelot m-a f?cut s? uit de prin?ul Andrei Bolkonski, ori despre învinuirile aduse lui Kutuzov de c?tre ?ar, care îl acuza c? prin gre?elile sale, ”a lipsit armata rus? de gloria deplinei victorii asupra francezilor”.

Oricât de mult le-am îndr?git, niciun personaj din cartea lui Tolstoi nu a putut ”s?-i fac? fa??” lui Napoleon. Care la 29 de ani, dup? ce a cucerit Egiptul ?i a rostit emblematicul: ”Solda?i, din înaltul acestor piramide, patruzeci de secole v? privesc!”, îi declar? fratelui s?u, Joseph, c? ”gloria e fad?”. Abunaparte. Sultanul El Kebir. Î?i pune turban ?i caftan, dar dup? hohotele de râs ale Statului s?u Major, renun??. ”Bonattrape” (cel care în?eal? bine) fuge din Egipt (”o cucerire inutil? ?i greu de ap?rat”) ?i îl las? aici, la conducere, pe Kleber.

Napoleon, acest ”negustor de speran?e” - dup? cum el însu?i îi nume?te pe conduc?tori - trece Alpii prin strâmtoarea Sant Bernard, cucere?te (a doua oar?) Italia (Lombardia) ?i, întorcându-se la Paris îi scrie fratelui s?u, Lucien c? va sosi pe nea?teptate, c? nu dore?te arcuri de triumf ori alte ceremonii: ”Am o p?rere prea bun? despre mine pentru a pune mult pre? pe asemenea fleacuri.”

”Un popor nu poate fi condus decât ar?tându-i-se un viitor”. La 10 mai 1804, Senatul a votat în unanimitate instaurarea puterii imperiale, hot?rând ca puterea s? fie ereditar? în familia sa.

Gloria sa, dup? cum avea s? declare, nu const? în zecile de b?t?lii câ?tigate. ”Ceea ce nimic nu va putea ?terge, ceea ce va tr?i ve?nic este Codul meu Civil, sunt procesele-verbale de la Consiliul de Stat.” Nu exista sarcin? la care s? nu se înhame. Prezida întotdeauna ?edin?ele Consiliului de Stat cu o infinit? pl?cere, dedicându-se elabor?rii cunoscutelor coduri care-i poart? numele. Tremont firm? despre el: ”Am asistat la ?edin?e ale Consiliului, prezidate timp de ?apte ore consecutiv de împ?rat. Influen?a lui stimulatoare, prodigioasa capacitate de p?trundere a spiritului s?u analitic, luciditatea cu care rezuma problemele cele mai complicate, grija pe care o ar?ta nu numai suportând discu?iile în contradictoriu, dar chiar ?i provocându-le, arta de a spori devotamentul printr-o familiaritate pe care ?tia s-o între?in? atunci când era cazul, tratându-?i inferiorii ca pe ni?te egali, toate aveau ca rezultat un entuziasm asemenea celui exercitat asupra armatei. Func?ionarii munceau pân? la epuizare, a?a ca solda?ii care mureau pe câmpul de lupt?.”

Nici cruzimea pe care a manifestat-o fa?? de ducele d’Enghien, (executat dup? un simulacru de proces, în toiul nop?ii), ?i nici alte ac?iuni ale sale pentru a cuceri puterea, nu au fost suficiente pentru a m? face s?-l admir mai pu?in, impresionat? fiind de capacitatea sa de a munci ?i inteligen?a sa: ”Amanta mea este puterea. Am f?cut prea multe pentru a o cuceri ca s? las acum s?-mi fie r?pit? sau s? îng?dui m?car a fi râvnit?. De?i spune?i c? puterea mi-a venit ca de la sine, eu ?tiu câte suferin?e, câte nop?i nedormite, câte combina?ii m-a costat ea.”

Apoi, Europa i se a?terne la picioare.

În 1805, Austerlitzul, în 1809 capituleaz? Viena, apoi Roma devine ora? francez (”Romani, nu sunte?i cuceri?i, ci reuni?i!”), ?i ultima sa mare victorie, Wagram. Urmeaz? ?i alte b?t?lii, înfrângeri ?i victorii, deopotriv?. Ajunge la Moscova, dar pre?ul pl?tit e mult prea mare.

Între timp, excomunicat fiind de Papa Pius al VII-lea, îl închide pe acesta în închisoarea de la Savona.

În 1910 ”î?i face rost de str?mo?i” c?s?torindu-se cu Maria Luiza, nepoata lui Carol Quintul, înrudindu-se astfel cu împ?ratul habsburgic. Maria Luiza se va a?eza, a?adar, pe tronul de pe care sora bunicului ei, Maria Antoaneta, a fost dat? jos pentru a fi dus? la e?afod.

