proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

ECOURI „LA MARGINE DE TIMP”...

(Prefa?a volumului de versuri „La margine de timp” de Manuela Cerasela Jerl?ianu)

Am în fa?a mea cea de a cincisprezecea carte de versuri, scris? de poeta bucure?tean? Manuela Cerasela Jerl?ianu, o autoare talentat?, tân?r? ?i foarte prolific?, dac? ne gândim c? toate aceste crea?ii au fost lansate doar cu câ?iva ani în urm? ?i c? toate paginile lor, au fost dactilografiate electronic de dânsa cu degetul mic de la mâna dreapt?, din cauza unor probleme nedorite care s-au ivit ulterior, intempestiv.
Prezentul volum, cel de al cincisprezecilea, se nume?te „La margine de timp” iar poeziile incluse în el nu pretind o anumit? originalitate care, oricum, în termeni artistici, ea transpare totu?i, cu tonalit??i destul de evidente. Surpriza apare din faptul c? versurile de fa?? vin cu idei cât mai nobile ?i mai cuprinz?toare cu putin??, lansate pe o tematic? nicidecum divers?, predominante fiind sentimentele superioare legate de intimitate ?i de sim?irile adânci. Ele nu au nimic de a face cu stabilirea ori restabilirea unor canoane prozodice imuabile, scopul lor prioritar fiind acela de a radiografia spontan tot ceea ce poate sim?i sufletul cititorilor sensibili în momentele esen?iale ale vie?ii lor... Parcurgând îns?, la rând, subiectele acestor versuri, imediat ne d?m seama c?, de fapt, asist?m gradat la un spectacol metaforic atr?g?tor, din ce în ce mai complex ?i din ce în ce mai captivant prin dinamica împletirii cu mult? m?estrie a con?inutului descris ?i a figurilor de stil surprinz?toare. Este noutatea care îi face cinste autoarei.
Pe tot parcursul c?r?ii, vom întâlni, în mod constant, interesante artificii lexicale care promit diferite interpret?ri favorabile ce pot fi comparate cu tehnica de contrapunct folosit? de compozitori prin postarea pe portativ a dansului notelor muzicale v?lurind cu elegan?? în game tonale diferite, pentru a ob?ine, prin contratimpi lirici, efectul unei armoniz?ri finale maxime, cu rezonan?e melodice cât mai atr?g?toare ?i cât mai impresionante. De cele mai multe ori aceast? procedur? este func?ional? ?i este fructificat? cu real? competen??. Nu o dat?, observ?m modul în care unicitatea irepetabil? a expresiilor elegante, înso?it? de cuvintele cele mai banale, coexist? împreun? cu succes, interferându-se sau instalându-se în mod natural în treptele multor strofe, oferind secven?e din tr?irile suflete?ti personale ?i chiar din realitatea contemporan?, destul de ingenios ?i fantezist suprise în versuri rezistente. Se cuvine s? cit?m:

Într-o total? neconcordan??,
St? trupului meu în pozi?ie cu timpul.

?tii! Când m? a?ez la umbr?,

Timpul st? coco?at în teiul centenar

Care prive?te la casa mea,

Dar dac? stau la soare,

Începe s? zboare cât îl ?in puterile

Înspre apus,

De i se ard aripile,

A?a cum arde în inima mea vâlv?taia iubirii.

Poeta are puterea de a însufle?i gândurile sale discursive prin for?a magic? a cuvântului alunecos. Dragostea real? este datoare s? domine instinctele negative ?i ura. Pentru autoare, poezia este o nou? form? de cunoa?tere a lumii (fizice ?i spirituale), ca ?i filosofia - mai ales dac? începem cu poezia erotic? proiectat? pe ecranele timpului. Nu o dat?, poeta Jerl?ianu ne-a dat de în?eles c?, de fapt, cu cât scrii mai mult, cu atât descoperi mai mult ?i înve?i s? deschizi mai multe u?i bine z?vorâte. Uneori, r?mânem surprin?i de adâncimea câtorva alegorii lirice ?i de ecoul lor persistent, precum ?i de puterea cuvintelor ziditoare de imperii:

Cuvintele mele se strâng laolalt?
Zidind un imperiu cu ea peste lumi
?i-n cap?tul m?rii doar umbra-i se scald?
S?ltându-m?-n ceruri pe-a norilor culmi. (În urma tr?irii)

Trecerea timpului, timpul însu?i, este o problem? obsedant? ?i constant?, care revine des în pana cea darnic? a autoarei, virtualitatea temporal? fiind predominanta principal? pe care încearc? s? o în?eleag?, dar nu reu?e?te - ?i atunci îi dedic? o carte sau o personific?, v?zând timpul ca pe o fiin?? vie, zburând gr?bit sau admirându-l ca pe „o ieder? b?trân?” ce se aga?? de noi ?i de aceea îl întreab? direct: de unde vii, tu timpule nebun? unde te duci tu cu aripile rupte? ?i-n care loc de via?? la?i un semn c? ai trecut pe acolo?

