proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

S-a a?ternut o lini?te mormântal?. Oamenii n-au mai a?teptat pân? la sfâr?it, au plecat deruta?i, cu capul în p?mânt, c?tre casele lor. Dar eu, poate ca pe o nevoie de isp??ire, am continuat, împreun? doar cu dasc?lul, liturghia pân? la cap?t. O f?ceam pentru sfin?ii de pe pere?i. Pentru c?, pe p?mânt, spurc?ciunea, ca o bub? rea, încerca s? cuprind? sufletele nevinovate. La final, m-am a?ezat, epuizat, pe scaunul din altar, de unde nu mai voiam s? plec. Se rupsese ceva în mine…
Când, abia târându-m?, am reu?it s? ajung pân? acas?, am g?sit por?ile deschise ?i nevasta plângâd ?i încercând s? lini?teasc? copiii speria?i, aduna?i în mijlocul ogr?zii. În mai pu?in de o jum?tate de or? ne luaser? tot, inclusiv nutre?ul, grâul, sacii cu f?in? ?i or?t?niile cele mari. Cu mine începuser?! De?i îmi promiseser?… Celor care au refuzat s? semneze, noaptea, li s-a dat foc la gospod?rii ?i au fost deporta?i cu întreaga familie. Nu s-a mai auzit, niciodat?, nimic despre ei.
Slujbele de duminica ?i de s?rb?tori le ?ineam în biserica mai mult goal?. Noroc cu înmormânt?rile, ptiuu Doamne, c? altfel ?eful sovietului local ar fi transformat-o în depozit de cereale. O vreme, nimeni nu mi-a mai dat bun? ziua. Dac? nu eram preot, probabil, mi-a? fi pus cap?t zilelor. Dar, cu timpul, multe se uit? ?i se iart?! Eu, de?i îi îndemn pe ceilal?i s? ierte, pe mine nu m-am putut ierta niciodat?. Nici pe mine, nici pe ei! Într-un stat ateu, unde dela?iunea e mod de via?? ?i te sim?i spionat la fiecare pas, oamenii se temeau s? vin? s? se mai închine la Dumnezeu. Prin lege El nu mai exista ?i se încerca alungarea Lui ?i din inimile enoria?ilor.
Cununiile ?i botezurile le f?ceam, pe ascuns, la mine acas?, unde îmi amenajasem o a?a zis? cancelarie. Tot aici, pe înnoptat, parte din b?trânii satului veneau la spovedanie. Când au aflat c? se fac presiuni asupra mea s? dest?inuiesc au r?rit-o. Le primeam taina când m? duceam pe la casele lor spre a da împ?rt??ania bolnavilor ?i muribunzilor. Dar via?a, cu mai mult rele decât bune, mergea înainte. Cel de Sus a continuat s? m? iubeasc? ori s? m? încerce într-atât încât îi trimitea la mine pe mul?i dintre vinova?ii de crimele regimului. Oameni cu func?ii importante, de la ora?, veneau, pe ascuns, pentru cununii ori botezul copiilor. Nu-i treceam în registrul bisericii ?i nu eliberam acte, dar ?ineam acas?, iertat s? fiu, o eviden?? paralel?. Povestesc asta sub ap?sarea nevoii de spovedanie!
Cu timpul, unii dintre ei, poate spre a-mi câ?tiga t?cerea, m? gratulau cu interesul lor ori mici aten?ii, î?i ofereau servicii ori, f?r? a se expune public, mimau fa?? de mine prietenia. Am ajuns s? fiu invitat în locuri discrete ?i s? particip, spre a le binecuvânta bucatele, la unele petreceri personale. De?i inamic de clas?, u?or, u?or am început s? m? bucur, în lumea lor, de un soi de încredere. M? duceam, autoconsolându-m? c? ?i Iisus s-a dus în Iad, dar nu m-am putut lega suflete?te de vreunul. Cu toate acestea, poate din nevoia de a se asigura pe ei, î?i spuneau c? sunt de-al lor. ?i a?a am ajuns „popa ro?u”!
Singurul apropiat inimii mele a fost directorul ?colii din localitate. Un om bun, care îmi f?cea bucuria de a m? gratula, doar între noi, cu de mult uitatul apelativ „c?pitane”. Ne r?coream, spunându-ne unul celuilalt oful de pe suflet lâng? un pahar cu vin în beciul, c?ruia i se zicea cram?, de sub magazinul comunal. Din dorul de ?ar?, uneori, murmuram câte ceva din ce îmi mai aminteam din cântecele fo?tilor camarazi din perioada ie?ean?. De?i abia le ?opteam, au fost repede auzite pân? sus la ?efii s?i politruci superiori. A?a s-a pomenit, bietul om, cu un inspector pe capul s?u s? cerceteze anonima primit?. Scria acolo c? se îmbat? cri?? cu popa din sat ?i interpreteaz? împreun? cântece na?ionaliste.
(continuare)