Dar francezii îl iubesc pe împ?ratul lor, a c?rui statuie e ridicat? pe Coloana Vendome (între timp, statuia a fost dat? jos ?i topit?). ”Cum s? nu ?i se învârteasc? capul când te vezi pus atât de sus?”

”Singura diferen?? dintre mine ?i ceilal?i suverani este c? pe ei dificult??ile îi opresc, pe când mie îmi place s? le înving atunci când e clar c? scopul e mare, nobil, demn de mine ?i de na?iunea pe care o guvernez!” I se adreseaz? el lui Caulaincort. Dar ace?ti ”ceilal?i suverani” se vor întoarce împotriva lui începând cu august 1813, când îi vor declara r?zboi, pe rând, Austria, Prusia ?i Rusia, alia?i care vor fi, îns?, învin?i de împ?rat (de?i acesta a luptat cu 100.000 oameni împotriva a 250.000), la Drezda. Lan?ul celor care îl vor tr?da continu? cu Bavaria, urmat? de saxoni ?i wurttemburghezi. În B?t?lia Na?iunilor, la Leipzig, zece popoare unite au învins armata francez? care abia dac? mai are timp s? treac? Elsterul. Mai învinge la Hanau, cu o mân? de oameni, dar alia?ii vor trece Rinul ?i invadeaz? teritoriul francez. Napoleon repeta frecvent: ”cincizeci de mii de oameni ?i cu mine, asta face în total o sut? cincizeci de mii”. Dar alia?ii nu mai pot fi opri?i, iar ?arul Alexandru merge la spectacol, la Opera din Paris. Francezii îl aclam?. Apoi, ”delega?ii milei” (Ney, Caulaincourt ?i Macdonald) negociaz? cu acesta abdicarea lui Napoleon.

Dar nu se va mul?umi s? r?mân? pe Insula Elba, ”acest pietroi al c?rui contur, profilat la orizont, îl z?rise alt?dat? din Corsica sa natal?”. Un regat demn de Sancho Panza, iar nu de Napoleon!

Va profita de neaten?ia ”temnicerului” s?u de pe insul?, colonelul britanic Campbell ?i, cu o mân? de oameni, c?rora li se al?turau solda?ii trimi?i (împotriva lui) de regele Ludovic al XVIII-lea, însc?unat între timp la Paris, se îndreapt? spre capitala Fran?ei. În locul numit ”La Prairie de la Rencontre”, comandantul Randon ordon? solda?ilor cu care a venit s?-l captureze pe Napoleon, dar ace?tia nu se execut?. Li se adreseaz? ?i Împ?ratul: ”Solda?i din Regimentul 5, sunt împ?ratul vostru. Recunoa?te?i-m?!” Apoi, înaintând ?i desf?cându-?i redingota: ”Dac? printre voi exist? vreun soldat care vrea s?-?i ucid? împ?ratul, atunci iat?-m?!” Se strig? ”Tr?iasc? împ?ratul!”. ?i pentru c? to?i trec de partea lui Napoleon, în 16 martie 1815, pe Coloana Vendome apare un afi?: ”Napoleon c?tre Ludovic al XVIII-lea. Bunul meu frate, este inutil s?-mi mai trimi?i solda?i. Am destui!”

Dar urmeaz? înfrângerea de la Waterloo, retragerea spre Fran?a când inamicul nu reu?e?te, totu?i, s? rup? careurile g?rzii în mijlocul c?reia se afl? Napoleon, ?i celebrul ”Garda moare dar nu se pred?!” strigat de Cambronne, în fruntea celui de-al doilea batalion din Regimentul 1 de vân?tori c?lare.

Pentru Napoleon e dezastrul. Dup? înc? o sut? de zile cu el, Fran?a a ajuns sl?bit?, mutilat?, ruinat?.

Abdic?, se pred? englezilor de pe nava ”Bellerophon”, iar englezii hot?r?sc s?-l ”închid?” pe insula Sfânta Elena. Bolnav ?i p?r?sit de cei apropia?i, cel care afirma c? ”nu omul are prieteni, ci fericirea lui”, sfâr?e?te la 5 mai 1821. ”Temnicerul” s?u de pe aceast? insul?, sir Hudson Lowe, va afirma despre împ?rat: ”A fost cel mai mare du?man al Angliei ?i al meu personal, dar îi iert totul. La moartea unui om atât de mare nu trebuie s? sim?i decât o durere adânc? ?i sincere regrete.” André Castelot adaug?: ”Rostind aceste cuvinte, sir Hudson Lowe credea, c? d? dovad? de m?rinimie. Wellington avea dreptate: temnicerul împ?ratului era un n?t?r?u.”

În octombrie 1840, a fost adus la Paris, trecut cu mare fast pe sub Arcul de Triumf (proiectat ?i început de el dar terminat de Ludovic al XVIII-lea), apoi purtat pe Champs Élysées (marele bulevard proiectat de Regele-Soare) ?i depus sub cupola de aur a Domului Invalizilor.