De unde vii tu, timpule nebun,

Când m? prive?ti frumos în ochi,

Cu ochi de vultur ori ca un hapsân

L?sând s? cad? ani pe caldarâm?

Neîmp?cat te-ar??i ca o fecioar?

?i te repe?i visând la infinit

Purtând aripa clipelor ce zboar?

Ducându-te de unde ai venit.

Unde te duci tu, timpule trecut,

Cu aripile rupte sângerând

?i-n care loc de via?? la?i curând

Un semn c? ai trecut ca un st?pân? (De unde vii?)

Lirismul, aparent p?r?sit în unele versuri anterioare ale c?r?ii, se întoarce triumf?tor în altele, cu imagini delicate, cu sonorit??i subtile care, trecând de momentele jenante de confuzii, aspir? cu speran?e impresionante spre dorin?a de restabilire a încrederii pierdute ?i de reactivare perpetu? a vechii iubiri obnubilat? de timp:



Nu mai ?tiu cine sunt, nu mai ?tiu cine e?ti,
Nu mai ?tiu de iubesc, nu mai ?tiu de iube?ti.

M? întreb unde e?ti ?i m?-ntreb unde sunt

Pe p?mântul iubirii ce-mi pare m?runt…



Nu mai ?tiu dac? plec ?i nici dac? revin

De pe drumul în care vântul bate hain.

Doi str?ini am ajuns, doi str?ini r?t?ci?i,

Du?i în lumea în care-am plecat ferici?i.



O mul?ime de ani au trecut f?r? noi,

Printre zile cu vânt, printre zile cu ploi.

Am uitat s?-?i mai fiu ?i-ai uitat s?-mi mai fii

?i pierim nec?ji?i între noapte ?i zi.



Dar las sufletul meu s? mai moar? pu?in,

C? nu ?tiu cine sunt ?i nici dac?-mi revin -

Tu zi-i inimii tale s?-?i mai bat? un pic,
Chiar de-?i bate în van ?i nu simte nimic... (Nu mai ?tiu cine sunt)

De mai multe ori, poezia devine elegiac? ?i se comunic? doar prin ea îns??i, chiar dac? fuge instinctiv de sterilitate, abordând o tematic? specific? genului, cu poeme ale triste?ii ?i solitudinii, izvorâte din motive reale ale unei b?nuite experien?e personale. Surplusul de dureri fizice ori spirituale, incluzând ?i pe acelea de neîmpliniri sentimentale, dep??e?te puterea fiin?ei de a mai face fa??, de a rezista la infinit intempestivelor solicit?ri ?i, de aceea, extenuarea sufleteasc? va cauza nedorita oboseal? care stopeaz? totul, preg?tind decolarea final? spre dimensiunile presupusei fericiri eterne:

Am obosit s? fiu iar umbra vie?ii-n lume,
S? merg pe str?zi pustii strigându-te pe nume.

Sunt singur?, mai singur? decât oricând,

Prea mult am obosit, nu-mi mai revin nicicând...



Pe-o ramur? de timp, cuprins? sunt de team?

?i m? întreb în gând, cine m? ia în seam??

Mi-e sufletu-nsetat de dor, de dulce rai,

Crescut pe drumul vie?ii ca florile de mai.



Din inima r?nit?, din trupul plin de frig,

Zvârl azi o clip?, dou?, la Dumnezeu ?i strig,

Îi cer timpul s?-mpart? în patim? ?i foc

F?când în trupul meu sfâr?itului un loc.



Acum m? doare-n suflet, dar plec spre nesfâr?it,

C-am obosit de via??, atât am obosit!...

Ca floarea de salcâm parfum de dor dospit,

Vreau s? m?-nal? din trup în chip des?vâr?it.



Nu mi te sup?ra c? plec a?a deodat?

L?sând roman?a vie?ii pe portativ uitat?,

Ci las?-mi un s?rut pe umbra ce-o pleca,

S?-mi fie leg?mânt la cer când voi urca.



La cap?tul de lume s? m? îngropi în soare,

C-am obosit de via??, sunt trist? ?i m? doare.

?i dac-o fi s? plângi, o lacrim? s?-mi dai

În sufletul iubirii ce-l iau cu mine-n Rai. (Am obosit)

Amestecul visului serafic în realitatea banal? declan?eaz? un vizibil instinct al diafanului, cu infuzii de închipuiri ?i reverii specifice care dau impresia de dulci cantilene cu incertitudini ce pot echivala cu iluzia fericirii reale strecurat? pe u?a dorin?elor:

Sunetul alb al vie?ii trece risipit
l?sându-mi de?irate visele

în iluzii

trecând ca florile z?pezii crescute în frig

pe u?a dorin?elor.



Sunetul vie?ii trece calm

peste timpul viselor albe

ascunse în gândul zorilor trecu?i

prin iluzia umbrei risipit? în minte.



S? m? strigi, tu m? strigi, s? nu ui?i

c? sunetul îmi pleac? ecou

dinspre tâmpl?, spre tâmpla clipei

trecând zorii prin vise ?i iluziile prin umbr?

c?utând cuvintele ascunse în vid.

Strig?-m? peste timpul întreg! (Strig?-m?)

Întreaga entitate uman? caut? fericirea - mul?i dintre noi avem uneori impresia imaginativ? c? o vedem la orizont ?i chiar alerg?m spre ea cu încredere, pân? ce ne convingem c? ?i ea fuge mereu ?i mereu tot mai departe de noi, proiectându-se ca o în?el?toare „fata morgana”, totdeauna dincoace sau dincolo de orizont... La fel ca ?i restul muritorilor, poeta caut? fericirea, crezând c? ar exista o cheie a fericirii:

Noiane de gânduri ?i vise ascunse
Din sufletul meu se-nal?? firesc,

Se duc înspre umbre de team? str?punse

?i-n gerul din mine din nou se zidesc.


F?uritoarea de versuri despre fericire o intuie?te în detalii luminoase, o caut? cu r?bdare, iar când realizeaz? c? ea se afl? în alt? parte, se resemneaz? dezolat?, descoperind c? totul este relativ în lumea noastr?, inclusiv în sim?urile noastre... Instinctul spiritualit??ii, cu incongruen?e astrale, uneori pseudolunatice, îi sare imediat în ajutor ?i o direc?ioneaz? subtil spre ideea c? echilibrul poate fi g?sit numai dac? trecem dincolo de marginea timpului... Cum oare se poate realiza acest deziderat predominant? Nu ?tim, dar se poate! ?i r?spunsul firesc ce ni se sugereaz? ar fi s? ignor?m a mai plasa temporalitatea pe prim plan, întrucât mult mai importante pentru via?a omului sunt, de fapt, sursele care men?in existen?a noastr?, s?n?tatea ?i iubirea, iar iubirea, de pe ultimul loc, este trecut? preferen?ial pe primul plan. De aceea, în filele acestei c?r?i, încet, încet, subiectul principal devine iubirea sentimental?, amorul, deci iubirea erotic?, descris? în versuri lirice ?i tinere?ti, pline de tonuri frapante, de mult? bun?cuviin?? ?i romantism aproape clasic, încât volumul „La margine de timp”, luat în ansamblu, apare perceput, în cele din urm?, ca o frumoas? carte mobilat? cu nobile poeme de dragoste, multe destul de sprin?are, în care m?rturiile unui suflet plin de puritate, însetat de iubire curat?, sfânt?, fenomenal?, infinit? ?i reciproc? este cea mai mare surs? de fericire ?i de plenitudine sufleteasc?, echivalând cu o real? bog??ie... Timpul nu mai conteaz?, c?ci nu poate fi transformat în stop-cadru.
De-a lungul paginilor, bine ?i gradat conduse spre ideea de perenitate sentimental?, întâlnim o gam? întreag? de fr?mânt?ri suflete?ti. Ele sunt surprinse de la nevinovate aprinderi adolescentine de dor, de la dialoguri virtuale cu fiin?a iubit?, brodate cu declara?ii voalate sau directe, cu dulci incertitudini ?i mici repro?uri edulcorate ori cu umbre tremur?toare de gelozie ?i dezam?giri fatale, pân? la gândul c? lipsind reciprocitatea iubirii vitale, va fi necesar? rug?ciunea fierbinte solicitând în ajutor interven?ia for?elor cere?ti divine; iar dac? nici acestea nu r?spund dorin?elor, atunci via?a chiar c? nu-?i mai are parc? vreun rost, ap?rând dureri suflete?ti imuabile ?i atunci totul pare pierdut definitiv. Dac? a?a stau lucrurile, atunci nici nu mai trebuie s? ne mir?m c? se ivesc spontan nu atât gânduri de r?zbunare, cât invocarea cu disperare a îngerului mor?ii... Sunt numeroase titluri de crea?ii de acest gen venind spre noi în cascade sonore - unele, totu?i, cu nuan?e optimiste -, ?â?nind parc? din izbucuri cosmice care descriu direct sau aluziv asemenea situa?ii, predominante în poeme ca : Neconcordan??, P?dure de clipe, În orice om e-o zbatere, În urma tr?irii, La ??rmul m?rii ?ip? Poezia, Via?a asta-mi pare c?-i ?ireat?, Trec frunzele vremii, Am ajuns la plus infinit, Strig?-m?!, Risipe?te-m? în tine, Peste noi lumina cade treptat, Dorul meu se cheam? pace, Nu am s? deranjez, Am murit cerând iertare, Iubind, m-ai r?t?cit, Iubirea-i praf de vise, Amurgul iubirii ?.a., ?.a. Credem c? este u?or de observat însu?i faptul c?, uneori, titlurile însele, prin simpla lor în?iruire, las? deja impresia c? toate, luate laolalt?, amintesc oarecum de un fel de poezie, iar aceast? impresie pozitiv? ?i constructiv? se datoreaz? faptului c? autoarea a ?tiut, din instinctul ei poetic, s? concentreze esen?a ideilor din anumite poeme într-un singur cuvânt sau în numai câteva verbe definitorii ale subiectului descris.
Cunosc critici literari care, ca ni?te colec?ionari de pietre pre?ioase, sunt ferici?i s? g?seasc? cât mai multe ?i mai inedite figuri de stil în operele literare pe care le analizeaz?. În acest caz, versurile Manuelei Cerasela Jerl?ianu le-ar îmbog??i mult colec?ia, c?ci abund? în multe epitete sintetice (iubire dulce, vise ascunse), apreciative (suflet bun, vise de?irate), descriptive (sunetul alb, umbre risipite), în compara?ii (e?ti ca floarea de salcâm, ca florile de mai, ochi ca de hapsân), metafore (margine de timp, noiane de gânduri, gerul din mine etc) ?i numeroase alte figuri de stil, dar nu insist?m cu în?iruirea acestora, c?ci adev?rata lor valoare se reliefeaz? numai în contextele poemelor unde observ?m c? steriotipiile autoarei sunt suferin?a, iubirea, cerul, luna, marea, lacrimile, iertarea, visele romantice etc.
Citind întreaga carte, vom reu?i s? apreciem cu claritate c? avem de a face cu o personalitate creatoare aflat? într-o rapid? ascensiune. Din versurile publicate am putea s?-i reconstituim un portret virtual al unei fiin?e cu trup fragil, dar cu suflet fierbinte ?i virtu?i o?elite... Într-un fel de autoportret concentrat, ea î?i recunoa?te sl?biciunile:

Mi-e team?, mi-e sete, mi-e inima ghea??

?i frigul m? prinde cu-aripa de cer,

Dar lumea-i afar? cu poft? de via??

Gr?bit? s-alerge prin timpul de ger. (Trec frunzele vremii)


Toate aceste sl?biciuni dispar, din momentul când, descoperind c? este iubit?, cap?t? dintr-o dat? for?e neb?nuite ?i devine puternic?, mai ales c? scrisul îi ofer? aripi noi ce o vor ridica pe un plan al vie?ii, într-un spa?iu spiritual nou ?i superior:

Acum de dragul vie?ii, vreau s? las în urm? visul
De-a exista iubind mereu ?i voi p?stra doar scrisul,

Condeiul nu m? va r?ni, chiar dac? scriu cu foc,

Ci aripi noi voi ridica f?când tr?irii loc. (Vorbind despre iubire)

În continuare, poeziile unde dragostea este triumf?toare se succed într-o serie de efluvii lirice, când nostalgice, când pline de tandre?e, cu tonuri frapante, de necunoscute temeri ori de mare fericire, dovedind o imagina?ie creativ? fastuoas?:

M? ninge în gânduri cu flori de cuvinte

În lini?tea serii ce-n lut s-a zidit

?i îngerul cânt? ?i-mi aduc aminte

De glasul cel dulce în suflet pitit.


Mi-e team?, mi-e sete, mi-e inima ghea??

?i frigul m? prinde cu-aripa de cer,

Dar lumea-i afar? cu poft? de via??

Gr?bit? s-alerge prin timpul de ger.



Trec frunzele vremii, p?lesc în fereastr?

?i via?a se scurge prin fiece trup,

Ninsoarea din gânduri devine albastr?

C?zând în vulcanii ce-n mine erup.



Puterea iubirii în slove r?mas?,

Vii flori de speran?e îmi cerne în piept,

Dar umbrele vie?ii ?i-a vremii angoas?

P?streaz?-nainte piciorul tot drept.



Noiane de gânduri ?i vise ascunse

Din sufletul meu se-nal?? firesc,

Se duc înspre umbre de team? str?punse

?i-n gerul din mine din nou se zidesc. (Din frunzele vremii)

Un motiv recurent este acela al contopirii cu sufletul persoanei iubite. Ar fi p?cat s? nu-l men?ion?m:



Iubite, noaptea se de?ir? în somnul meu nem?surat
?i te visez a mia oar?, când proletar, când împ?rat,

Ce m? ridic?, m? coboar?, pe-o l?cr?mioar? de s?rut

Trecând prin nop?ile de var?, ca s? m? duc?-n absolut.



În vis, ecoul primei clipe r?sun? pân' la asfin?it,

C?tând, prin slova ta mieroas?, drumul spre noul r?s?rit...

Ajunge-n zorile albastre, dar de un bra? l-a? apuca

S? mor tr?ind iubirea noastr?, apoi în ea m-a? fereca. (De-a? deveni nemuritosre)



Sufletul fetei, dac? este r?nit, ?tie s? reac?ioneze cu durere ?i cu demnitate la indiferen??, a?a cum se cuvine:


Nicicând n-ai vrut iubirea din suflet s-o ar??i,

Dar s? m? pierzi cu firea îmi ar?tai c? po?i,

Tr?iai profund sim?irea ?inut? în ascuns

?i-orice s?rut de-al meu nu î?i era de-ajuns.



Acum prea dureroas? îmi pare via??-ntreag?,

?i totu?i...anii to?i de-acel trecut ne leag?,

Eu, începând de mâine, îmi caut fericirea,

Tu... du-te s? î?i por?i prin lume r?t?cirea... (De-ai fi avut dreptate)



Totu?i, întrucât îndr?gosti?ii nu pot sta unul f?r? cel?lalt mult timp, ei se caut?, se reg?sesc ?i se împac?...Atunci când b?iatul î?i îmbr??i?eaz? iubita, ea îi ?opte?te fericit?:

E-atât de cald la tine-n bra?e de-aud cum cânt? marea
Ducând prin cântecul speran?ei, doi miri, trecându-i zarea,

Ea-ntru-adâncul s?u, durerea o-ngroap? din furtun?,

F?când din noi cor?bierii ce visele-?i adun?... (Aud cum cânt? marea)

Dup? ce termin?m de citit aceast? vibrant? carte de versuri a poetei Manuela Cerasela Jerl?ianu, r?mânem în amintire cu ecourile reveriei ?i a visului gra?ios care se degaj? din aceste pagini încânt?toare, ele fiind expresia unor închipuiri bogate, a gândirii feerice, pline de un patetism mi?c?tor care câ?tig? prin dramatismul degajat.
Iubitorii de frumos pot observa cu u?urin?? c? multe poezii a?ternute pe filele ei seam?n? cu ni?te oaze splendide, înflorite, care sub azurul fierbinte ?i nem?rginit, se extind continuu, c?utând s? cucereasc? de?ertul nisipos pentru a-l transforma în alte mici paradisuri care te cheam? s? le vizitezi pe viitor. Acolo, în mijlocul lor, Poeta e mare pe spa?ii mici, alese s? devin? ?i ele decorative, unde simbolismul predomin? cu imaginile lui catifelate ?i pline de arome sonore, bogate în minunate simboluri luminoase.

Cristian Petru B?lan
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România
Membru titular al Academiei Româno-Americane de ?tiin?e ?i Arte
Membru titular al Academiei Româno-Australiene


Glen Ellyn, USA - 18 decembrie 2018